În ultimii ani, tot mai mulți credincioși întreabă de ce unii preoți din Ucraina și din Republica Moldova poartă două cruci pectorale, deși tradiția ortodoxă a cunoscut dintotdeauna o singură cruce la piept.
Răspunsul nu este simplu, dar voi încerca să-l formulez în felul următor: în Biserica Ortodoxă Rusă există într-adevăr o asemenea distincție, însă aceasta are caracter excepțional și nu poate fi acordată oricui și oricând.
Potrivit Hotărârii Soborului Arhieresc din 2017 (art. 2.13.12 din Положение о наградах Русской Православной Церкви), dreptul de a purta a doua cruce („второй наперсный крест”) se acordă numai cu binecuvântarea patriarhului, după minimum 50 de ani de slujire preoțească și la cel puțin 10 ani după acordarea mitrei (care se oferă, de regulă, după 40 de ani de slujire).
Conform aceluiași regulament, mitropolitul Kievului și cel al Chișinăului pot acorda, unele distincții clericale fără aprobare patriarhală, însă succesiunea și termenii de acordare a acestora sunt aceleași pentru toți. Documentul din 2017 prevede și câteva excepții, dar acestea sunt clar definite și nu lasă loc abuzurilor sau „nepotismului bisericesc”.
Deci, fără a judeca pe nimeni (mai ales că nu mă refer la vreo persoană concretă) și fără intenția de a mă erija în moralist, constat cu tristețe că, atât în Republica Moldova, cât și mai ales în Ucraina, această distincție s-a transformat într-o practică de rutină, acordată prea ușor și fără temei serios. Nu puțini sunt preoții care poartă „a doua cruce” deși nu au nici măcar 40–50 de ani de viață, cu atât mai puțin de slujire. Există chiar și maici starețe decorate astfel, deși nu au împlinit nici măcar 40 de ani de viață monahală.
De fapt, în tradiția ortodoxă, crucea pectorală nu este o distincție, ci un semn al slujirii jertfelnice a lui Hristos, asumată de cel care slujește în numele Lui. Ea nu exprimă o treaptă ierarhică, ci o chemare la imitarea Mântuitorului.
Și pentru că Hristos S-a răstignit o singură dată și a purtat o singură cruce, și noi purtăm o singură cruce – cea primită la Botez, simbol al apartenenței la Trupul Lui. De regulă această cruce o purtăm la piele, fără a o afișa. Atunci când cineva primește harul preoției, primește și crucea slujirii sacramentale, ca semn al aprofundării slujirii preoției universale. Nu putem fi „creștini la pătrat”, nici „preoți la pătrat”. Harul preoției nu se multiplică, iar Hristos nu Se răstignește de două ori pentru niciunul dintre noi.
Bineînțeles, purtarea a două cruci nu adaugă nimic slujirii, ci mai degrabă o umbrește. De prea multe ori, acest obicei a devenit prilej de concurență și mândrie, nu de evlavie. Nu cred că prin dublarea crucilor pe piept frustrarea și complexele de inferioritate pot fi vreodată vindecate, ci din contră. Iar de mitra preoțească, care a devenit aproape comună în Ucraina și Republica Moldova mi-i și rușine să vorbesc…
Apropo, nici cei mai apropiați colaboratori ai patriarhului Kiril, unii deja în vârstă, nu poartă două cruci, iar clericii „dublu-stavrofori” din Moldova și Ucraina, când ajung la Moscova, se rușinează să poarte a doua cruce, demonstrând, de fapt, caracterul impropriu și artificial al distincției, alegând să o folosească doar „acasă, în fața babelor”, pentru a se poziționa înaintea altor colegi preoți.
În nicio altă Biserică Ortodoxă locală nu există distincția de „a doua cruce”. În practica bizantină, atunci când unui preot i se oferă o cruce patriarhală, aceasta înlocuiește crucea anterioară, nu se adaugă la ea. Dublarea crucii nu dublează harul, iar dacă aduce mândrie și spirit de concurență – chiar îl alungă!
Nici ierarhii nu poartă vreodată două engolpioane identice. Când un patriarh sau întâistătător poartă două engolpioane, acestea sunt diferite – unul cu Maica Domnului (Panaghia) și celălalt cu chipul lui Hristos sau cu icoana unui praznic. Prin urmare, purtarea a două cruci identice este o inovație locală fără temei liturgic, canonic sau simbolic. Prima dată când a fost introdusă, în 1790 de către împăratul rus Pavel I, această a doua cruce era purtată pe panglică militară („panglica Sfântului Gheorghe”), ca distincție pentru capelanii care au însoțit armatele în războaie – deci era o cruce imperială, nu bisericească. Abia după abolirea monarhiei (1917), a doua cruce s-a transformat în distincție patriarhală, iar crucea a început să aibă aceeași formă și lanț ca și prima.
Personal, am un respect profund față de preoții care, deși au primit această distincție, nu o poartă; și un dublu respect pentru preoții care, cel puțin în prezența ierarhului, renunță la mitră, de dragul simplității și a bunului simț. Să nu ne amăgim cu gândul că, dacă am primit o distincție, suntem obligați să o purtăm.
Adevărata distincție este slujirea discretă, nu decorul vizibil, iar principiul evanghelic nu a fost și nici nu poate fi anulat. Însuși Mântuitorul a spus: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:25-28). Astfel, crucea preotului este aceeași cu crucea lui Hristos: grea, dar mântuitoare; ascunsă în inimă, nu strălucitoare pe piept – și în mod obligatoriu una singură!
P.S. Cu mulți ani în urmă un preot înțelept îmi spunea că ierarhii se tem de preoții care nu aleargă după distincții, căci sunt mai puțin șantajabili și se simt responsabili doar înaintea lui Dumnezeu, nu și a ierarhului care le gâdilă orgoliul prin „jucării” care nu ajută la nimic, ci doar încurcă și îngâmfă.
Iar alt preot spunea că ar fi bine ca la hirotonie preotul să primească toate distincțiile posibile, apoi, pentru fiecare încălcare să i se retragă câte una. În câțiva ani majoritatea vor rămâne fără nimic…
Dumnezeu să ne ajute să ne smerim și chiar să ținem mintea în iad, fără să deznădăjduim!
Views: 5
