Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia

Acest subiect este foarte serios şi delicat, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice şi canonice legate de căsătorie, trebuie să recunoaştem, deseori se face prin prisma patimilor omeneşti şi nu a voii dumnezeieşti. Formatul acestui articol nu permite o analiză profundă a învăţăturii Bisericii cu referire la acest subiect, dar putem sistematiza următoarele idei:  

1.    Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii).

2.   Căsătoria este considerată un act unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi (cf. Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8) sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva mai mult decât femeilor este total greşit! Prin urmare, recăsătorirea este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei, după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu altcineva.

3. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la unu la trei ani (cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare). Mai mult decât atât, unele norme canonice admit a treia căsătorie numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani şi nu are copii. Chiar şi slujba celei de a doua nunţi nu pune un accent atât de mare pe fast şi bucurie, cât pe pocăinţă şi milă din partea lui Dumnezeu, care înţelege neputinţa omului. Acest caracter penitenţial şi oarecum excepțional  al celei de a doua/a treia căsătorii trebuie clar explicat celor care solicită binecuvântarea pentru a doua/a treia căsătorie.

4. În Biserica Rusă şi parţial cea Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii (fundamentată obligatoriu pe Scriptură). După părerea mai multor teologi şi duhovnici, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată, căci ea ar însemna binecuvântarea adulterului.

5. Preotul trebuie să cerceteze bine situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie, trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi). Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie  să le dăm impresii şi iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi aprobarea automată a unei noi căsătorii.

6.   Unii se mai întreabă dacă relaţia dintre soţi continuă şi după moarte sau în lumea cealaltă. La această întrebare ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer (Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu există diferenţiere pe sexe, după cum nu există nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin, nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face. Mai degrabă, în baza textului de la Romani 7:2-3, putem spune că legătura căsătoriei încetează definitiv prin moartea unuia dintre soţi.

7. În cazul divorţului şi al recăsătoriei trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor, care nu trebuie să sufere ca urmare a neînţelegerii dintre părinţi. Şi aici Biserica trebuie să se implice la maximum. De multe ori, divorţul este evitat tocmai datorită copiilor, iar alteori copiii devin o „marfă de negoţ şi şantaj” între soţii care divorţează. Dar dacă divorţul totuşi s-a produs, copiilor trebuie să le se asigure nu doar un trai decent, ci şi posibilitatea de a comunica (în egală măsură) cum ambii părinţi, cu excepţia cazurilor când o astfel de comunicare ar pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copilului. Trebuie să ţinem minte că copiii nu au nevoie doar de banii părinţilor, ci mai ales de persoana, autoritatea şi dragostea părinţilor, care nu poate fi asigurată şi simţită deplin decât în cadrul unei familii unite.


10 Comments

  1. pr. Serghei

    Sunt deacord ca trebuie sa refuzam savirsirea unor cununii, dar nu credeti ca tot asa trebuie sa refuzam si unele botezuri si inmormintari?
    Iar despre felul cum se dezleaga cununiile in Mitropolia Moldovei nici nu are rost sa vorbim. Ce folos ca ierarhii dau acea binecuvintare scrisa, daca nimeni nu a vorbit cu cei care divorteaza, ci foarte usor li se da foaia si canonul de a cumpara o psaltire din magazinul Mitropoliei. Multe familii de acestea ar putea fi salvate daca un preot bun s-a ocupa de aceste cazuri sau chiar insusi mitropolitul ar sta 5 minute cu ei. Dar asa, mitropolitul e in concediu, iar doamnele de la cancelarie dezleaga cununii intr-o veselie. Am mai auzit ca atunci cind nu era episcop la Edinet, mitropolia dezlega cununiile din nord prin fax. Asta mi se pare bataie de joc.

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Chiar nu vreau să comentez felul în care “se dezleagă” Cununiile la noi, căci dacă s-a ajuns să se permită chiar şi recăsătorirea preoţilor, atunci nu avem ce să mai comentăm.
      Cât priveşte refuzul de a săvârşi botezul şi înmormântarea, mi-ar plăcea să se discute mai intens la acest subiect.
      Eu sunt de părerea că trebuie să refuzăm botezul copiilor a căror părinţi nu ştiu de ce-l botează şi nu cunosc măcar la nivel elementar învăţătura de credinţă, având şi o viaţă corespunzătoare. Altfel ne asumăm un risc foarte mare…
      De asemenea nu poţi cânta “Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul robului Tău…”, dacă el n-a avut nimic cu Biserica, nemaivorbind de cazurile când aşa-zişii noştri ortodocşi mor de beţie sau în curvie, iar noi le cântăm “Veşnică pomenire”.
      E clar că nu se pot stabili reguli generale, dar nici nu trebuie să transformăm Biserica într-un ghişeu care prestează servicii. Înţeleg că preoţii care iau bani, le convine uneori să tacă, dar oamenii care dau aceşti bani nu-şi dau seama că n-au niciun folos dintr-o astfel de ortodoxie.
      Orice Taină a Bisericii (nu doar împărtăşirea) primită fără credinţă şi pregătire, ne este spre osândă! Iar dacă avem credinţă şi un minim de pregătire (în primul rând moral), atunci simţim efectul mântuitor al acest Taine, fără de care nu există mântuire.

      Aşa să ne ajute Dumnezeu.

      • Pr. Eugen

        A refuza botezul unui copil pentru neglijenta, necunoasterea sau indiferenta parintilor fata de credinta Ortodoxa nu cred ca este o solutie. Taina este administrata copilului, fiind un act individual, fara sa depinda de nimeni din jur. Ca parintii inteleg sau nu importanta Sfintei Taine nu cred ca are vreo importanta, asa cum nu are vreo importanta vrednicia sau nevrednicia celui ce savarseste taina. Lucrarea Sfantului Duh este deasupra intelegerii/neintelegerii sau vredniciei/nevredniciei noastre.
        Doamne ajuta!

      • © Ieromonah Petru Pruteanu

        Nu sunt deacord. Tainele se oferă la cerere şi atunci judecăm după cel care cere şi de ce cere! Un părinte necredincios care-şi botează copilul doar dintr-un obicei, aşa îl va învăţa şi pe copilul său să facă. În acest caz este batjocorită Taina. Dacă o cere un copil sau tână singur, atunci desigur îl botezăm indiferent de credinţa părinţilor, ci doar pe baza credineţi lui. Fără credinţa cuiva Botezul nu poate fi oficiat! 

        Deci ceea ce spuneţi sf. voastră este rezultatul unei abordări moderne a teologiei. Sf. Părinţi însă aveau o cu totul altă părere. 

        1. Sf. Grogore de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, cap. 40, PSB 30, p. 344:

        Va trebui luat în seamă şi ceea ce urmează dincolo de viaţa pământească şi acest lucru mulţi din cei ce se apropie de harul Botezului îl scapă din vedere şi se înşeală, astfel, crezând că deja s-ar fi născut din nou, câtă vreme aceasta e numai o părere a lor. Doar e limpede, că schimbarea vieţii noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare, dacă noi rămânem tot în starea în care am fost. Despre cel ce rămâne acelaşi, nu ştiu cum s-ar putea crede, că a devenit alt om, câtă vreme în el nu s-a schimbat nici una din trăsăturile lui caracteristice. E doar limpede pentru fiecare că mântuitoarea naştere din nou se face în scopul înnoirii şi schimbării firii noastre… Dacă, însă, Botezul este dat numai pentru spălarea trupului (adică e primit neduhovniceşte, formal – Ierom. Petru), iar sufletul nu se curăţeşte de întinăciunea patimilor, ci duce şi după primirea tainei o viaţă la fel cu cea dinaintea ei, atunci, oricât de îndrăzneţ ar părea, eu o spun fără înconjur: în acest caz apa e numai apă (subl. – Ierom. Petru), pentru că nu se vede nicăieri în cel nou-născut nici o urmă de dar al Duhului; ba încă batjocorim şi chipul lui Dumnezeu…"

        2. Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheza, cap. 4 (Ed. 2003, p. 8):

        Dacă stărui în intenţia ta rea, eu, care îţi vorbesc, n-am nici o vină; tu însă nu aştepta să primeşti harul. Apa te va primi, dar Duhul nu te va primi (subl. – Ierom. Petru). Dacă cineva se ştie pe sine cu rană, să-şi ia plasture! Dacă a căzut cineva, să se scoale! Nici unul dintre voi să nu fie Simon (Magul)! Să nu fie nici făţărnicie, nici iscodire a celor ce se fac!

        3. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 17:36 (Ed. 2003, p. 318):

        Cercetează-ţi sufletul, şi nu arunca mărgăritatele înaintea porcilor. Dacă eşti făţarnic, deşi acum oamenii te botează, Duhul nu te botează! Dar dacă te apropii cu credinţă, oamenii slujesc ritualul văzut, iar Duhul îţi dă ceea ce nu se vede (subl. – Ierom. Petru).

  2. cel care...

    Și de ce nu se face nimic in urma unor astfel de situații, amintite de pr. Serghei? Nimeni nu face nimic, toți stau și doar unii mai au curajul să mai zică ceva. În rest toți tac și stau comozi acolo unde stau. Nu ar trebui de făcut o schimbare, să nu ne mai temem de mai mari, care la rîndul lor nu au nici o frică…
    Părintele Petru are dreptate în cele afirmate mai sus, și nu numai, și trebuie să continue cu astfel de ”bolduri” , să nu aibă frică să continue și să trezească la realitate chiar și pe…Curaj, atîta timp cît spuneți adevărul nu vă temeți. Sunt mulți ce vă susțin afirmațiile și cercetătile făcute, care trezesc la realitate și de a gîndi, nu de a habotnici. Să nu vă fie spre mîndrie, dar spre un spor și mai mare în țarina lui Hristos!!!
     

  3. presviter

    Aş vrea să completez în privinţa desfrînării pre-maritale, care este rădăcina adulterului de mai târziu. Cîţi din tinerii care se cunună vin curaţi înaintea sfîntului altar ? Nu se poate spune procentual, dar cred că fiecare intuieşte realitatea.
    Însă este cunoscut faptul că doar 10 la sută din cei care îşi încep viaţa sexuală în liceu ajung să se căsătorească cu persoana cu care au început. Restul trec prin cîteva relaţii provizorii, cu efecte nefaste asupra fidelităţii într-o viitoare căsătorie. Acumularea diferitelor experineţe la acest nivel îi predispune spre alternative şi în cadrul familiei.
    Pe de altă parte, chiar dacă doi tineri încep din liceu, continuă ani buni împreună şi la un moment dat se căsătoresc, ei sunt tot în adulter, pentru că se înşală unul pe altul: băiatul se foloseşte de dragoste ca să primească sex, iar fata se foloseşte de sex ca să primească dragoste. Ei se folosesc unul de altul şi se înşală reciproc prin ceea ce îşi permit să facă în cadru intim, departe de ochii părinţilor şi ai societăţii. Ascunzîndu-se la început de ceilalţi, vor fi predispuşi ca mai târziu să se ascundă unul de altul, în numele iubirii sau al nevoii de a fi înţeles. Şi astfel, într-un cadru de fidelitate, tulpina adulterului persistă, deoarece are rădecini adînci.
    Porunca lui Dumnezeu (a 6-a în clasificare occidentală, de unde termenul sex, sau a 7-a la noi) stă la baza iubirii adevărate, sinonimă cu o familie binecuvîntată, aşa cu desfrînarea este sinonimă cu adulterul.

    Eu văd o mare problemă în faptul că pentru majoritatea clericilor desfrînarea de după căsătorie este gravă (preadesfrînare) în timp ce cea de dinainte (numită inocent prietenie) este trecută cu vederea.  Mulţi refuză, şi bine fac, pe cei care, fugind de responsabilităţile dragostei adevărate, solicită Logodna, argumentînd că Logodna nu le dă dreptul să consume relaţia trupească. Ei însă o consumă demult şi continuă să o facă, iar când solicită Cununia, aceasta li se acordă fără probleme.
    De ce să le refuzi Logodna şi să îi încurajezi să se cunune, privind Cununia ca o intrare în legalitate a concubinajului, când am putea să ar trebui să-i încurajăm ca mai întîi de toate să se pocăiască, adică s-o rupă cu păcatul, iar apoi şi Logodna, şi Cununia şi-ar atinge rostul lor duhovnicesc.
    Să nu ne amăgim vazînd Cununia ca un echivalent al Pocăinţei. Chiar dacă le cerem celor ce se cunună să se spovedească înainte, aceasta este adeseori o formalitate care nu schimbă nimic din otrava cu efect întîrziat a desfrînării. Cununarea nu şterge păcatul, aşa cum parfumul nu şterge mizeria.
    Cine nu-i vrednic de Logodnă nici de Cununie nu e, iar cine e vrednic de Cununie este şi de Logodnă.

  4. Valeriu

    Ceea ce găsesc pe acest blog este o ortodoxie necunoscută pentru cei mai mulţi dintre creştinii care s-au îndepărtat de Biserica Ortodoxă tocmai pentru că nu au cunoscut-o în felul acesta. Dar majoritatea dintre ei au plecat tocmai pentru că au cunoscut o altfel de ortodoxie. Atît de diferit stau lucrurile în viaţa de toate zilele de ceea ce încearcă puţinele voci să strige… Sînt atît de puţine aceste voci care strigă adevărul şi încearcă să trezească atîta popor mort duhovniceşte, că nici nu-ţi mai vine a crede că se mai poate schimba ceva. Îmi spunea odată o femeie că fiul ei, care a absolvit teologia, s-a dus la Moscova să facă bani la construcţii. La întrebarea mea, de ce fiul ei nu slujeşte, femeia mi-a răspuns că pentru a primi o parohie, trebuie să plăteşti. Nu ştiu care sînt rînduielile de hirotonisire a unui preot, dar cred că atîta timp cît slujba de preot va fi privită ca o profesie, nu există nici o şansă. Doar atunci cînd preoţi vor fi cei care cu lepădare de sine  vor păstori poporul, lucrurile vor începe a se îndrepta. Preoţi care nu se vor mulţumi cu slujba în Biserică, dar care îşi vor vizita enoriaşii, bolnavii, întemniţaţii; preoţi care vor fi adevăraţi duhovnici; preoţi care, într-adevăr, înainte de a boteza copilul, se vor încredinţa că părinţii sînt credincioşi şi ştiu în ce şi în Cine cred; preoţi care vor propovădui pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. Nu judec pe nimeni, căci toţi am greşit. Şi nu numai preoţii sînt cei de vină, căci fiecare din noi este responsabil pentru ceea ce sîntem şi în faţa Domnului nu vom putea da vina pe altcineva. Dar poporul are nevoie de călăuze. Însă atunci cînd călăuzele sînt oarbe, unde vor merge ele şi tot poporul? Dumnezeu să binecuvînteze pe toţi cei care strigă în această pustie! Domnul Iisus Hristos să vă ajute şi să vă călăuzească, părinte Petru!      

  5. Vlad

    buna vreme,

    cred ca ar fi trebuit sa se faca discutie in jurul mintuirii sufletului celui ce se boteaza ci nu insasi taina botezului. Credca taina botezului trebuie sa fie insuflata in crestini de catre preoti asa cum au facut-o si Sfintii Parinti. In momentul cind vine cineva la Biserica sa se boteze trebuie sa i se explice bine toate cele ce se petrec si scopul lor. 

    pe cit tine de infaptuirea tainei Botezului cred ca orisicine trebuie sa fie botezat care prezinta macar mica dorinta de a face aceasta taina. Caci nimeni nu stie cum vor lucra ingerii si Duhul Sfint in acest om, fie ca are parinti preoti sau betivi.

    lipsind pe cineva de botez il trimiteti direct in iad, au oare nu prevede biserica ortodoxa botezul pruncilor in virsta cea mai frageda posibila, fara ca acesta sa aiba ratiune sa stie despre ortodoxie? au oare nu la catolici se boateaza copii mari care realizeaza despre ceea ce fac si ce folos, oricum nu stiu adincul tainelor Dumnezeesti nemaivorbind ca nustiu ca Papa a cazut din dreapta credinta.

    Dar faptul ca unii parinti isi boteaza copilul din obicei aici cred ca iarasi este culpa clericilor care zic ca lumea nu vine la biserica cum sa ii transmitem mesajul Domnului Isus Hristos – uite cind vin la botez cu multi cumatri, cu rudele si parintii pruncului s-ar putea de vorbit macar 5-10 minute si de dat si niste pilde concrete.

    Doamne ajuta sa nu fie spre osinda ci spre minture…

    • © Ieromonah Petru Pruteanu

      Doamne, fereşte! Încă câţiva “apărători ai ortodoxiei” de genul ăsta şi suntem pierduţi!
      La acest subiect voi răspunde detaliat în zilele ce urmează, dar pentru început vreau să vă spun că înainte de a vă apuca de teologie, e bine să o începem cu cultura generală. Romano-catolicii nu-şi botează credincioşii la maturitate, ci ca şi noi, în pruncie (numai că prin turnare/stropire; dar şi aceasta se mai întâmplă şi la noi). Iar a confunda romano-catolicismul cu protestantismul este o greşeală de grădiniţă!
      Şi vreau să-mi arătaţi vreun citat de la un Sfânt Părinte (numai nu din sec. 19-20) care să spună că un copil trebuie botezat “în vârsta cea mai fragedă posibilă”, afară de cazurile “când pruncul trage să moară”.

Comentariile sunt închise.