Vechile manuscrise greceşti păstrează, pe lângă rugăciunile de hirotesie în treptele de citeţ-psalt şi ipodiacon, alte două rugăciuni de binecuvântare: una pentru lumânărar sau paraclisier (προχείρισις λαμπαδηφόρου / παρακλησιᾶρης), iar cealaltă pentru diverse slujiri bisericeşti, precum curăţenia, coacerea prescurilor, îngrijirea lumânărilor, tragerea clopotelor şi altele asemenea.
Manuscrisele nu oferă indicaţii precise cu privire la timpul şi locul săvârşirii acestor rugăciuni; de aceea, socotesc potrivit ca acestea să rămână la aprecierea şi iconomia ierarhului, în funcţie de rânduiala locală şi de contextul pastoral.
Aceste binecuvântări nu introduc pe cel ce le primeşte în tagma clerului inferior, ci reprezintă doar o consacrare a unei slujiri bisericeşti auxiliare. Prin urmare, cei care primesc această binecuvântare, dacă nu sunt rasofori sau monahi, nu vor purta dulamă (reverendă); iar paraclisierii se vor îmbrăca numai cu stihar, fără orar.
În tradiţia canonică bizantină, doar ipodiaconii hirotesiţi au dreptul de a purta stiharul cu orar aşezat cruciş, iar pe dedesubt dulamă. Această hirotesie însă se poate face numai după împlinirea vârstei de 21 de ani, iar căsătoria ulterioară nu mai este îngăduită, după cum rânduieşte dreptul bisericesc.
Rezultă de aici că toţi băieţii şi tinerii care ajută preotul la altar sau îl asistă pe episcop în slujirea liturgică, dar nu sunt hirotesiţi şi nici căsătoriţi, nu trebuie numiţi „ipodiaconi”, ci slujitori bisericeşti sau paraclisieri, purtând doar stihar, fără dulamă şi fără orar.
Iată, aşadar, traducerea românească (uşor adaptată) a acestor două rugăciuni arhiereşti de binecuvântare, care, din câte am înţeles, se regăsesc şi în ediţia din 2025 a Arhieraticonului românesc.
Views: 330
