Ieri, în prima sâmbătă a Postului Mare, s-a făcut amintire de „neobişnuita minune săvârşită cu ajutorul colivei de Sfântul şi slăvitul Mare Mucenic Teodor Tiron” (cf. Sinaxarul din Triod). Aşadar, nu este vorba despre prăznuirea propriu-zisă a Sfântului Teodor Tiron, care are loc la 17 februarie, ci despre comemorarea minunii legate de el şi de binecuvântarea colivei.
Se ridică însă o problemă în privinţa pericopelor rânduite în ediţiile româneşti ale Apostolului şi Evangheliei. Din punct de vedere teologic şi liturgic, nu exista necesitatea stabilirii unor lecturi speciale pentru această pomenire, deoarece pericopele prevăzute pentru prima sâmbătă din Postul Mare sunt deja adecvate şi suficiente pentru a susţine sensul zilei. Pericopa de la Marcu 2:23-3:5, în care se vorbeşte despre smulgerea spicelor de către ucenicii Domnului şi despre vindecarea din zi de sâmbătă, acoperă în mod coerent tema raportului dintre Lege, post şi milă, fiind în deplină consonanţă cu duhul acestei zile. Introducerea unei pericope suplimentare pentru pomenirea generală a martirilor apare, în acest context, ca forţată şi lipsită de temei tipiconal clar.
Mai mult, propunerea unei a treia pericope – pentru pomenirea celor adormiţi – este cu atât mai problematică. În rânduiala tradiţională a Postului Mare, pomenirea generală a morţilor se face în mod explicit în sâmbetele a II-a, a III-a şi a IV-a din Post. Prima sâmbătă, a V-a sau cea a lui Lazăr nu sunt consacrate pomenirii obşteşti a celor adormiţi. După Sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi (numită şi „Moşii de iarnă”), urmată de cele trei sâmbete dedicate pomenirii morţilor în Post, insistenţa de a transforma aproape orice sâmbătă într-un prilej de parastas denaturează echilibrul liturgic al perioadei.
Această practică riscă să deplaseze accentul de pe pocăinţa personală şi împărtăşirea celor vii – care constituie miezul nevoinţei din Postul Mare – pe o viziune aproape mecanicistă a rugăciunilor pentru cei adormiţi, ca şi cum „scoaterea lor din iad” ar depinde de multiplicarea parastaselor şi a colivei. O asemenea perspectivă simplificatoare este străină de duhul autentic al tradiţiei ortodoxe, care leagă pomenirea celor adormiţi de rugăciunea eclezială, de Liturghie şi de viaţa în Hristos a întregii comunităţi (vezi acest studiu), nu de parastase populiste.
Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne rugăm pentru cei adormiţi. Dimpotrivă, rugăciunea pentru ei face parte integrantă din conştiinţa Bisericii ca Trup al lui Hristos, în care cei vii şi cei adormiţi sunt uniţi în aceeaşi nădejde a învierii. Însă această rugăciune trebuie înţeleasă şi trăită în cadrul rânduielii liturgice autentice şi al unei teologii echilibrate, nu sub impulsul unor tendinţe emoţionale sau al unor interpretări superficiale care ignoră sensul profund al Tipicului şi al tradiţiei patristice.
Views: 0
