Una din căile unirii și ale hrănirii noastre cu Dumnezeu este citirea Sfintei Scripturi care ”este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3, 16-17). Cuvintele Sfintei Scripturi sunt icoanele literale ale lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. Recomandăm cu insistență citirea programatică, regulată, zilnică, a Sfintei Scripturi, deoarece Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu vine în noi și prin înțelegerea cuvintelor Lui rostite și împlinite în istoria mântuirii care este și istoria noastră. Căci și noi, cu cât cunoaștem și trăim mai intens întru noi înțelepciunea divină cuprinsă în Sfânta Scriptură, cu cât facem mai vii și lucrătoare întru noi cuvintele de viață dătătoare ale lui Dumnezeu, cu atât Îl cunoaștem mai mult, cu atât ne unim mai mult cu El prin harul Duhului Său Sfânt care a insuflat-o spre mântuirea noastră, a tuturor.
LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ
Istoria şi rânduiala explicată a Privegherii de sâmbătă seara

Am scris un studiu (curs pentru master) pe care l-am intitulat: ISTORIA ŞI SLUJBA PRIVEGHERII MONAHALE DUPĂ TIPICUL SAVAIT, COMPARAT CU ALTE RÂNDUIELI TIPICONALE. MODELULUL AGRIPNIEI DUMINICALE Continuare »
Când şi cum să ne împărtăşim

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi‑vă![1]
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51)[2].
Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învăţăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele („efectele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s‑a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitudinea noastră concretă vizavi de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.
De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta
Odată cu Învierea Domnului, „în prima zi a săptămânii ” (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica. Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia „Adventiştilor de ziua a şaptea” , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog. Adventiştii spun că această poruncă din Decalog rămâne valabilă, spunând că primii creştini au ţinut sâmbăta până la începutul secolului IV, când împăratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnă la 7 martie 321. Este adevărat că a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic cu teologia creştină. Faptul că abia în 321 Imperiul a acceptat această zi ca zi de odihnă nu înseamnă nici pe departe că ea până atunci nu a fost ţinută de creştini. Convertirea la creştinism a lui Constantin l-a făcut să asigure prin lege ceea ce creştinii la care a aderat şi el ţineau încă de la început. Continuare »

