Highslide for Wordpress Plugin

PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE. IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ

18290_p18rbjt9iii1s5gmgse121f1if1a

Recent, Patriarhia Română a editat cartea numită: „PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE” (78 pagini – Bucureşti, 2014). În mod normal, rânduielile acestei cărţi trebuie să facă parte din Molitfelnicul Mare, dar publicarea lor separată este poate chiar mai potrivită, doar că s-a lăsat prea mult aşteptată, generând diferite acuzaţii şi suspiciuni conspiraţioniste.

În general, pot spune că mi-a plăcut atât cartea, cât şi metodele de lucru. Fără îndoială, vechile rânduieli de primire la Ortodoxie aveau nevoie de o revizuire şi adaptare. A edita cărţi de cult nu înseamnă doar a traduce texte vechi, dintre care unele aproape „moarte”, ci înseamnă, în primul rând, să oferi ceva viu, conform cu dogmele şi normele canonice, dar şi cu mentalitatea timpului, care la vechii greci era una poetică şi retorică, iar la omul contemporan e tot mai pragmatică şi mai concisă. Or, textul este destinat omului de astăzi, care trebuie să înţeleagă mesajul şi „ethosul” Bisericii, mai ales când e vorba de primii paşi în Biserica Ortodoxă. Toate blestemele pe care le conţineau vechile rânduieli nu aveau nici o justificare teologică, ba chiar erau anti-evanghelice şi pline de răutate. Oare nu era ridicol că, noul-intrat în Biserica Ortodoxă, după ce a fost învăţat de baptişti (sau de alţi eterodocşi) că Hristos a zis să nu blestemăm (Matei 5:44), îşi începea „trăirea ortodoxă” cu blesteme şi „înjurături binecuvântate”? Mă bucur că s-au scos toate astea… 

În anumite locuri eu aş fi redactat textul altfel, dar, în general, cred că e bine (dacă trecem peste neconcordanţele şi inconsecvența în traduceri: în Liturghier – „În pace Domnului să ne rugăm”, iar în Molitfelnic şi în această carte – „Cu pace Domnului să ne rugăm” ş.a.).

Cred că cele mai multe întrebări cu privire la această carte apar în legătura cu pp. 20-21. Acolo se descrie cine şi cum trebuie primit: prin Mirungere sau prin Botez. O altă veche formă de primire la Ortodoxie – pocăinţa (cu abjurarea rătăcirilor, dar fără Mirungere) nu este prevăzută pentru nici o categorie de creştini.  

p.20p.21

În primul rând, cred că era mai potrivit ca cele scrise la pp. 20-21 să fi fost discutate în cercuri largi de teologi, apoi confirmate sinodal. În al doilea rând, în acele indicaţii observăm o mare carenţă: ni se spune că uniaţii (greco-catolicii) să fie primiţi ca romano-catolicii, dar cum trebuie primiţi aceştia nu se spune clar, ci doar deducem că tot prin Mirungere. Şi mai neclar este faptul că baptiştii şi alţi neo-protestanţi trebuie rebotezaţi, căci se botează printr-o singură afundare(!), iar romano-catolicii trebuie doar unşi cu Sfântul Mir. Prin ce o singură afundare e mai rea decât nici una? Nu este încălcarea aceluiaşi Canon 50 Apostolic? Şi, după cum observăm, pretenţiile nu sunt asupra diferenţelor dogmatice (care, în cazul neoprotestanţilor, e clar că sunt mult mai mari decât în cazul romano-catolicilor), ci doar asupra formei botezului, or, în cazul romano-catolicilor forma este neglijată totalmente (căci, din punct de vedere ortodox, ea nici nu există!), iar primirea se face deja pe alte criterii (oarecum obscure).

Personal, nu-mi permit să vin cu acuzaţii la acest capitol, ştiind că secole de-a rândul (aproximativ sec. VI-X) Biserica de Răsărit nu s-a arătat scandalizată de faptul că latinii botezau printr-o singură afundare sau chiar prin stropire. Culmea e că chiar „marele stâlp al Ortodoxiei” din sec. XV, Sf. Marcu al Efesului, considera că romano-catolicii trebuie primiţi doar prin Mirungere, deşi ştia foarte bine că aceştia nu sunt botezaţi prin întreită-afundare, aşa cum prevede Canonul 50 Apostolic. Abia în 1755, un Sinod local din Constantinopol a hotărât ca romano-catolicii să fie (re)botezaţi, pentru că nu au cele trei afundări, dar chiar Patriarhia Constantinopolului, cu mult înainte de înfiinţarea „mişcării ecumenice”, a neglijat propria hotărâre şi nu-i mai (re)botează pe romano-catolici (cu excepţia Muntelui Athos şi a unor eparhii din Grecia).

Deci, şi în cazul cărţii de faţă, nu acuzăm de careva tendinţe ecumeniste (greu de demonstrat obiectiv), ci mai degrabă de lipsa unor fundamentări teologice asupra (ne)importanţei formei botezului şi proclamarea acestora printr-un sinod local, până se va ajunge la un consens panortodox asupra (ne)recunoaşterii botezului romano-catolic.

De multe ori sunt întrebat şi cu privire la „botezul prin stropire” (ca şi cum am spune „scufundarea prin stropire”) practicată pe larg în Ardeal şi în alte zone ale României. Fără îndoială este o abatere care trebuie să înceteze. Şi aici, deşi nu sunt (sau tocmai pentru că nu sunt) membru al Bisericii Ortodoxe Române, îmi permit să sugerez 3 paşi în depăşirea problemei:

1) Ţinând cont de unele realităţi istorice (deja demult apuse) prin care a trecut mai ales Ardealul, Sfântul Sinod să recunoască „prin iconomie” valabilitatea tuturor botezurilor săvârşite până acum prin stropire şi să interzică orice discuţie ulterioară privind valabilitatea acestora, iar hotărârea să fie adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe; şi

2) Toţi preoţii să fie obligaţi să săvârşească de acum înainte botezul doar prin întreită-afundare, iar în caz de abatere să fie caterisiţi fără preîntâmpinare (cf. Canonului 50 Apostolic). Botezul prin turnare/stropire, conform Didahiei (cap. 7), poate fi recunoscut doar în cazul în care nu este apă suficientă pentru afundare, iar conform Tradiţiei Bisericii, se acceptă şi atunci când candidatul este grav bolnav şi nu poate fi nicidecum afundat (dar şi în acest caz apa sfinţită trebuie să stropească toate părţile accesibile ale trupului).

3. În fiecare protopopiat (sau măcar eparhie) să existe cel puţin câte un baptisteriu pentru maturi şi acolo să fie botezaţi toţi cei care solicită botezul la maturitate. De asemenea, să fie formulate condiţiile şi rânduiala botezului în râuri, lacuri sau mări – conform vechii Tradiţii a Bisericii.

Sper că dacă mai-marii de la Patriarhie nu vor înţelege valoarea teologică a punctului 2, se vor gândi cel puţin la câştigurile economice importante pe care le vor avea de pe urma vânzării de cristelniţe, întrucât multe biserici din Ardeal nici măcar nu au cristelniţe în dotare. 

În loc de "post scriptum"

Textul Canonului 50 Apostolic:

Dacă vreun episcop sau presviter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri a botezului, ci numai o afundare, aceea care se dă întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: "întru moartea mea botezaţi", ci: "mergând, învăţaţi toate neamurile, botezâdundu-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh". 

Interesant e că atunci când latinii săvârşeau botezul printr-o singură afundare, doreau pur şi simplu să sublinieze unitatea Treimii, idee necesară în contextul controverselor ariene. Mărturisirea celor trei Persoane ale Dumnezeirii se face suficient de clar prin cuvintele rostite (formulă), iar scufundarea în apă, aşa cum deducem din Epistola către Romani (6:3-11) a Sf. Apostol Pavel,  nu are o legătură atât de strânsă cu dogma Sfintei Treimi, cât cu simbolismul morţii şi învierii, care se face o singură dată şi nu se repetă (cf. Canonului 47 Apostolic). 

Iar când apusenii au generalizat „botezul” prin turnare/stropire, aceasta nu s-a făcut dintr-o careva comoditate omenească, ci din exagerarea simbolismului „spălării” care presupune, în mod obligatoriu, o apă curgătoare/mişcătoare. Multe baptisterii occidentale nu erau făcute foarte adânci, încât să facă posibilă afundarea completă, în schimb aveau diferite mecanisme care făceau ca apa să se mişte continuu. Se pare că latinii niciodată n-au înţeles sensul cuvântului „baptisma (botez, scufundare)” şi nu au dat afundării o prea mare importanţă teologică, fiind preocupaţi mai mult de spălarea păcatelor, decât de mistagogia morţii şi învierii. 

Prin aceste observaţii nu vreau să contest valoarea şi corectitudinea celor 3 afundări, ci să intrăm puţin în logica problemei. 

10 comentarii la „PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE. IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ”

  1. „Toate blestemele pe care le conţineau vechile rânduieli nu aveau nici o justificare teologică, ba chiar erau anti-evanghelice şi pline de răutate. Oare nu era ridicol că, noul-intrat în Biserica Ortodoxă, după ce a fost învăţat de baptişti (sau de alţi eterodocşi) că Hristos a zis să nu blestemăm (Matei 5:44), îşi începea „trăirea ortodoxă” cu blesteme şi „înjurături binecuvântate”? Mă bucur că s-au scos toate astea…”

    Hristos a zis sa nu blestemăm oameni, părinte, nu diavoli.
    Înțelegem că și preoții au slăbiciuni și nu prea sunt dispuși să declare război diavolilor, dar parcă justificarea teologică a acestui non-combat este cam mult.

  2. Am lăsat un aspect neatins, pentru că, sincer, mă depăşeşte:
    Zic cei de la Patriarhie (şi nu numai) că dacă trece un copil la Ortodoxie, toate lepădările de erezii le rosteşte naşul. Bineînţeles, asta se referă mai mult la romano-catolici şi vechii-orientali, căci neoprotestanţii nu botează copiii. Şi în acest caz nu era mai simplu să se spună că TREBUIE SCHIMBAT NAŞUL şi gata, fără nici un fel de lepădare. Cum poate cineva să se lepede de ceea ce n-a crezut niciodată? Dacă a fost botezat la romano-catolici înseamnă că a avut naş tot romano-catolic. Iar dacă părinţii lui au devenit ortodocşi şi vor şi pe copil să-l facă ortodocşi, trebuie să-şi schimbe naşul. Şi, în acest caz, la ce bun un naş deja ortodox să spună că se leapădă de Filioque, primat papal etc. Nici el, şi cu atât mai puţin pruncul respectiv, nu a crezut vreodată în astea. Oare nu-i ridicol să-i ceri unui prunc, care nu-l recunoaşte bine pe taică-său, să se lase de papa de la Roma? 🙂 Cum ar putea un copil să zică că el nu mai mărturisieşte monofizismul, ci difizismul? Sau la ce ajută să zică asta naşul în locul lui? Oare n-ar fi suficient, în acest caz, să se facă doar mirungerea şi să fie încredinţat unui naş ortodox? Întreb şi eu…

    • Până în momentul în care un copil devine ortodox se consideră că în el există încă păcatul strămoşesc chiar dacă a avut botez eretic Deci, cred că lepădările nu mai sunt valabile deoarece copilul mic fiind nu realizează că s-a aflat în erezie, şi până al 7 ani copii nu se spovedesc conform îndrumărilor B.O.R. Altceva este la oameni maturi.

      • Puteţi să-mi demonstraţi pe izvoare patristice (nu fabulaţii teologice recente) care este legătura dintre botez şi „păcatul strămoşesc”? Cu atât mai mult, care ar fi legătura dintre exorcisme şi „păcatul strămoşesc”. Am pus expresia între ghilimele pentru că Sf. Părinţi din Răsărit nu folosesc noţiunea de „păcat strămoşesc” NICIODATĂ! 

  3. Nu am citit această carte, dar indiferent ce scrie în ea, un lucru este cert: nimeni nu poate deveni creştin ortodox decât prin botezul săvârşit prin întreită afundare, cu excepţiile arătate în Pidalion. Faptul că se mai practica în vechime şi mirungerea, Molitfelnicul de la 1834 şi cel de la 1896 (după care s-a editat cel de la Petru Vodă) specifică clar în ce condiţii s-a făcut, şi anume, atunci când chiar schisma de la 1054 se produsese, totuşi, în unele locuri Taina Botezului se efectua conform canoanelor adică prin întreită afundare. Doar atunci se făcea Mirungerea.
    Referitor la lepădările de la catehizarea celor ce se întorc la ortodoxie, ele sunt necesare deoarece nu poţi deveni ortodox fără să condamni erezia de care vrei să scapi. Cuvântul „blestem” poate pare dur la prima vedere, dar, el arată hotărârea fermă a candidatului de a se despărţi de erezie, şi jurământ de a nu se mai întoarce la ea. Altfel, prin eliminarea lor, în timp el îşi poate adormi conştiinţa că, necondamnând erezia se poate întoarce la ea, fără a pretenţia de a greşi. Poate ar trebui schimbat termenul sau fraza, dar cea nouă trebuie să aibă aceiaşi importanţă, şi condamnarea ereziei trebuie să existe.
    Despre primirea romano-catolicilor la ortodoxie, problema este foarte clară. B.O.R. prin acordurile semnate în urma întâlnirilor ecumenice de la Conciliul Vatican II până în prezent, se recunoaşte ca „valide” tainele catolicilor, şi biserica catolică ca soră. Conform acelor acorduri suntem fraţi şi nu este nevoie de botez. Aşa că o primire a catolicilor la ortodoxie prin botez ar fi în contradicţie cu acordurile ecumenice semnate. Mai nou şi cea monofizită este recunoscută de către B.O.R. „ca ortodoxă” şi s-au semnat tratative de unire cu ea.
    Faţă de propunerea dvs. de la punctul 1, ar fi o mare dovadă de înţelepciune duhovnicească privind aplicarea iconomiei de recunoaştere a ca valide a celor botezaţi incorect până în momentul de faţă, cu condiţia de stopare a săvârşirii incorecte a botezului de acum înainte.
    Poate s-ar gândi B.O.R. ca şi Taina Cununiei să se desfacă tot canonic (adică prin biserică) şi nu la tribunal sau notariat deoarece judecătorii şi notarii nu au competenţe în acest sens.
    Doar atunci prin corectarea acestor grave erori spirituale se poate vorbi despre punerea unei temelii sănătoase la baza formării unei societăţi româneşti curate.

  4. Mărturisesc un Botez
    Referat pentru Conferința preoțească cu tema
    ”2011 – Anul omagial al Tainei Sf. Botez și al Tainei Cununiei”
    Referent: pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
    Sf. Gheorghe, 2011

    Înaltpreasfinția Voastră,
    Prea Cucernice Părinte Protopop
    Prea Cucernice Părinte Inspector,
    Prea Cucernici Părinți și frați împreună slujitori în Hristos

    Mântuitorul Iisus Hristos a spus: ”Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”. (Marcu 16, 16). Încorporarea în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica cea Una, se face prin Taina Sfântului Botez. Desigur, toți cei prezenți la această conferință știm ce înseamnă această Taină și care este importanța ei. Ceea ce vom prezenta în acest referat reprezintă problemele de azi pe care le ridică acest subiect: Botezul creștin. În contextul de astăzi conștiința dogmatică a mădularelor Bisericii, adică a fiecărui laic și cleric botezat ortodox, este adesea slăbită de ceea ce scriu sau spun teologii care nu și-au adăpat mintea și inima de la izvoarele patristice ale Ortodoxiei, ci din teologia scolastică mai veche sau mai nouă. De aceea, am ales cuvântul unui mare teolog contemporan, Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghios Metallinos, a cărui mărturisire teologică e respectată și aprobată pretutindeni, în lumea ortodoxă, tocmai pentru că este profund înrădăcinată în credința adevăratei Biserici. Pr. Metallinos ne va oferi răspunsuri documentate referitoare la unele întrebări pe care ni le punem astăzi și cărora Biserica, prin sfinții ei, le-a dat și le dă răspuns fără echivoc.

    Cine este pr. prof. Gheorghios Metallinos ?

    Născut în insula Kerkyra, în 1940, părintele Gheorghios Metallinos creşte cărturăreşte studiind teologia şi filologia la Universităţile din Atena, Bonn şi Köln şi duhovniceşte în sînul Bisericii Ortodoxe ca ucenic a renumiţi părinţi ai vremurilor noastre. Încă din timpul studiilor post universitare este numit asistent ştiinţific la catedra de Patrologie a Facultăţii de Teologie ateniene (1969), iar după acordarea titlurilor de doctor în teologie (la Atena) şi în filozofie-istorie (la Köln) predă, din 1984, Istoria vieţii duhovniceşti în perioada postbizantină, Istoria şi teologia cultului şi Istorie bizantină. Din anul 2004 şi pînă la retragerea din activitatea didactică, în 2007, a fost Decan al Facultăţii de Teologie. În paralel desfăşoară o rodnică slujire pastorală în biserica universitară închinată Sfîntului Antipa. Este autorul a peste 40 de cărţi centrate pe teme istorice şi teologice.
    A vizitat în mai multe rânduri România unde a conferenţiat şi a dialogat cu studenţii și credincioșii ortodocși la Constanţa, Bucureşti, Sibiu, Alba Iulia, Timișoara, Oradea, Arad. Pr. Metallinos spune: am scris studiul acesta – cu titlul Mărturisesc un botez – cu un scop precis, legat de raporturile intercreştine din zilele noastre, aflate în evidentă opoziţie cu Tradiţia Proorocilor, a Apostolilor şi a Părinţilor Bisericii Ortodoxe din toate veacurile. Trei studenţi germani pe care i-am cunoscut în 1978 la Köln, catehizaţi fiind în Tradiţia Ortodoxă, mi-au cerut să iau asupră-mi întregirea catehizării lor şi să-i botez ortodocşi. Asta însemna ca ei să fie primiţi în Biserica noastră prin unul şi autenticul Botez, cel săvîrşit în numele Sfintei Treimi prin întreita afundare în apă şi ridicare din ea. Cunoscut fiind că Latinii-catolici au fost caracterizaţi ca eretici la al VIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe (din 879, de la Constantinopole) din pricina ereziei „FILIOQUE” şi că după sinodul de la Trident (sec. al XVI-lea) Botezul canonic s-a pierdut cu totul în Apus, fiind înlocuit cu stropire ori cu turnare, am cerut de la Arhiepiscopia Atenei permisiunea ca să fie primiţi de Biserica Greciei „după acrivie”. Permisiunea a fost dată fără ezitare, iar Botezul lor a fost săvîrşit, potrivit practicii Bisericii primare, în noaptea Sîmbetei celei Mari a anului 1979, în biserica „Sfîntului Antipa”din incinta Universităţii. Cînd faptul a devenit cunoscut, am fost nevoit să suport atacuri vehemente din partea catolicilor (din Grecia şi din Germania), dar şi din partea uniaţilor şi a filouniaţilor din spaţiul elen. Aceasta a constituit pretextul declanşării unei bătălii epistolare în mijloacele de informare pe durata căreia am hotărît să scriu un studiu teologic legat de această chestiune, nu cu scopul de a-mi îndreptăţi fapta, care avea consimţămîntul Bisericii mele şi care, în mod deosebit, era în acord cu Tradiţia Ortodoxă, ci pentru a înfăţişa învăţătura ortodoxă despre Botez aşa cum se reflectă ea în însăşi practica Bisericii noastre.

    Pe ce se bazează studiul de față ?

    Studiul de față se bazează pe teologia patristică, prin reprezentanții ei mai aproape de noi, părinții și sfinții colivazi, mari mărturisitori ai Ortodoxiei de acum două veacuri. Pr. prof. Ghe. Metallinos spune:
    Prin apariţia Părinților Colivazi la Sfîntul Munte şi în Grecia în general în veacul al XVIII-lea se petrece o întoarcere la rădăcinile Tradiţiei ortodoxe, la trăirea „filocalică” aflată în inima vieţii duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe. Această mişcare a fost regenerantă şi tradiţionalistă, progresistă, totodată patristică. Cu alte cuvinte, pur ortodoxă. Prin răspîndirea scrierilor lor şi prin lupta pentru apărarea tradiţiei ei au constituit un contrabalans îndreptat împotriva „Iluminismului” european, devenind, pentru locul în care au trăit, luminătorii propriului neam şi al Ortodoxiei în ansamblu. Pentru aceasta au fost iubiţi de tradiţionalişti, însă urîţi şi atacaţi (adesea bîrfiţi) de cei impregnaţi de scolasticismul francic ori de Iluminismul anglo-francez.
    Gruparea isihaştilor Colivazi atoniţi a avut printre conducătorii lor trei teologi cu care se ocupă studiul de faţă. Aceştia sînt următorii:
    1. Neofit Kafsokalivitul (1713-1784). A fost, din 1749, rector al Şcolii Athoniada a Sfîntului Munte. El a fost iniţiatorul mişcării.
    2. Sfîntul Macarie (1731-1805). Descendent al renumitei familii bizantine Notaras, s-a născut în Corint şi a devenit mai tîrziu mitropolit al Corintului (1765-1769). El se vrea a fi animatorul mişcării şi persoana care nu numai că l-a încurajat pe Sfîntul Nicodim să scrie, dar i-a şi furnizat materialul necesar operei sale. A murit la 16 aprilie 1805 în insula Hios, unde trăia în acea vreme, poporul cinstindu-l de îndată ca sfînt.
    3. Sfîntul Nicodim Aghioritul (1749-1809). Declarat oficial ca sfînt în 1955, a fost „teologul” grupării Colivazilor. A fost un mare nevoitor isihast şi un scriitor de calibru patristic. A lăsat în urmă o mulţime de scrieri în care prelucrează întreaga tradiţie patristică. Cel care studiază operele Sfîntului Nicodim poate afirma fără rezerve că a parcurs teologia patristică în întregul ei. Manualul sfaturilor celor bune e pentru vremurile moderne opera reprezentativă a duhovniciei ortodoxe . Publicarea în colaborare cu Sfîntul Macarie a Filocaliei Părinţilor neptici a contribuit la renaşterea duhovnicească din ţările ortodoxe. Lucrarea sa Pidalionul constituie compilaţia Sfintelor Canoane care se bucură de cea mai mare autoritate în Biserica Ortodoxă, canoanele fiind însoţite de explicarea lor pusă în legătură cu duhovnicia ortodoxă.
    4. Sf. Atanasie Parios (1722-1813). A fost între Colivazi cel mai militant şi cel mai mucenicesc. Între 1776-1813 a fost oprit de la slujire, fiind considerat eretic din cauza împotrivirii sale la denaturarea Tradiţiei. A combătut aprig Iluminismul european, voltairianismul şi ateismul, fiind acuzat ca obscurantist de contemporanii lui occidentalizaţi. După moarte a fost canonizat.
    Părinţii Colivazi au exercitat o nemaipomenită influenţă asupra epocii lor. Această influenţă a fost mai mare în afara Sfîntului Munte decît în interiorul lui. Desigur că Sfîntul Munte conştientizează azi contribuţia acestora la renaşterea vieţii duhovniceşti ortodoxe şi le urmează tradiţia. Colivazilor li se datorează renaşterea isihasmului în veacul al XIX-lea.
    Ca și expert al dreptului canonic, studiul de față apelează la opera lui Constantin Iconomul. Socotit între cei mai de seamă clerici şi teologi ai veacului al XIX-lea, acesta a fost un slujitor al şcolii şi al educaţiei. A predat mai întîi la Smirna (1809-1819), în acelaşi timp predicînd şi luptînd împotriva propagandei misionarilor ne-ortodocşi. A fost numit Mare Iconom al Patriarhiei Ecumenice şi Prim Predicator al Bisericii celei Mari a lui Hristos de către Sf. Mc. şi Patriarh Ecumenic Grigorie al V-lea († 1821). C. Iconomul a murit la 8 martie 1857, lăsînd în urma sa o operă bogată, atît teologică, cît şi filologică. A fost un cercetător şi un specialist de primă mărime al tradiţiei patristice pe care a apărat-o cu străşnicie în scrierile şi faptele sale.

    Care este subiectul studiului de față ?

    Discuția în studiul de față este despre validitatea botezului celor de altă credinţă care vin la Ortodoxie, problemă foarte veche a Bisericii, pe care aceasta însă a rezolvat-o în mod sinodal prin canonul al şaptelea al Sinodului al II-lea Ecumenic (reluat cuvânt cu cuvânt în canonul 2 al Sinodului Quinisext).
    Temeiurile eclesiologice şi canonice ale unicității botezului ortodox sunt următoarele:
    a) Centrul absolut în jurul căruia ia formă conştiinţa lor teologică este locul de la Efeseni 4, 5: „Un Domn, o credinţă, un botez” şi, prin urmare, o Biserică în care şi doar în care Tainele au tărie şi sînt răscumpărătoare. Biserica aceasta este cea Ortodoxă.
    b) Canoanele Apostolice (46, 47, 50 şi 68), care rînduiesc definitiv Taina Botezului, au tărie covîrşitoare şi de neclintit. Hotărîrea sinodului întrunit de Sf. Ciprian (258) s-a sprijinit pe canoanele Apostolice sus pomenite. Sinodul acesta a dobîndit autoritate ecumenică prin „pecetluirea” lui prin canonul 2 al Sinodului Quinisext. Nu poate exista vreo hotărîre bisericească care să stea împotriva canoanelor Apostolice, a canonului Sf. Ciprian, dar şi celor ale Sf. Vasile cel Mare (1 şi 47), care au dobîndit de asemenea autoritate ecumenică prin acelaşi canon al Sinodului Quinisext.
    c) Nu există decît un singur Botez, Botezul unicei Biserici, adică al celei Ortodoxe. Iar Botezul propriu-zis este acela care se săvîrşeşte prin trei cufundări şi ridicări din apă, întrucît termenul de „botez” doar acest lucru poate însemna. Botezul prin trei cufundări este „de Dumnezeu învăţat” şi „de Dumnezeu predat” .
    d) Ereticii de orice fel, după cum îi defineşte Sf. Vasile cel Mare (canonul 1), se găsesc în afara Bisericii şi astfel „botezul” lor este cu totul lipsit de fundament, adică „pseudo-botez” şi „neadevărat”, ca unul care este săvîrşit în afara Bisericii. Prin urmare şi în cazul în care acesta este săvîrşit prin trei afundări, adică după tipul corect al Botezului Bisericii, el nu poate fi cu niciun chip înţeles ca „luminare”, el fiind în esenţă „întinare” . Ereticii nu pot avea botez fiindcă credinţa lor e bolnavă şi astfel „botezul dat de ei e fără de folos, prin aceea că le lipseşte dreapta credinţă” . Credinţa ereticilor „este dată anatemei, iar a noastră se binecuvîntează. Deci nici Botezul nostru nu este una cu al lor” .
    Ereticii nu pot avea Botez fiindcă nu au Preoţie. Preoţia şi Botezul sînt legate una de alta şi „trebuie a le primi ori pe amîndouă, ori pe niciuna”. Botezul ereticilor „nu e de natură să dăruiască iertarea păcatelor” şi de aceea toţi ereticii, cînd se întorc în Biserică, trebuie neapărat să fie botezaţi .
    e) Denaturarea chipului în care se face Botezul cel unul al Bisericii – „săvîrşindu-se (denaturat) fără existenţa vreunei nevoi grabnice” – e încălcare „de neiertat a tradiţiei apostolice” . Întreita afundare e şi ea dogmă . Este de neîngăduit deosebirea mărturisirii (credinţei) de forma Botezului. La întrebarea: „care din amîndouă e mai important şi mai esenţial, tipul exterior sau credinţa”, Iconomu răspunde: „amîndouă” .
    f) Necesitatea întreitei afundări pentru fiinţarea Tainei corespunde naturii ei dogmatice. Prin întreita afundare „mărturisim dogma Treimii celei atotstăpînitoare”, dar şi „dogma iconomiei Mîntuitorului nostru Hristos, a Cărui moarte dimpreună cu îngroparea şi cu învierea cea de a treia zi o închipuiesc simbolic” cele trei afundări şi ridicări din apă. Potrivit Sf. Nicodim nu e vorba despre un simplu simbolism, ci despre realitate, deoarece omul care primeşte Botezul „face să lucreze în sinele său moartea Domnului. În felul acesta, cel botezat moare şi se îngroapă cu Hristos în apa Botezului” (vezi şi Romani 6, 9).

    Analiza Canonului 7 al Sinodului II Ecumenic

    Canonul 7 al Sinodului al II-lea dă un răspuns imediat la întrebarea „cum trebuie a-i primi pe ereticii care vin la Ortodoxie” . În interpretarea lui, însă, canonul creează destule greutăţi, deoarece în litera lui el se opune vădit practicii bisericeşti aşternute în formă canonică de Sf. Ciprian şi de Sf. Vasile cel Mare.
    Unii spun că Sinoadele Ecumenice pot să revizuiască ori să anuleze hotărîrile canonice ale Părinţilor, fiindcă niciodată „nu s-a auzit ca părerile unuia oarecare să fie aşezate înaintea celor ecumenice ori ale celor locale” . Însă teologii și sfinții colivazi nu acceptă nici cel mai mic dezacord între Părinţi şi Sinoade. Trebuie să existe o altă explicaţie privitoare la felul de a acţiona al celor două Sinoade Ecumenice.
    Potrivit Sf. Nicodim Aghioritul, poziţia Sinodului al II-lea faţă de arieni şi macedonieni este explicabilă dacă avem în vedere că Biserica „are două cîrmuiri şi două îndreptare”, acrivia şi iconomia. Pe cînd Apostolii şi Sinoadele din vechime şi Părinţii aplicau acrivia, cele două Sinoade Ecumenice au ales iconomia. Alternarea, în anumite condiţii, a scumpătăţii şi a iconomiei înlătură orice bănuială de contradicţie între sfintele canoane şi Sinoade. Fiind rodul slujirii pastorale şi tămăduitoare a Bisericii, iconomia a fost aplicată după măsura vremurilor şi a desfăşurărilor istorice. Ereticii despre care e vorba erau mulţi la număr şi cu putere politică. Astfel, Părinţii sinodali au arătat îngăduinţă „pentru a-i atrage la Ortodoxie şi a-i îndrepta mai lesne”, şi „pentru ca nu cumva să-i înfurie mai mult împotriva Bisericii şi a creştinilor şi răul să se facă mai rău”. Deci aplicarea iconomiei nu se făcea samavolnic, ci motivat, avînd în vedere mîntuirea ereticilor şi pacea Bisericii.
    Sinodul al VI-lea, cît şi al II-lea Ecumenic vorbesc „despre ereticii proveniţi dintre noi” . Adică aceia dintre ortodocşi care „au primit arianismul”, „întorcîndu-se înapoi”, nu erau botezaţi. Dimpotrivă, „aceia care au primit arianismul nefiind dintre ortodocşi şi asupra cărora nu s-a săvîrşit deloc Botezul ortodox, ci cel al ereticilor” trebuiau să fie neapărat botezaţi ca unii care erau nebotezaţi. Şi fiindcă „cei mai mulţi dintre aceştia (dintre arieni şi macedonieni) erau proveniţi dintre ortodocşi, Sinodul a fost nevoit să aplice iconomia care, potrivit Sf. Vasile, poate fi aplicată doar asupra schismaticilor .
    Vechii Părinţi ai Bisericii înţeleg prin botez nu intrarea în Biserică în chip simplu, ci integrarea în ea printr-un mod apostolic concret (prin trei afundări). Și Iconomia are limite: „ea se lucrează acolo unde nu se încalcă legea”. (Sf. Ioan Gură de Aur)
    Potrivit Sf. Nicodim „iconomia, întrebuinţată vremelnic în anumite cazuri de către Părinţi, nu poate fi numită nici lege, nici pildă” . Capitolul în care este cuprinsă această observaţie a lui Nicodim arată faptul că Sfîntul îi avea în minte aici pe Părinţii Sinodului al II-lea Ecumenic.
    Se constată că în rîndul sfintelor canoane „cele care hotărăsc botezarea sînt mult mai multe decît cele care hotărăsc ungerea” . Folosirea însă de către Sinodul al II-lea şi cel Quinisext a iconomiei a fost pentru motive concrete şi reale şi ca o excepţie.
    Potrivit practicii canonice a Bisericii, asupra ereticilor care se întorc la Ortodoxie trebuie să se aplice din punct de vedere canonic acrivia, adică să fie botezaţi, întrucît, dealtfel, tainele ereticilor nu pot fi considerate valide în ele însele nici potrivit acriviei, nici potrivit iconomiei .

    Latinii sunt eretici sau doar schismatici ? (o problemă des ridicată de teologii contemporani)

    Sf. Nicodim susţine că latinii „sînt eretici” şi, „ca eretici, ne scîrbim de ei (n.n. – de erezia lor), în felul în care ne scîrbim de arieni sau de sabelieni sau de macedonienii care se luptau împotriva Duhului Sfînt” . Referirea directă a Sfîntului la marii eretici din vechime are scopul de a face cunoscut faptul că latinii catolici sînt „eretici foarte vechi” . El invocă mărturiile Patriarhului Dositei, a Sfîntului Marcu al Efesului ş.a.
    În privinţa catolicilor, Neofit spune: „În cinci chipuri diferă catolicii de Ortodoxie. Potrivit primelor patru puncte deosebitoare ei sînt schismatici, însă doar pentru adaosul purcederii Duhului şi de la Fiul ei sînt eretici, atît ei, cît şi luterano-calvinii care gîndesc asemeni lor” . Dogma eretică a catolicilor despre „Filioque” e de ajuns pentru a fi ei consideraţi eretici, avînd desigur în vedere că nu fuseseră încă dogmatizate doctrinele papale despre primat şi infailibilitate.
    La obiecţia cum că diferenţa prin care se deosebeau catolicii era doar una singură, Neofit răspunde că, în cazul lor, e valabil ceea ce este valabil în cazul iconomahilor, care, „pentru faptul că nu se deosebesc de noi în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, nu sînt eretici, ci schismatici; însă pentru faptul că, prin necinstirea sfintelor icoane, nu cinstesc pe Hristos Cel închipuit în ele, sînt mai răi decît ereticii aceia” .
    Având un caracter dinamic, erezia nu se judecă după numărul abaterilor de la adevăr, căci „cel ce greşeşte într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Orice erezie presupune denaturarea fundamentelor duhovniceşti ale Bisericii, adică a experienţei mistice şi de nevoinţă a Părinţilor.

    Au fost vreodată condamnați oficial de Ortodoxie latinii ca eretici sau nu există o hotărâre în acest sens?

    Neofit răspunde: „cugetarea despre Dumnezeu a catolicilor, adică dogma lor, fiind eretică, şi Sinoadele au mustrat-o.” Condamnarea sinodală a doctrinei Filioque a fost totodată condamnarea catolicilor înşişi, aşa încît o altă condamnare a lor oficială nu mai e necesară. Sinoadele care i-au condamnat sunt: Sinodul al VIII-lea Ecumenic întrunit de Sf. Fotie (879), cel întrunit de Mihail Cerularie (1054), cel întrunit în patriarhatul lui Grigorie al II-lea al Constantinopolei (1283-1289), cel întrunit de Serghie al II-lea al C-polei (999-1019), cele întrunite sub Alexie, Ioan şi Manuil Comnenii (veacurile XI – XII), cel al celor trei Patriarhii din Răsărit întrunit după cel de la Florenţa (1482), cele locale din Rusia, din Moldova etc.
    Este crucial să spunem adevărul că nu există Sfânt după Schismă care să nu spună că latinii sunt eretici. Toți, fără excepție, din orice neam ar fi fost, au spus acest lucru.
    Sfinți au fost doar în Ortodoxie, nicăieri altundeva după Schismă; prin Schismă nu s-a rupt Biserica, ci unii eretici s-au rupt de Biserică, de aceea nu e posibilă unirea Bisericilor, neexistând mai multe Biserici, ci doar unirea cu Biserica a celor care s-au rupt, din propria lor voință (mărturisind vreo erezie), de ea.
    Pe baza premiselor eclesiologice de mai sus, catolicii, ca eretici, „nu pot săvîrşi botez, deoarece au pierdut harul slujirii”, după cum observă Sf. Nicodim . Pe temeiul învăţăturii Sf. Vasile cel Mare , botezul lor se îndepărtează de credinţă căci, „introducînd catolicii în Treimea monarhică poliarhia păgînească, ei devin atei” şi prin urmare sînt „nebotezaţi” .
    Constantin Iconomu adaugă și că, precum în cazul Tainei Euharistiei şi cea mai mică modificare este pedepsită de Biserică, fiindcă anulează Taina însăşi, tot aşa şi în privinţa Botezului, nu poate fi acceptată nici cea mai mică modificare . În cazul catolicilor inovaţia nu s-a mărginit la respingerea afundărilor şi ridicărilor din apă, ci ea s-a întins treptat şi asupra altor puncte ale Tainei.
    Apusenii susţineau că botezul lor nu se deosebea deloc de Botezul apostolic. Însă Iconomu răspunde că nu este posibil ca „turnarea” să fie considerată vreodată botez, şi cu atît mai mult „stropirea”.
    Constantin Iconomu analizează filologic, patristic şi scripturistic sensul verbului „a boteza” pentru a dovedi că nu este posibilă nici o utilizare metaforică a acestuia . El pune întrebarea: „Dacă botezul catolicilor este echivalent cu al nostru, de ce îi primim pe cei ce vin (de la ei la Ortodoxie) ungîndu-i cu Sfîntul Mir, ca pe unii care sînt cu totul lipsiţi de mirungere? Căci şi catolicii au mirul ungerii” .
    A fost formulată obiecţia că „şi cea mai mică părticică” a Sfîntului Agneţ „este trupul întreg al lui Hristos”; prin urmare şi „picătura” apei sfinţite „are toată puterea botezului”. Neofit răspunde: „Pîinea sfinţită a Euharistiei, şi înainte de împărtăşire, şi în împărtăşire, şi după împărtăşire, măcar că nimeni nu se împărtăşeşte, nu e deloc mai puţin decît trupul lui Hristos; însă apa botezului, nici înainte de afundare, nici după afundare, ci doar în afundarea însăşi, deci în folosirea ei, este şi se numeşte botez. Înainte şi după, ea este doar apa botezului, iar nu botez”. Pe de altă parte, în botez nu avem „băutură”, ci „potop” („acoperire totală”, potrivit Sf. Dionisie Areopagitul) .
    La argumentul că stropirea catolicilor, „prin invocarea Sfintei Treimi, cuprinde în ea sfinţenie şi har”, Sf. Nicodim răspunde că „Botezul nu e desăvîrşit doar prin invocările Treimii, ci are trebuinţă neapărat de chipul (tipul) morţii şi al îngropării şi al învierii Domnului”. Credinţa în Sfînta Treime, chiar atunci cînd este dreaptă, trebuie întregită de „credinţa în moartea lui Mesia” .

    De ce „asemănarea aceasta a morţii Domnului” nu se exprimă şi prin turnare sau prin stropire?

    Răspunsul lui Iconomu se articulează pe următoarele patru puncte:
    a) inovaţia catolicilor constituie o încălcare „dinadins” a poruncii Domnului şi a tradiţiei bisericeşti;
    b) ea contravine tradiţiei apostolice celei una şi canonice;
    c) răstoarnă sensul noţiunii de a boteza (a afunda)
    d) se opune „asemănării de origine apostolică a morţii şi îngropării şi învierii lui Hristos, întrucît pe această asemănare au tălmăcit-o toţi dumnezeieştii Părinţi” .
    Foarte adesea era formulat argumentul scos din practica botezului celor numiţi bolnavi „la pat” . Pe acest argument a fost întemeiată şi o hotărîre a sinodului Bisericii Greciei din 1932. Botezul celor aflaţi la pat se săvîrşea prin turnare. Cu toate acestea, Biserica îi privea întotdeauna cu neîncredere pe cei care primeau acest botez , de aceea cînd aceştia se însănătoşeau erau lipsiţi de dreptul de a primi preoţia, fiindcă botezul lor era socotit nedesăvîrşit . Totodată, botezul săvîrşit asupra celor bolnavi la pat avea loc nu aflîndu-se ei în erezie, ci în Biserică.
    C. Iconomu spune: „Botezîndu-i pe cei căzuţi la pat cu botezul de nevoie… nu îi stropeau doar (după cum fac catolicii), nici nu turnau apă doar pe capul lor, ci turnau peste ei din belşug, peste tot trupul” .

    Concluzii

    Concluzia este că botezul catolicilor „se abate şi de la rînduială, şi de la credinţă”, fiind astfel inexistent în sine, ca unul care se săvîrşeşte în erezie, adică în afara Bisericii (canonul 47 Apostolic). La întoarcerea în Biserică a catolicilor acest botez nu poate fi acceptat prin iconomie, fiind el nedesăvîrşit, lepădat de canonul 7 al Sinodului al II-lea.
    Următoarele întrebări ale lui Iconomu dobîndesc o greutate deosebită:
    a) Dacă se cere ca stropirea catolicilor să fie acceptată potrivit iconomiei, de ce nu aplică şi ei „iconomia”, „reluînd iarăşi rînduiala apostolică pe care au avut-o de la început, şi lepădînd cu bucurie cele născocite?” (adică să boteze prin afundare)
    b) „Dacă acela care se întoarce la Biserică doreşte din tot sufletul şi neprefăcut toate dogmele şi Tainele Ortodoxiei, dînd totodată anatemei toate relele învăţături ale părinţilor săi, cum mai respectă el apoi ca dreaptă rînduială pe cea rău săvîrşită a botezului (care este temelia credinţei)?”
    c) „Dacă Biserica primeşte zapisul celui care vine la ea, prin care el dă anatemei toate relele învăţături de mai înainte în care credea, cum de primeşte ea inovaţia acestuia privitoare la Botez, ea fiind una din relele învăţături date anatemei?” .
    După 100 de ani de la formularea lor, aceste întrebări ale lui Iconomu au primit următorul răspuns din partea Conciliului Vatican II: „Taina botezului o poate săvîrşi cineva prin afundare ori prin turnare. Botezul prin afundare e forma cea mai indicată, ca una care arată moartea şi învierea lui Hristos. Conform obiceiului care predomină la noi, în general, taina botezului se va săvîrşi prin turnare”! (adică cu toate cu lucrurile evident stau altfel, ei continuă să facă tot ca și în trecut)
    Sf. Atanasie Parios spune clar: „cei dintre catolici care se întorc trebuie să fie botezaţi neapărat” .
    Desigur, botezarea catolicilor nu înseamnă încălcarea dogmei „mărturisesc un Botez”. „Trecînd la noi, spune Neofit, ereticii nu sînt rebotezaţi, ci botezaţi” .
    Disputa teologică descrisă mai sus, pe care omul de astăzi o poate lesne caracteriza ca fiind zadarnică, sau chiar excesiv de scolastică, nu constituie nimic altceva decît lupta pentru păstrarea continuităţii Tradiţiei şi pentru respingerea spiritului modernist apusean prin mijloacele particulare ale unei epoci anume. Îndeosebi în epoca noastră în care toate se relativizează – lumea bisericească nefăcînd deloc excepţie –, stăruirea în Tradiţia Părinţilor constituie cea mai substanţială împotrivire la declinul general, chiar dacă o astfel de atitudine este considerată batjocoritor ca „fanatică” şi „lipsită de dragoste”. Reamintim cu acest prilej că termenul fanatism sau fundamentalism se referă la cei care folosesc violența pentru a impune altora părerile lor. Niciodată vreun un ortodox, însă, nu și-a impus cu forța credința sa. În schimb alții, cei care ne cheamă la iubire, ne-au înfipt pumnalul în spate cu prima ocazie pe care au avut-o. Dar la judecată, înaintea lui Dumnezeu, se va vădi cine a fost de partea Adevărului și cine nu. Amin.

Comentariile sunt închise.