Highslide for Wordpress Plugin

Monahul Damaschin Aghioritul – CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ vs CUNOAŞTEREA DUHOVNICEASCĂ

de

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8)

Între marile frământări ale lumii contemporane se află și tensiunea – adesea tăcută, alteori declarată – dintre cunoașterea științifică și cunoașterea duhovnicească. Într-un univers în care rațiunea este adesea proclamată ca singura instanță validă a adevărului, iar știința ca singura cale legitimă spre realitate, se cuvine să ne întrebăm: există o altă formă de cunoaștere, mai adâncă, care nu se opune rațiunii, dar o depășește? Și dacă da, care este locul ei în viața omului, în viața Bisericii, în destinul cunoașterii?

Conștiința eclezială și duhul lumesc, prefigurate într-un episod biblic

Citește mai mult

Episcopul Petru – Felicitare la Învierea Domnului: 2025

de

„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”

Ziua Învierii este temelia mântuirii noastre și icoana veacului ce va să fie — lumină din lumină, nădejde din nădejde, viață din Viață.

Hristos, Păstorul Cel Bun, a biruit moartea și a luminat lumea cu lumina vieții celei veșnice — iar celor ce Îi slujesc cu credință, le este întărire și cunună.

Ziua aceasta, „pe care a făcut-o Domnul”, este începutul unei lumi noi, în care moartea s-a surpat, iar viața a biruit, deschizându-ni-se nouă cărarea Împărăției. Să prăznuim cu inimă curată, cu suflet luminat și cu nădejde neclintită în Cel ce „S-a făcut pârgă celor adormiți”.

Întru lumina neînserată a Învierii, vă adresez urarea de binecuvântare, pace și bucurie întru Domnul Cel Răstignit și Înviat.

Fie ca această lumină pascală să vă însoțească pașii, să vă întărească în slujire și să vă aducă roade bogate în Hristos.

Citește mai mult

„Iară şi iară” despre orele slujbelor din Săptămâna Sfintelor Pătimiri

de

 

Conform Tipicului şi indicațiilor din Triod, Vecernia cu Liturghia din Joia Mare ar trebui să se săvârșească la Ceasul al 8-lea din zi (aproximativ: 14-15h), având o durată de 2h-2,5h. Dacă, după „Rugăciunea Amvonului” se face şi „rânduiala spălării picioarelor”, slujba se termină pe la 17-18h, când frații merg la masă şi mănâncă bucate fierte, cu dezlegare la untdelemn şi vin (întrucât urmează o slujbă lungă şi două zile de ajunare).

După cină (singura masă din zi), fraţii citesc la chilie (nu în biserică!) Pavecerniţa Mică cu Tricântarea Sf. Andrei Cretanul (deşi nu-i clar de unde, într-o obște mare, fiecare monah ar fi putut avea cartea Triodului cu acest Canon şi cum l-ar putea cânta fiecare la chilie).

După doar două ore de odihnă, în jurul orei 21:00 („ceasul 2 din noapte”) – se începe Privegherea ([b]denia) Sfintelor Pătimiri cu citirea celor 12 Evanghelii, care se încheie după miezul nopții. Vineri dimineaţa, pe la 7-8h („ceasul 2 din zi”), se citesc Ceasurile Împărăteşti.

Citește mai mult

Monahul Damaschin Aghioritul – O Catedrală din Cuvinte: Ordinea Nevăzută a Imnului Acatist

de

Anul liturgic este presărat cu momente de profundă reflecție teologică, în care slujbele Bisericii devin nu doar prilej de rugăciune, ci și o cale spre înțelegerea tainică a moștenirii ortodoxe. Printre acestea, Sâmbăta Acatistului, aflată anul acesta în proximitatea praznicului Buneivestiri, ne oferă ocazia de a ne apropia de una dintre cele mai desăvârșite creații ale imnografiei bizantine: Imnul Acatist. Adesea rostit în biserici sau în evlavia personală, acest imn este mult mai mult decât o simplă succesiune de condace și icoase; el ascunde o arhitectură teologică precisă, în care fiecare element își are locul său rânduit cu înțelepciune.

Îmbinând armonios dogma, poezia și simbolismul numeric, Acatistul nu este doar un imn de laudă adus Maicii Domnului, ci și o mărturie liturgică a tainei Întrupării. Precum o catedrală alcătuită din piatră și lumină, el este construit din cuvinte așezate cu o rânduială desăvârșită, fiecare detaliu având un sens anume în economia textului, asemenea unui mozaic în care fiecare piesă contribuie la descoperirea frumuseții celei nevăzute. Cu toate acestea, frumusețea sa interioară rămâne adesea ascunsă, estompată de obișnuința recitării, iar structura sa numerică și simbolică trece neobservată. Însă dacă ne oprim și îl cercetăm mai atent, vom descoperi în el aceeași armonie care stă la temelia întregii rânduieli liturgice a Bisericii – o armonie care nu este doar artistică, ci revelatoare, căci frumusețea în Ortodoxie nu este decorativă, ci îndrumătoare spre adevăr

De aceea scopul acestui studiu este de a explora Acatistul nu doar ca pe un text de evlavie, ci ca pe o alcătuire teologică riguroasă, în care fiecare vers reflectă o viziune profundă asupra mântuirii. Printr-o privire atentă asupra acestei structuri, vom încerca să descoperim ordinea nevăzută care se ascunde în spatele cuvintelor, redescoperind astfel uimirea în fața uneia dintre cele mai rafinate opere imnografice ale Bisericii. 

Citește mai mult

Liturghia matinală (cu antifoane) a Darurilor Înaintesfințite: text oficial, aprobat sinodal în Grecia

de

În Liturghierul Misionar tipărit la Chişinău în anul 2019, după varianta „clasică” a Liturghiei Darurilor Înaintesfințite [LDIS] unite cu Vecernia, am propus şi o rânduială alternativă a acestei Liturghii, unită cu Obedniţa (pp. 189-207), pornind de la realitatea că cei mai mulţi săvârșesc LDIS dimineaţa, când nu este nici logic, nici corect să se săvârșească Vecernia. Bineîneţeles, observaţia mea nu a fost nici pe departe singulară, dar, de la constatarea problemei şi până la propunerea de soluţii concrete şi acceptabile, de obicei este o cale foarte lungă.

Acea rânduială, deşi stranie la prima vedere, este bazată pe vechea slujbă de împărtășire a monahilor palestinieni la Ceasul al VI-lea, în cadrul Obedniţei, conform Ceaslovului savait din sec. IX (ms Sinai gr. 863), unde Obedniţa este numită „Pentru împărtăşire”. Rânduieli asemănătoare găsim şi în Ceaslovul-Psaltire (din anul 1105) de la Harvard University Houghton Library (ms gr. 3, ff 247v-248v), intitulat „Înainte de împărtăşirea cu dumnezeieștile şi sfintele Taine”, precum şi în Ceaslovul sinaitic din sec. XIII (ms Sinai gr. 870, ff 60v-63v) ş.a.

Este adevărat că acele rânduieli nu presupuneau prezența şi celebrarea preotului, ci erau slujbe exclusiv monahale. Completarea acestor Obedniţe-Typika cu elemente din LDIS bizantină a fost un compromis menit să ofere un fundament istoric şi liturgic ideii că LDIS poate avea şi alte variante decât cea cunoscută de noi, unită cu Vecernia şi, în funcţie de momentul zilei la care este săvârșită, se poate alege o variantă sau alta.

Sincer să fiu, eram aproape convins că nicio Biserică Locală nu va aproba sinodal o variantă a LDIS fără Vecernie, dar, cel puţin, eram liniștit că nimeni nu-mi putea reproşa de ce eu am legat LDIS de Obedniţă, din moment ce unele manuscrise permit acest lucru.

Au trecut mai puţin de cinci ani de la demersul meu şi am văzut cu ochii mei că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă!”.

În data de 10 ianuarie 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Elladei, prin Hotărârea nr. 5815 a aprobat o variantă de LDIS, în care partea Vecerniei a fost înlocuită cu trei Antifoane ample, după modelul vechii „asmatike akolouthia”, descrisă de Sf. Simeon al Tesalonicului.

Deja la o lună după această hotărâre, Mănăstirea Stavropighială „Panaghia Tatarnis” din Evritania, specializată în studii liturgice, a editat o broşură cu această Liturghie (47 de pagini), iar începând cu Postul Mare din anul 2024 aceasta a fost slujită de foarte mulţi preoţi din Grecia, iar în 2025 – şi mai mulţi.

Citește mai mult

Monahul Damaschin Aghioritul: Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem – merinde pentru Postul Mare

de

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele…”. Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului.  Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς.

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ.

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău.

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

ANALIZA LITERARĂ ȘI TEOLOGICĂ A TEXTULUI

Citește mai mult

Meditații despre fiul risipitor și iubirea negrăită a Tatălui

de

Pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.

Pentru a înțelege mai bine semnificațiile ascunse ale parabolei, trebuie mai întâi să privim acest act prin ochii unui evreu din vremea Mântuitorului. Fiul cel mai tânăr cere să i se împartă averea, deși tatăl său era încă în viață. O astfel de cerere era nu doar lipsită de respect, ci aproape o blasfemie, pentru că echivala cu a-i spune tatălui său: „Pentru mine ești ca și mort!”. În tradiția iudaică, moștenirea se împărțea doar după moartea tatălui, iar fiul cel mai mare primea o parte dublă față de ceilalți (Deuteronom 21:17). Această regulă implică un detaliu important: chiar dacă fiul cel mic și-a luat partea și a plecat, fiul cel mare avea deja mai mult decât el. Și totuși, la final, tocmai acesta va fi cel nemulțumit, incapabil să guste din bucuria întoarcerii fratelui său.

Citește mai mult

Monahul Damaschin Aghioritul – MEDITAŢII LA SĂRBĂTOAREA BOTEZULUI DOMNULUI

de

Botezul Domnului – O reflecție asupra Tainei ce deschide cerurile

Botezul Domnului, prăznuit ca început al lucrării mântuitoare a lui Hristos, poartă o semnificație adâncă și multiple ramificații duhovnicești. Însă, pentru a înțelege mai deplin acest moment, trebuie să privim mai întâi la cel care a pregătit calea: la Sfântul Ioan Botezătorul, și la lucrarea sa profetică, ce depășește limitele spălărilor ritualice iudaice.

Era botezul lui Ioan o practică inedită?

Botezul practicat de Sfântul Ioan Botezătorul nu a apărut într-un vid cultural sau religios, ci se înscrie într-un cadru deja cunoscut în iudaism. Spălările ritualice, cunoscute sub numele de miqveh (מִקְוֶה, însemnând „loc de adunare” [al apelor]), erau o practică bine stabilită, reglementată de Lege. Ele presupuneau o curățire fizică și ceremonială, necesară pentru a împlini exigențele Legii lui Moise în situații de necurăție trupească sau morală (Levitic 15, Numeri 19).

Miqveh-ul era un bazin natural sau construit, alimentat cu „apă vie” (mayim chayim – apă curgătoare, proaspătă). Cel ce venea la miqveh trebuia să se cufunde complet în apă (tevilah – טְבִילָה) pentru a se purifica, însă această cufundare avea în vedere doar o curățire exterioară. Nu cerea schimbarea lăuntrică a inimii sau o viață nouă, ci era o obligație ritualică legată de legea ceremonială. Spre deosebire de miqveh, botezul lui era o chemare la o transformare profundă, interioară, un început al unei vieți noi. Deși acesta părea să aibă anumite puncte comune cu miqveh, el depășea cadrul unui simplu act fizic. Iar dacă ar fi să găsim totuși o referință în tradiția iudaică la „ideea” pe care o propovăduia el, atunci aceasta ar fi ceea ce evreii înțelegeau prin „tșuva” (תשובה), care presupunea o schimbare a vieții sau întoarcerea la Dumnezeu. Astfel spre deosebire de miqveh, care era repetitiv și individual, botezul lui Ioan era unic și comunitar, având ca scop pregătirea inimilor pentru venirea lui Mesia (Matei 3, 2).

Citește mai mult

Ajun şi ajunare înainte de Naşterea şi Botezul Domnului

de

Odată la câțiva ani, sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului (fiind cu dată fixă) se întâmplă să cadă duminică sau luni şi, respectiv, ajunurile acestora – sâmbătă sau duminică. Aceasta atrage după sine schimbarea unor reguli tipiconale, iar elementul cel mai interesant şi mai puţin înţeles este instituirea zilei de vineri de dinaintea acestui week-end special ca zi aliturgică, în care se mută şi Ceasurile Împărăteşti prevăzute, în mod normal, pentru ziua Ajunului.

Din păcate, în Tipicul actual, nu avem prea multe informații şi prescripții legate de aceste schimbări, iar dacă le-am avea, mă tem că ne-am împotmoli în termeni, cum deja o facem, pentru că termenul de „ajun” (de la latinescul jejuno), care înseamnă nemâncare (totală), nu mai este înţeles ca zi de post aspru, cu o singură masă „la apariția primei stele”, ci ca o simplă precedare a zilei de sărbătoare (25 decembrie sau 6 ianuarie), în care mâncăm de post (vegan), dar fără careva limite de timp şi fără a înţelege implicațiile liturgice ale acestor reguli de post. Dar nu aceasta era logica primară a acestor zile şi reguli:

Citește mai mult