Highslide for Wordpress Plugin

Despre cârja arhierească şi alte însemne episcopale

Patriarhul Kiril cu cârja Sf. Petru al Kievului
Patriarhul Kiril cu cârja Sf. Petru al Kievului

Întrebare: De ce patriarhul Moscovei poartă o cârjă diferită de toţi ceilalți ierarhi, atât din Biserica Rusă cât şi din toate celelalte Biserici Ortodoxe, unde chiar şi patriarhii poartă cârja cu capetele a doi șerpi? Şi de ce unii ierarhi intră cu cârja şi în altar, iar alții o folosesc doar în afara altarului?

Răspuns: Întrebările sunt foarte bune şi deloc simple. Despre cârjă/toiag, ca însemn al păstoririi şi conducerii unui popor avem mărturii şi în Sfânta Scriptură (Miheia 7:14), uneori chiar cu sens mesianic (Ps. 2:9). Primele mărturii istorice despre purtarea unui toiag sau cârjă specială de către episcopi avem din Galia (sec. V) şi Spania (sec. VII), dar şi din rânduiala hirotoniei episcopilor în Biserica Siro-Orientală, care datează de prin sec. VI-IX. Despre o cârjă pastorală la toţi episcopii aflăm abia de la Theodor Balsamon (sec. XII), cu confirmări ulterioare la Simeon al Tesalonicului (sec. XV) şi alţi autori.

Pentru mai multă claritate, în prezent distingem două atribute arhiereşti diferite:

a) Toiagul (baston, μπαστούνι / πατερήσσα, посох), care se poartă în afara spațiului liturgic, de obicei atunci când ierarhul este îmbrăcat cu rasă, engolpion/panaghie şi cu capul acoperit. Un astfel de toiag poartă şi starețul sau stareța, când merge zilnic la trapeză şi la slujbe, iar după vechiul obicei, când se intră la slujbe acesta este lăsat la intrarea în biserică. De regulă, toiagul este din lemn, iar în capăt este înfrumuseţat fie cu o sculptură tot din lemn, fie cu o ferecătură din argint (argintată) sau aur (aurită).

b) Cârja (ράβδος / βακτήρια, жезл), care, de regulă, este din metal (deşi poate fi şi din lemn) şi se poartă în momente mai festive, atunci când ierarhul este îmbrăcat în mantie colorată, iar dacă slujește la Laude sau simple ierurgii – îmbracă epitrahilul şi omoforul. În tradiția rusă şi veche românească, cârja este îmbrăcată cu o mahramă (din acelaşi material cu veșmântul din acea zi sau o mahramă unică cu stema eparhială); în limba rusă aceasta se numeşte sulok, care pare a fi o schimonosire a cuvântului ciulok (= colţun, ciorap), şi avea ca scop evitarea contactului direct cu metalul pentru a nu îngheța mâna pe timp de iarnă. De fapt, sulokul era dublu: un ciorap din blană sau lână îmbrăcat direct pe cârjă şi altul mai larg şi mai subţire pe deasupra, ca să protejeze mâna de frig din ambele părţi. În prezent, toţi ierarhii ruşi au cârja înfrumuseţată cu mahramă (gr. μαντήλι) exterioară, fără nici o legătură cu vechea utilitate practică.

Să trecem însă la istorie şi înțelesuri.

În vechime, toiagul (bastonul) era purtat doar de episcopii şi egumenii în vârstă sau bolnavi, iar singurul element distinctiv al autorității şi responsabilității pastorale, indiferent de vârstă, era cârja, înmânată de superior la festivitatea de înscăunare sau instalare în funcție/slujire. În prezent, în toate Bisericile Ortodoxe, ierarhii poartă toiagul la toate momentele festive neliturgice (întâlniri, conferinţe, sinoade etc.), iar în Biserica Rusă, în legătură cu aceasta, există reguli foarte clare: fiecare episcop poate purta toiagul doar în eparhia sa, mitropolitul îl poartă doar în eparhiile sufragane lui, şi numai patriarhul – în  toate eparhiile şi chiar pe teritoriul altor Biserici Locale.

Despre cârja metalică, cu capetele a doi şerpi, cunoscută abia începând cu sec. XVI, se spune că ar simboliza înțelepciunea arhiereului (cf. Matei 10:16), dar textul biblic la care se face referire în descrierile moderne ale acestui obiect nu explică de ce nu am avea şi unul sau mai mulţi porumbei reprezentaţi pe cârjă, că doar arhiereul nu trebuie să fie doar înţelept ca şerpii, ci şi blând ca porumbeii.

În Evul Mediu târziu, patriarhii primeau mantia specială şi cârja cu capete de șarpe de la împărat, dar nu în biserică, ci în palatul imperial, pentru că nici mantia şi nici cârja nu erau considerate atribute liturgice. Inițial mantia arhierească era asemănătoare cu mantia profesorilor universitari sau a magistraților, dar după 1453, ea a devenit tot mai mult asemănătoare cu mantia împărătească, inclusiv prin culoarea purpurie pe care, până atunci, nu o putea purta decât împăratul.

În Regatul Român, regii dădeau cârja tuturor chiriarhilor, ultimul fiind Iustinian Marina, care a primit din mâna regelui Mihai (cu opt zile înainte de abdicarea sa), în Sala Tronului din Palatul Regal, cârja de arhiepiscop al Iașilor şi mitropolit al Moldovei. Tot atunci au primit cârja de la rege arhiepiscopul Firmilian al Craiovei şi episcopul Sebastian al Maramureșului. Deci cârja cu capete de şerpi, chiar şi în România sec. XX, nu avea legătură cu slujirea liturgică a episcopului, ci cu statutul pe care episcopul îl primea în stat şi societate!

Toiagul lui Hermes - Caduceu
Toiagul lui Hermes (Caduceu)

Cârja cu capete de şarpe şi cu o cruce în vârf, sub care poate fi şi un mic glob sferic (a se vedea la arhiepiscopul Ciprului), nu este altceva decât o adaptare a cârjei lui Hermes – zeul mesager din mitologia greacă şi protectorul curierilor şi păstorilor. La rândul ei, această cârjă numită caduceu (κηρύκειον, caduceus) era preluată din mitologia etruscă şi era semnul oricărui mesager sau ambasador al împăratului. În mod automat, cel ce purta caduceul beneficia de o anumită „imunitate diplomatică” şi putea dădea sentințe de judecată în locul împăratului. Patriarhii, la rândul lor, dădeau mitropoliților şi episcopilor cârje simple, cu brațele superioare curbate în jos (aşa cum este în prezent cârja patriarhului Moscovei), pentru că aceştia nu aveau nici pe departe drepturile civile ale patriarhului.

Toiagul lui Asclepios
Toiagul lui Asclepios

Unii au văzut în cârja cu doi şerpi simbolul medicinii, şi care, chipurile, ar fi cât se poate de potrivit pentru ierarhi, care sunt medici de suflete. Dar această asociere e bazată pe eroarea americanilor, care în loc să simbolizeze instituțiile medicale cu cârja lui Asclepios/Esculap (care are un singur şarpe), îl simbolizează cu caduceul, care nu are nici o legătură cu medicina. Iar cârje arhiereşti după modelul cârjei lui Asclepie nu cunoaştem, ceea ce înseamnă că intenţia împăraţilor de a înmâna patriarhilor caduceul era de a le atribui un statut politico-diplomatic, care implica putere şi loialitate, dar nu careva competențe medicale sau de alt gen. În Apus, regii înmânau episcopilor cârja cu capătul încolăcit, ca însemn pastoral, dar şi inelul, ca însemn al puterii şi demnității aristocratice (deşi unii l-au interpretat ca un semn al nunții cu eparhia sa, însă aceasta e valabil mai degrabă în cazul monahilor apuseni, care primesc o verighetă ca de nuntă, şi nu un inel de tip sigiliu cum au episcopii).

Până în timpul patriarhului Nikon al Moscovei (1652-1666), toţi ierarhii din Rusia purtau cârjă simplă, după modelul cârjei Sf. Petru, mitropolitul Kievului şi al întregii Rusii (1308-1326) şi a actualilor patriarhi ai Moscovei. Odată cu reforma liturgică din sec. XVII, patriarhii greci, care după 1453 au început să dea caduceul la toţi episcopii (ca şi mitra, sacosul etc.), i-au înmânat şi patriarhului Nikon o cârjă de tip caduceu şi o camilafcă grecească (care pe atunci era înaltă şi fără streașină, cum s-a păstrat la ruşi până astăzi). Mai mult decât atât, grecii i-au explicat patriarhului rus că această cârjă este un însemn politic şi, de aceea, la intrarea în altar, ierarhii lasă acest însemn lângă icoana Mântuitorului Hristos. Explicația era necesară, întrucât ierarhii ruşi erau obişnuiţi să intre cu cârja şi în altar, numai că aceea era o altfel de cârjă.

Când în 1917 Biserica Rusă a restabilit instituția patriarhiei, se dorea în acelaşi timp o apropiere de ortodocşii de rit vechi, care nu au acceptat reforma lui Nikon. De aceea, pentru a le fi pe plac staroverilor, patriarhul Tihon a îmbrăcat kukulion alb, după modelul pre-nikonian, iar la instalare i s-a dat cârja Sf. Petru – primul mitropolit care şi-a mutat catedra de la Kiev la Moscova (în 1325) şi ale cărui moaşte sunt în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin.

Prin urmare, kukulionul alb al patriarhului Moscovei nu este un privilegiu special, ci un kukulion obişnuit pentru toţi monahii şi ierarhii ruşi de până la reforma lui Nikon (doar că i s-au adăugat acele chipuri de heruvimi şi o cruce în vârf), şi care îşi are originea în monahismul studit şi chiar egiptean. Până în 1564 acesta era la toţi de culoare neagră, cum se păstrează până în prezent în vestimentația patriarhului Georgiei. Primele menţiuni ale kukulionului alb le avem din anul 1331, când arhiepiscop de Novgorod devine preotul văduv Vasile de la parohia Sf. Cosma şi Damian din acelaşi oraş. O altă menţiune o avem de la Constantinopol, când la încoronarea lui Ioan al V-lea Paleologul (1341), patriarhul Ioan al XIV-lea Kalekas (1334-1347) a purtat un kukulion alb, înfrumuseţat cu icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului şi a Sf. Ioan Botezătorul ţesute din fire de aur. Trebuie, însă, să precizăm că şi patriarhul Ioan al XIV-lea a fost preot căsătorit, a avut doi copii şi abia după ce a rămas văduv a devenit ierarh.

În 1564, un Sinod din Moscova hotărăște ca mitropoliţii capitalei (din 1589 – patriarhi) să poarte doar kukulion alb. În ultimele luni de patriarhat (1966), Nikon deja nu mai purta acel model de kukulion, ci camilafca grecească de culoare albă, la fel şi patriarhii următori Iosaf al II-lea, Pitirim, Ioachim şi Adrian.

În ce priveşte cârja, trebuie de asemenea să precizăm că patriarhul Moscovei nu are vreun privilegiu de a purta o cârjă specială şi chiar de a intra cu ea în altar, ci pentru simplul motiv că el poartă vechiul model pastoral (fără şerpi), poate intra cu ea şi în altar. Toţi ceilalţi ierarhi (care, judecând după cârjă şi sensul pe care i-l dau grecii, ar avea un statut social-politic superior patriarhului lor), trebuie să o lase la intrarea în altar, pentru că modelul de cârjă nu este unul pastoral, ci unul despotic şi ierarhii chiar sunt numiţi despoţi/stăpâni.

Înţelegând sensul adevărat al cârjei de tip caduceu, consider că ierarhii ar trebui (în bloc) să renunţe la ea şi să folosească cârja pastorală (a nu se confunda cu toiagul), cu care vor putea să intre şi în altar, dacă vor. De asemenea, este absurd să afirmăm (cum o fac ruşii chiar în documentele oficiale) că toţi ierarhii sunt obligaţi să poarte mahramă la cârjă, pentru că numai patriarhul şi mitropolitul Kievului ar avea „dreptul” de a avea cârja simplă, fără mahramă. Deci, a fi simplu e un drept, iar a fi împopoțonat (mai ales acolo unde este foarte cald şi nu-ţi îngheață mâinile) este o obligație… O, sancta simplicitas!

Un comentariu la „Despre cârja arhierească şi alte însemne episcopale”

Comentariile sunt închise.