Cu două-trei decenii în urmă teologii ortodocși discutau cu multă prudență problema transmisiunilor LIVE ale Dumnezeieștii Liturghii. Întrebarea nu era una tehnică, ci profund ecleziologică și sacramentală: în ce măsură un act constitutiv al Bisericii, care presupune adunare reală, prezență trupească și participare euharistică, poate fi mediat fără a-i altera sensul?
Argumentul favorabil care a prevalat atunci — și care, cu anumite rezerve, poate fi încă susținut — se referă la caracterul catehetic al primei părți a Liturghiei. Liturghia Cuvântului, cu lecturile biblice, ecteniile și predica, este accesibilă și celor nebotezați și poate avea un rol formativ pentru cei aflați la distanță sau în imposibilitate de a participa fizic. Transmisiunea era văzută, în acest caz, ca un instrument de introducere în limbajul și ethosul cultului, nu ca o substituire a participării reale.
Chiar și această justificare era însă limitată și condiționată de un discernământ pastoral strict. Transmisiunea nu trebuia să creeze iluzia participării euharistice de la distanță și nici să transforme Liturghia într-o alternativă comodă la adunarea eclezială concretă.
În acest context, apariția transmisiunilor LIVE ale Sfântului Maslu, inclusiv pe canale oficiale precum Trinitas TV, ridică probleme incomparabil mai serioase și mult mai greu de justificat teologic. Spre deosebire de Liturghie, Maslul nu are un caracter catehetic public și nici o structură destinată audierii sau „urmăririi” de la distanță. Este o Taină cu destinatari concreți, în care rugăciunea Bisericii se leagă de prezența reală a persoanei bolnave, de ungere, de atingere, de invocarea explicită a vindecării și a iertării păcatelor.
Maslul nu este o slujbă demonstrativă și nici un eveniment cu valoare de spectacol. El presupune intimitate duhovnicească, solidaritate reală și o implicare personală a comunității prezente. Transmisia LIVE rupe această logică și transformă o Taină a împreună-pătimirii într-un produs vizual, destinat unui public anonim, pasiv și neimplicat sacramental. Devine neclar cine este, de fapt, subiectul Tainei: bolnavul concret sau „publicul” generic din fața ecranelor.
De aici apare o întrebare inevitabilă: care este rostul real al acestor transmisiuni ale Maslului? Din punct de vedere teologic, este dificil de identificat unul. Ele nu catehizează în sens propriu, nu inițiază, nu pregătesc participarea sacramentală și nu pot suplini prezența reală. În lipsa unui scop pastoral clar și articulat, rămâne impresia — greu de evitat — că asistăm la o instrumentalizare mediatică a Tainei, menită mai degrabă să umple grila de programe decât să slujească viața Bisericii.
Extinderea logică a acestui fenomen este, pe bună dreptate, neliniștitoare. Dacă Maslul poate fi transmis LIVE, ce argument teologic solid ar mai împiedica transmiterea botezurilor, cununiilor sau înmormântărilor? Toate pot fi „emoționante”, „interesante”, „urmărite”. Dar tocmai aici se vede ruptura fundamentală: emoția nu este criteriu teologic, iar vizibilitatea nu este criteriu eclezial.
Problema nu este tehnologia în sine, nici utilizarea mijloacelor moderne de comunicare. Problema este confuzia dintre comunicare și comuniune, dintre vizibilitate și participare, dintre slujire și conținut mediatic. Atunci când această confuzie începe să afecteze percepția Tainelor, nu mai vorbim de o chestiune secundară sau de gust personal, ci de una care atinge însăși înțelegerea eclezială a vieții sacramentale.
Sfântul Maslu nu este destinat să fie văzut, ci trăit; nu să fie consumat, ci asumat; nu să fie „difuzat”, ci să fie săvârșit pentru cineva anume. Orice practică care estompează aceste coordonate riscă să transforme Taina într-un obiect mediatic și să slăbească, în mod subtil, conștiința sacramentală a credincioșilor.
Aceasta nu este o condamnare, ci un apel la discernământ. Biserica are datoria nu doar de a fi prezentă în spațiul public, ci și de a proteja sensul profund al Tainelor, chiar și atunci — sau mai ales atunci — când logica mediatică pare să ofere soluții facile.
Views: 0
