În Liturghierul Misionar tipărit la Chişinău în anul 2019, după varianta „clasică” a Liturghiei Darurilor Înaintesfințite [LDIS] unite cu Vecernia, am propus şi o rânduială alternativă a acestei Liturghii, unită cu Obedniţa (pp. 189-207), pornind de la realitatea că cei mai mulţi săvârșesc LDIS dimineaţa, când nu este nici logic, nici corect să se săvârșească Vecernia. Bineîneţeles, observaţia mea nu a fost nici pe departe singulară, dar, de la constatarea problemei şi până la propunerea de soluţii concrete şi acceptabile, de obicei este o cale foarte lungă.
Acea rânduială, deşi stranie la prima vedere, este bazată pe vechea slujbă de împărtășire a monahilor palestinieni la Ceasul al VI-lea, în cadrul Obedniţei, conform Ceaslovului savait din sec. IX (ms Sinai gr. 863), unde Obedniţa este numită „Pentru împărtăşire”. Rânduieli asemănătoare găsim şi în Ceaslovul-Psaltire (din anul 1105) de la Harvard University Houghton Library (ms gr. 3, ff 247v-248v), intitulat „Înainte de împărtăşirea cu dumnezeieștile şi sfintele Taine”, precum şi în Ceaslovul sinaitic din sec. XIII (ms Sinai gr. 870, ff 60v-63v) ş.a.
Este adevărat că acele rânduieli nu presupuneau prezența şi celebrarea preotului, ci erau slujbe exclusiv monahale. Completarea acestor Obedniţe-Typika cu elemente din LDIS bizantină a fost un compromis menit să ofere un fundament istoric şi liturgic ideii că LDIS poate avea şi alte variante decât cea cunoscută de noi, unită cu Vecernia şi, în funcţie de momentul zilei la care este săvârșită, se poate alege o variantă sau alta.
Sincer să fiu, eram aproape convins că nicio Biserică Locală nu va aproba sinodal o variantă a LDIS fără Vecernie, dar, cel puţin, eram liniștit că nimeni nu-mi putea reproşa de ce eu am legat LDIS de Obedniţă, din moment ce unele manuscrise permit acest lucru.
Au trecut mai puţin de cinci ani de la demersul meu şi am văzut cu ochii mei că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă!”.
În data de 10 ianuarie 2024, Sfântul Sinod al Bisericii Elladei, prin Hotărârea nr. 5815 a aprobat o variantă de LDIS, în care partea Vecerniei a fost înlocuită cu trei Antifoane ample, după modelul vechii „asmatike akolouthia”, descrisă de Sf. Simeon al Tesalonicului.
Deja la o lună după această hotărâre, Mănăstirea Stavropighială „Panaghia Tatarnis” din Evritania, specializată în studii liturgice, a editat o broşură cu această Liturghie (47 de pagini), iar începând cu Postul Mare din anul 2024 aceasta a fost slujită de foarte mulţi preoţi din Grecia, iar în 2025 – şi mai mulţi.
Ştiu că şi varianta propusă de mine, cea cu Obedniţa, este slujită şi apreciată de mulţi preoţi, iar acum, pentru a-i încuraja şi mai mult – inclusiv printr-o ediție oficială sinodală şi fără suspiciuni obsesive de „imixtiune rusească” – propun aici traducerea românească a variantei antifonice aprobată recent de Biserica Elladei (cu unele adaptări şi completări). Aşa cum veţi vedea, aceasta urmează structura rânduielii „clasice” a LDIS. De fapt, abia această variantă, cu trei antifoane de tip catedral, poate fi considerată pe deplin o liturghie bizantină, pentru că atunci când este slujită cu Vecernia sau cu Obedniţa, ea se pliază pe o slujbă monahală.
Iată fişierul PDF (A4/2), pe care-l puteţi folosi, iar dacă aveţi vreo observaţie sau sugestie, vă rog să mi-o trimiteţi în privat, aşa încât în a doua ediţie a Liturghierului Misionar, care sper să iasă în acest an, textul să fie cât mai corect şi mai clar.
Am o intrebare legata de aceasta randuiala:
De ce se mai inmoaie Sf Trup in Sf Sange daca la unire se spune: Diaconul: Uneşte, părinte, cele Sfinte!
Preotul: Unirea Trupului şi Sângelui lui Hristos cu
acest Potir, spre binecuvântare, sfinţire şi prefacere în Duhul Sfânt!
daca Sf Trup se introduce in vin pentru prefacere, de ce mai este necesara inmuierea Sf Trup in Sf Sange la pregatirea lor, si cand te impartasesti cum spui, spui prima data cu Sf Trup si Sange si dupa aceea spui cu Sf Sange? Multumesc anticipat.
Descărcaţi varianta finală a fişierului, unde am adăugat şi câteva note, şi acolo veţi vedea cum stau lucrurile. Pe scurt – se picură Sf. Sânge doar pe părticica IC, şi doar ea se pune în Potir.
Eu nu am fost și nu sunt de acord cu această rânduială matinală în Postul Mare. Este o expresie a unui aggiornamento ortodox care aduce pustiire Bisericii răsăritene, așa cum a adus și bisericii apusene. Mai ales in diaspora această lecție este atât de vizibilă…
Este adevărat că nu este logic și nici corect să se săvârșească Vecernia dimineață, dar și mai grav este să se anuleze ajunarea ca marcă definitorie a Postului Mare, zeciuială a întregului an. Dacă ajunarea nu mai este necesară, atunci nu mai avem nevoie nici de LDIS; putem liniștiți să slujim ca în postul Nașterii Domnului, liturghie normală. Specificul liturgic al Postului Mare se bazează pe un specific ascetic; altfel, devine o potemkiniadă, iar postul nu mai este mare, ci unul din cele 4 ale anului.
Această aprobare sinodală vine să discrediteze eforturile, multe sau puține – nu sunt în măsură să cuantific, de a reveni la izvoarele Tradiției după sute de ani de rutină, formalism și comoditate. E greu suișul duhovnicesc; e greu să înoți împotriva duhului lumesc din Biserică, dar parcă trebuia să ne silim să mergem pe cărarea cea strâmtă, nu să finanțăm din fonduri europene autostrada cea nouă. Când legiferăm sinodal încălcarea Tradiției patristice, surpăm zidurile Bisericii și aducem în curtea ei calul troian al secularismului. Dar la câte fărădelegi a închis ochii în ultimul timp Biserica Eladei, aceasta din urmă pare chiar neimportantă.
Părinte, încerc să trec dincolo de latura formală şi voi semnala unele probleme legate de acest subiect.
1) Nu sunt de acord cu ideea că slujirea LDIS este legată strict de ajunare şi că în lipsa ajunării putem sluji Liturghia obişnuită. Ce facem cu zilele în care Liturghia obişnuită este pusă tot în zile de ajunare şi unită cu Vecernia? Dacă ar fi aşa, atunci la Bunavestire, în Joia şi Sâmbăta Mare (precum şi în ajunurile Crăciunului şi Bobotezei), fie nu ar trebui să avem Liturghia unită cu Vecernia (ceea ce implică ajunarea!), fie ar trebui să slujim LDIS. Deci e ceva mai mult la mijloc…
2) Ideea nu este aceea de a anula ajunarea, întrucât puţini sunt cei care percep împărtăşirea euharistică ca o întrerupere a ajunării. Însă, odată împărtăşiţi, mirenii pot să-şi ia prima masă atunci când vor dori şi vor putea, fără să fie obligaţi să aştepte până la 19h sau chiar 21h seara. Această idee porneşte de la o realitate quasi-generală, când LDIS se săvârşeşte cel mai mult dimineaţa, iar la această absurditate (percepută de cei mai mulţi ca normalitate) se adaugă încă una – aceea de a o uni cu Vecernia, încercând parcă, să ne amăgim nu numai pe noi, ci şi pe Dumnezeu.
3) Ideal al fi ca LDIS să se săvârşească la 15h-16h (în unele mănăstiri din Athos chiar la 13-14h), după care se ia unica masă în zi, se merge la Pavecerniţă, iar pe la 19h00 monahii deja sunt retraşi la chilie şi unii chiar deja se culcă, pentru a se scula la miezul nopţii (când mirenii abia se culcă). Mai mult decât atât, nici un monah athonit nu lucrează în Postul Mare 8/24h, nu sunt preocupaţi cu ce vor mânca şi nici nu fac câte o oră până la servici şi încă una spre casă. Nici chiar cei mai severi postitori nu ar face faţă unui astfel de regim. Tocmai de aceea, suntem puşi să alegem între:
a) LDIS seara, dar cu o mâncare uşoară înainte de prânz şi minim 6 ore de ajunare, iar seara va mai fi o masă (adică 2 pe zi);
b) LDIS la prânz, cu Obedniţa, dar nu prea mulţi se pot încadra în ora de prânz cu deplasarea spre şi dinspre biserică, slujba şi o mică gustare pentru a rezista până seeara (şi deja sunt 2 mese);
c) LDIS dimineaţa, înainte de serviciu (când teoretic sunt minimul 10 ore de ajunare, după cina din ziua precedentă), fără ca această împărtăşire să fie considerată o întrerupere a Ajunării, după care fiecare va mânca atunci când va putea, ideal – pe la 15-16h şi o singurată dată în zi. Se pare că în utlimele secole, această variantă a fost considerată de majoritatea ca fiind cea mai viabilă.
4) Nu ştiu la ce alte trădări ale Tradiţiei aţi observat în Biserica Elladei, dar atunci când toţi ierarhii unei Biserici Locale (de exemplu, cea Română sau Rusă), slujesc LDIS dimineaţa (excepţiile confirmă regula!), aceasta oare nu înseamnă o „legiferare sinodală” indirectă? Să le sărim în cap grecilor că au fost mai sinceri decât ai noştri?
Pentru mai multă claritate: Vechea slujbă de împărtășire a monahilor la Obedniță avea loc la amiază, așadar nu era matinală, și mai ales nu era valabilă în timpul Postului Mare, ci tocmai înafara lui, în zilele de rând ale perioadei Octoihului. Așadar eu sunt de acord cu slujba pe care o propuneți Preasfinția voastră și Biserica Eladei ca o variantă mai scurtă la liturghia obișnuită din zilele de rând ale Octoihului, mai ales miercuri și vineri. De ce nu? Ar fi un prilej de a facilita adunarea și împărtășirea credincioșilor care nu pot să stea la una sau două ore de slujbă în drumul lor către servici.
Daca îmi permiteți un încă un răspuns:
1) Este evident că LDIS (care mai corect se numește Vecernia pentru împărtășire) a fost alcătuită în contextul zilelor de ajunare din Postul Mare. În aceste zile Liturghia nu este permisă tocmai pentru a face deosebirea dintre fast și breakfast. Bunavestire, ca praznic împărătesc, și Joia Mare și Sâmbăta Mare, ca zile pascale, sunt excepții de la regula de a nu face Liturghie dar nu sunt excepții de regula ajunării. În cazul LDIS nu întâlnim situații excepționale.
2)Părinte, chiar și copii de 5 ani percep împărtășirea ca întrerupere a ajunării. Iar adulții au o motivație mult mai puternică de a ajuna în context liturgic și comunitar decât fiecare în dreptul său. Luther spunea că postul nu trebuie impus de biserică, ci fiecare să țină când simte nevoia. Știm care au fost consecințele acestui argument. De fapt știm bine că ajunarea până seara nu este o obligație chinuitoare , ci o provocare pentru cei care, vrând să se cuminece mai des decât în fiecare duminică (și sâmbătă) vor să iasă din rutina de peste an, și pentru că dau voință, primesc putere să facă acest efort.
3) Experiența ne arată clar că în zilele de lucru credincioșii preferă să se adune la slujbă seara, nu dimineața. Deci Postul Mare ne oferă un context liturgic favorabil condițiilor pastorale din sec. XXI. De ce să nu-l punem în valoare? Experiența din mica noastră comunitate îmi arată, după 24 de Posturi Mari, că nimeni nu s-a plâns de greutatea ajunării, ci de la an la an tot mai mulți s-au adăugat celor ce primesc Împărtășania: miercuri vreo 15 iar vineri vreo 30 de adulți. Ba mai mult, ei și-au dorit ca și de-a lungul întregului an să aibe prilejul de a ajuna și a se împărtăși în fiecare vineri seară.
Ei ne arată că se poate.
LDIS nu este, în esență, o Liturghie în sensul deplin al cuvântului, ci un cadru liturgic pentru împărtășirea credincioșilor în zilele de ajunare, atunci când nu se săvârșește Liturghia propriu-zisă. În primele veacuri, creștinii păstrau Împărtășania acasă și o primeau zilnic, fără o slujbă specială. Așadar, LDIS este mai degrabă o dezvoltare liturgică ulterioară, menită să păstreze duhul euharistic în zilele de rând din Postul Mare.
Într-adevăr, marea provocare astăzi este compatibilitatea acestei slujbe cu viața cotidiană a credincioșilor. Cei care au râvnă vor veni oricum, dar când? Dimineața, înainte de muncă? La prânz, cu dificultate? Seara, după o zi întreagă de muncă și nemâncați?
Iar în mănăstiri, rânduiala practică a impus o mutare a slujbei înainte de amiază, tocmai pentru că monahii au nevoie și de timp pentru ascultări. În acest context, a păstra Vecernia „de dragul formei” dimineața pare un compromis mai mare decât adoptarea unei rânduieli care să respecte logica liturgică a momentului zilei.
Poate că adevărata întrebare ar trebui să fie: cum reușim să păstrăm duhul postului, ajunării și împărtășirii euharistice, într-un mod care să fie atât conform Tradiției, cât și viabil pentru cei care doresc cu adevărat să se împărtășească? Dacă varianta grecească recent aprobată oferă o soluție echilibrată, poate că merită o discuție mai amplă, fără patimi și fără teama de a ieși din obișnuințe care, oricum, nu mai reflectă realitatea inițială.
Problema rânduielii Liturghiei Darurilor Înaintesfințite (LDIS) în raport cu realitățile actuale ridică multiple întrebări, atât din punct de vedere liturgic, cât și din perspectivă pastorală. Tradiția insistă asupra săvârșirii acestei Liturghii seara, în contextul ajunării până la împărtășire, dar practica arată că, atât în parohii, cât și în mănăstiri, această rânduială este adesea modificată.
În multe mănăstiri athonite, Vecernia unită cu LDIS se slujește la amiază, nicidecum seara, tocmai pentru a permite monahilor să-și împlinească și ascultările zilnice fără ca postul total să devină o povară insuportabilă. Mai mult, trebuie luat în calcul faptul că în mănăstiri se face zilnic Pavecernița Mare, care durează aproximativ o oră. În acest context, apare o întrebare firească: când ar trebui slujită Vecernia? Dacă am respecta rânduiala strictă, aceasta ar trebui să fie seara, dar atunci se suprapune peste Pavecerniță și, în plus, ar împovăra nejustificat monahii care, pe lângă slujbe, au și ascultări de împlinit. Dacă monahii ar urma să nu mănânce și să nu bea nimic toată ziua până la Vecernie, ar putea ei să-și ducă ascultările până la capăt? Aici trebuie să luăm în calcul nu doar monahii cei mai râvnitori, ci și pe cei mai slabi trupește, pentru care o asemenea osteneală ar deveni imposibilă.
În parohii, lucrurile se complică și mai mult, deoarece majoritatea credincioșilor au un program de muncă ce le face imposibilă participarea la LDIS după-amiaza. Or, dacă tot insistăm pe ideea că doar cei râvnitori și cei care au deja o viață liturgică intensă vor veni la slujbă, nu riscăm să transformăm biserica într-un cerc restrâns de „inițiați”, lăsând majoritatea credincioșilor fără posibilitatea reală de a participa la Taine? În contextul în care, în primele veacuri, creștinii se împărtășeau zilnic și aveau la îndemână Darurile pentru a se împărtăși acasă, nu ar trebui să avem în vedere o rânduială care să faciliteze, nu să îngreuneze, accesul la Sfânta Euharistie?
Toate aceste aspecte trebuie luate în calcul atunci când discutăm despre rânduiala LDIS. Dacă vrem să păstrăm tradiția vie, trebuie să înțelegem nu doar litera, ci și duhul ei, evitând atât formalismul rigid, cât și inovațiile nejustificate.
Pentru mine este șocant că se îngăduie masa de dimineață urmată de împărtășire după-amiază, indiferent de numărul orelor scurse. Părinții noștri, oameni simpli de la țară, făceau 12 copii, munceau pe brânci, dar ajunarea era sfântă și mâncarea fără ulei în Postul Mare era regulă strictă. Am mai auzit un teolog care argumenta că postul negru adevărat e … cu apă. E teribil că se caută tot felul de pogorăminte ca să se simtă înfrânat și cel condus de poftă, ba se mai invocă și o pretinsă distincție între monahism și lume, tot mai mult rostogolită în ultima vreme de inamicii ascezei. Asprimea regulilor trebuie păstrată. Cine nu poate, să-și asume neputința cu smerenie, nu să aggiorneze tradiția Bisericii. Eu nu pot, dar știu că e din cauza lipsei de lucrare duhovnicească (în Athos, unde mergeam la slujbe des, era simplu să postesc și să muncesc în același timp fizic sau intelectual). Un apropiat al meu, dimpotrivă, postește negru până la apus, în condițiile în care ține cursuri toată ziua. Cei aleși vor tinde mereu către modelul ascetic care e definitoriu pentru Ortodoxie. De exemplu, abia așa unii descoperă că pot ține 3 zile de post negru (fără apă!) și că în a treia zi senzația de foame dispare și apare puterea de a continua. Tradiția noastră ascetică trebuie păstrată intactă și transmisă mai departe, indiferent dacă suntem o generație ascetică sau nu.
Și cum credeți, de ce în 99% din parohii, catedrale și chiar în majoritatea mănăstirilor, LDIS se săvârșește dimineața?
Susținem în mod ferm că Liturghia Darurilor mai înainte sfințite aparține, prin însăși structura, duhul și logica ei liturgică, ritmului slujbelor de seară, fiind organic legată de Vecernie și de efortul ascetic al unei zile de post. Nu este vorba doar de o tradiție canonică, ci de o coerență profundă între timp, rugăciune, postire și împărtășire, așa cum se regăsește în întreaga Tradiție bizantină și în practica liturgică a Bisericii.
Mutarea acestei rânduieli în cursul dimineții, chiar și din rațiuni pastorale bine întemeiate, nu poate fi făcută fără reconfigurarea cadrului liturgic. Nu putem păstra forma Vecerniei dimineața fără a-i anula sensul teologic. În locul acestei imitări formale, considerăm că este mai sincer și mai coerent să recunoaștem realitatea: este nevoie de o rânduială separată, gândită ca atare, pentru împărtășirea din Darurile mai înainte sfințite, atunci când condițiile nu permit oficierea de seară.
Din această perspectivă, apreciem propunerea episcopului Petru Pruteanu drept o soluție pastorală responsabilă, care respectă sensul adânc al slujbei și evită compromiterea logicii liturgice. Spre deosebire de rânduiala sinodală greacă din 2024, care menține structura tradițională în mod artificial, rânduiala alternativă antifonală propune o iconomie sinceră, conștientă și delimitată.
Credem că adevărata fidelitate față de Tradiție nu înseamnă conservarea rigidă a formelor, ci păstrarea sensului și duhului liturgic, chiar și în situații de adaptare. Mai important decât a „replica” o slujbă în afara locului ei firesc este a menține vie conștiința că timpul liturgic este mântuitor, iar împărtășirea nu poate fi desprinsă de pregătirea ei postitoare, de ritmul slujbelor și de comuniunea cu Trupul eclezial.
Biserica Ortodoxă nu este chemată să imite forme, ci să păstreze adevărul mistic al rânduielilor. Iar acolo unde formele trebuie adaptate, să o facă cu discernământ, curaj și conștiință, fără a pierde duhul Liturghiei, care este mai mult decât un text sau un tipic — este o lucrare a Duhului Sfânt în Trupul viu al Bisericii.