Când vorbim de manuscrise liturgice (cum de altfel şi de oricare alte izvoare literare, inclusiv profane), trebuie să avem în vedere mai multe etape de cercetare, care rareori pot fi făcute de aceleași persoane şi dintr-o dată. Iată principalele etape:
- Se stabileşte ce fel de text am descoperit, dacă este integral sau parţial şi dacă este autentic ori fals. Aceasta presupune competențe din mai multe discipline științifice (filologie, paleografie etc.).
- Pe baza unor informații interne şi externe, precum şi a stilului de scriere, se stabilește perioada şi locul scrierii. Dacă acest lucru nu este evident, se fac analize fizico-chimice ale suportului de scriere şi a cernelii. Dar asta nu e tot şi abia în acest moment intervine liturgica…
- Se stabileşte dacă manuscrisul reflectă un text aflat în uz la acea vreme sau redă o tradiţie mai veche, ieşită total sau parţial din uz. Avem o mulţime de exemple de acest gen, când anumite mss erau copiate ulterior doar pentru colecţie (bibliotecă), fără a fi folosite efectiv.
- Se identifică eventualele surse ale documentului şi conexiuni directe sau indirecte cu alte texte similare. Este important de stabilit aria de răspândire a unui text, pentru a înţelege uzanța şi receptarea lui.
- O etapă foarte importantă şi deloc simplă, care se realizează prin metoda „liturgicii comparate”, este interpretarea informațiilor obținute în etapele anterioare, dar mai ales – concluziile (inclusiv practice) pe care le facem ca urmare a acestor interpretări.
În legătură cu acestea pot să vă aduc o mulțime de exemple în care putem observa că aflarea unui manuscris liturgic sau muzical vechi poate însemna foarte mult, dar şi aproape nimic.
Iată un exemplu concret: faptul că există un ms muzical cu Prohodul Maicii Domnului (EBE 2458, sec. XIV – vezi imaginea de mai sus), nu înseamnă că acesta era cântat undeva în parohii sau mănăstiri. Din contra, toate tipicurile vechi, inclusiv primul Tipic al Mănăstirii Sf. Sava tipărit în greceşte (Venezia, 1545/1546), ediţiile slavoneşti din sec. XVII, ediţia românească a mitropolitului Veniamin Costache (Iaşi, 1816) şi ediţiile tipicurilor „catedrale” greceşti din sec. XIX – niciunul nu prevede cântarea Prohodului Maicii Domnului şi nici măcar nu amintesc de el.
Altfel spus, până astăzi, în rânduiala oficială a Bisericii, nu există un moment clar în care acest lucru s-ar putea face fără a forţa litera şi duhul Tipicului. Concret: dacă se cântă Prohodul, nu se mai pot cânta Sedelnele şi Polieleul, şi invers.
Prin urmare, un manuscris muzical din sec. XIV cu Prohodul Maicii Domnului, al cărui text (fără note muzicale) a fost tradus în română abia în 1820 de Ion Pralea, poate însemna o tradiţie evlavioasă izolată, legată cel mai probabil de Ghetsimani (în sec. XIII-XVII), apoi trecută şi în unele mănăstiri cu hramul Adormirii Maicii Domnului din mediul grecesc (sec. XVIII-XIX), dar care nu a devenit o practică universală a Bisericii nici măcar în sec. XXI.
P.S. „Cei care cântă Prohodul Maicii Domnului să nu-i judece pe cei care nu-l cântă, şi invers”.
