Deşi puţine lucruri se ştiu despre viaţa Sfîntului Efrem Syrul (pomenit de Biserică la 28 Ianuarie), biografiile sale nefiind încă adunate întru una singură spre folosul creştinilor, ceea ce ştim sigur este că moştenirea sa este deopotrivă cu cea a Sfinţilor Trei Ierarhi, cărora li s-a dat, pînă la sfîrşitul veacurilor, cîte un dar de nepreţuit. Astfel, Sfîntului Vasilie cel Mare i s-a dat să pună rînduială în tot ce ţine de buna-credinţă şi buna-cuviinţă a vieţii creştine, precum şi slujba sa zice. Sfîntului Grigorie Teologul, episcopul Nazianzului, i s-a dat să aştearnă toate dogmele şi temeiurile învăţăturilor Bisericii, de care au ţinut toate Sfintele Sinoade Ecumenice (începînd cu Sinodul al doilea) şi se va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. Sfîntului Ioann Gură de Aur i s-a dat darul tîlcuirii Sfintelor Scripturi într-o asemenea măsură încît, au spus – poate cu ceva emfază – unii Părinţi, dacă nu se năştea el, ar fi trebuit să mai vină Mîntuitorul Hristos încă o dată să explice Scriptura. Contemporanului acestor Sfinţi, Sfîntului Efrem Syrul i s-a dăruit de la Duhul Sfînt, spre folosul întregii Biserici, darul compoziţiilor muzicale.
Atît de mare a fost darul primit de el de la Dumnezeu, încît – mărturiseşte Sfîntul Grigorie de Nyssa în lauda ce i-a adus-o Marelui Efrem – a văzut dumnezeiescul imnograf că „s-a ridicat pe limba lui o viţă foarte bine rodită, atât de crescută fiind, încât umpluse pământul, şi toate păsările cerului, venind, se săturau din hrana ei; şi viţa aceasta, când se tăia şi toate păsările le primea, mai mult se îmbogăţea de struguri”. Ca împlinire a acestei prorocii, compoziţiile sale au fost primite de toată Biserica încă din vremea vieţii sale. Ceea ce se ştie este că s-au păstrat de la el mai multe zeci de imne şi ode, compuse pe podobie, adică respectînd strict metrica unei strofe iniţiale numită „irmos”. Ceea ce nu se ştie este că melodiile compoziţiilor sale, considerate pînă azi de provenienţă grecească, sînt de provenienţă syriacă, revelată, păstrate în liturgica syriacă, descoperite în manuscrise şi în practica muzicală monofizită de smerenia noastră în urmă cu cîteva luni, drept pentru care, cu ocazia a două simpozioane naţionale, comunitatea academică psaltică a primit cu entuziasm o corectare a istoriei muzicii Bisericii şi o nouă cale de cercetare.
Comoara de melodii pe care le folosim în Biserică la fiecare slujbă este, deci, mult mai mare şi mai veche decît ştiam pînă acum. Cercetarea pe acest subiect este abia la început.
Cel ce a adus în Constantinopol imnografia Sfîntului Efrem a fost Sfîntul Ioann Gură de Aur, unul din cei trei Dumnezeieşti Ierarhi prăznuiţi de Biserică la 30 Ianuarie. Astfel, în Viaţa Sfîntului Ioann Gură de Aur avem următoarea relatare despre felul în care a înţeles Marele Hrysostom să combată ereziile ariene, răspîndite de eretici sub forma unor cîntecele probabil la fel de stupide şi de nesuferite precum cele ale sectanţilor de astăzi:
„După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat a urma acelor rugăciuni arieneşti. Deci [Sfîntul Ioann Gură de Aur] a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare.”
Sfîntul Efrem Syrul şi-a scris întreaga operă în versuri. Astfel, cele mai cunoscute sînt madroşe, adică odele compuse pe podobie (o parte au fost traduse şi la noi din limba engleză şi publicate de editura Deisis), avînd un mic refren (de forma stihului/pripelii regăsite în cărţile de cult ortodox). Podobiile în sine au servit mai apoi ca suport pentru irmoasele, podobiile, troparele şi condacele compuse de imnografii ellinofoni ai Bisericii şi pe care le avem pînă astăzi în cărţile de cult.
De la Sfîntul Efrem au mai rămas şi o serie de memre, adică omilii în versuri cu metrică, fiecare vers avînd două jumătăţi egale ca număr de silabe. O parte din omiliile sale s-au tradus în limba ellină încă din veacul al IV-lea şi constituie o parte substanţială din ceea ce este numit de către cercetători „corpusul grec efremian”. Acest corpus a fost tradus aproape în întregime la Mănăstirea Neamţ de către ucenicii Sfîntului Paisie Velicicovschi şi publicat în trei tomuri în anii 1818, 1819 şi 1823, retipărite toate în secolul XX.
ARHITECTURA CRUCIFORMĂ – O CONSECINŢĂ A COMPOZIŢIILOR
ŞI REVELAŢIILOR SFÎNTULUI EFREM SYRUL
Atît de mare şi de important a fost pentru Biserică darul făcut prin Sfîntul Efrem, încît însăşi arhitectura bisericilor a suferit o schimbare la sfîrşitul secolului al IV-lea, schimbare ce se regăseşte în spaţiul românesc pînă astăzi. Dacă standardul arhitectonic al primei jumătăţi a veacului al IV-lea a fost cel de basilică, adică o clădire cu trei nave, din care una principală, în mijloc, în capul căreia se află sfîntul altar, datorită compoziţiilor şi muzicii efremiene, care au îndemnat poporul să înveţe muzică psaltică şi să cînte la slujbe, în întreaga Biserică s-a răspîndit un nou standard arhitectonic, acela al lăcaşurilor în formă de cruce (în Antiohia Syriei biserica Sfîntului Vavyla s-a construit la anul 381, iar la Milano, în Italia, biserica Sfinţilor Apostoli, în anul 382).
Exemplu de înţelegere contemporană a uneia din podobiile folosite de Sfîntul Efrem:
Podobie în limba syriacă (folosită de Sf. Efrem Syrul):
ܗܳܢܰܘ ܝܰܪܚܳܐ
ܗܳܢܰܘ ܝܰܪܚܳܐ: ܕ݁ܰܛܥܺܝ̣ܢ ܟ݀݁ܽܠܶܗ ܟ݀݁ܽܠ ܚܰܕ݂̈ܘܳܬ݂ܳܐ.
ܚܽܘ̣ܪܳܪ ܥܰܒ݂ܕ݁̈ܶܐ ܚܽܘ̣ܬ݁ܳܪ ܚܺܐܪ̈ܶܐ: ܟ݁ܽܘ̣ܠܳܠ ܬ݁ܰܪ̈ܥܶܐ
ܦ݂ܽܘ̣ܢܳܩ ܦ݁ܰܓ݂ܪ̈ܶܐ. ܐܳܦ݂ ܐܰܪ̈ܓ݁ـܘܳܢܶܐܫܳܕ݂ܶܐ ܒ݂ܚܽܘ̣ܒ݁ܶܗ ܐܰܝܟ݂ ܕ݁ܥܰܠ ܡܰܠܟ݁̈ܶܐ ܀
Transcrierea noastră:
1. Ho-na-ō yar-ho dat-‘in ku-leh kul had-ho-tho [În luna cea dintîi a primăverii…]
2. hu-ror ‘av-de hu-tor hi-re ku-lol tar-‘e
3. fu-noq pagh-re of ar go-ne şo-dhe bhu-beh ayk d’al mal-ke
Exemplu audio contemporan: Honaw yarho – English Index to the Beth Gazo
Condac grecesc al Bunei Vestiri (compus în secolul VII; exemplu audio):
1. Τὸ προσ-ταχ-θὲν μυσ-τι-κῶς λα-βὼν ἐν γνώ-σει [Porunca cea cu taină… gl.8]
1. ἐν τῇ σκη-νῆ τοῦ Ἰ-ω-σὴφ σπου-δῇ ἐ-πέσ-τη
2. ὁ ἀ-σώ-μα-τος λέ-γων τῇ ἀ-πει-ρο-γά-μῳ·
1. Ὁ κλί-νας τῇ κα-τα-βά-σει τοὺς οὐ-ρα-νοὺς
1. Χω-ρεῖ-ται ἀ-να-λλοι-ώ-τως ὅ-λος ἐν σοί·
2+1′. ὃν καὶ βλέ-πων ἐν μή-τρᾳ σου λα-βόν-τα δού-λου μορ-φὴν
3. ἐ-ξί-στα-μαι κραυ-γά-ζων σοι·Χαῖ-ρε, νύμ-φη ἀ-νύμ-φευ-τε.
Din analiza de mai sus se vede că modelul muzical al compoziţiei condacului folosit pînă astăzi la Acathistul Bunei Vestiri în Biserica Ortodoxă este cel syriac al podobiei „În luna cea dintîi” (condacul „Porunca cea cu taină” este o dezvoltare muzicală a irmosului „Honaw yarho” – „În luna cea dintîi”). Muzicienii vor recunoaşte în cîntarea syriacă nişte cadenţe minore, inexistente în modelul contemporan ortodox, dar vor recunoaşte şi restul scheletului condacului atît de cunoscut tuturor; explicaţia diferenţelor stă în drumul separat urmat de liturgica monofizită syriacă după secolele VIII-IX. În această vreme comunitatea ortodoxă din spaţiul aramaic/syriac de altădată a început să folosească limba arabă ca limbă de cult şi s-a despărţit definitiv de practica liturgică a monofiziţilor, păstrînd cu sfinţenie liturgica, imnografia şi muzica din spaţiul ortodox; practic, din acea vreme, syrienii ortodocşi au folosit în cult o altă limbă, un alt tipic şi alte compoziţii decît cei din spaţiul monofizit, care au păstrat vechile compoziţii efremiene, cărora le-au adăugat multe altele, după o înţelegere proprie, diferită de cea ortodoxă.
După cum se observă, în dreptul podobiei „Honaw yarho” – „În luna cea dintîi” – există alte compoziţii pe acelaşi model metric al Sfîntului Efrem, dar pe alte glasuri/moduri, şi este iarăşi evident că ceea ce înţeleg monofiziţii syrieni astăzi prin respectivele glasuri nu are legătură cu tradiţia Bisericii Ortodoxe din ultimele sute de ani. Analiza compoziţiilor nu poate să nască o altă discuţie, privitoare la glasurile folosite. Iniţial, în vremea Sfîntului Efrem, au existat doar podobiile ca atare, însă contemporanii (în spaţiul ellinofon avem un prim compozitor cunoscut în persoana Sfîntului Kyrill, patriarhul Ierusalimului între anii 350-386, care a compus imnografia slujbelor din Sfînta şi Marea Joi, atestată de manuscrisul Sinai gr. NE/ΜΓ 56–5,un Tropologhion din secolul IX) şi urmaşii săi au continuat să alcătuiască noi podobii, urmînd modelul celor folosite sau compuse de Sfîntul Efrem. Probabil la sfîrşitul secolului V un muzician palestinian al cărui nume nu îl cunoaştem a sistematizat glasurile/modurile cîntărilor folosite în Biserică; ştim aceasta din terminologia folosită de primul muzicolog care le menţionează – Boethius (în capitolul4:15, Descriptio continens modorum ordinem ac differentias, al lucrării sale De institutione musica), pe la anii 510-520. Această sistematizare a fost necesară pentru păstrarea compoziţiilor muzicale într-un anume ethos, potrivit cadrului liturgic pentru care erau compuse.
O trecere în revistă a podobiilor folosite/compuse de Sfîntul Efrem şi a imnografiei sfîntului păstrată în practica liturgică monofizită şi în manuscrise a fost realizată de către episcopul monofizit Gregorios Y. Ibrahim, unul din cei doi ierarhi din Aleppo răpiţi astăzi. Comparînd irmoasele/qole Sfîntului Efrem din lucrarea sa cu tezaurul de irmoase/qole existent astăzi în spaţiul monofizit, observăm că în cazul cîtorva structura textului efremian a îmbrăcat şi alte forme, în alte glasuri, cu alt text. În cazul analizat de mai sus, al podobiei „Honaw yarho” – „În luna cea dintîi”, un derivat al său compus pe glasul 8 –podobia „Slibo abid leh” – are trei forme muzicale. Se observă că cea de a treia formă a sa se apropie de condacul „Porunca cea cu taină”, ca ritm şi ca structură internă. Derivatele syriace pe 8 glasuri/moduri, inclusiv cele trei forme ale podobiei „Slibo abid leh” aparţin perioadei de după secolele VIII-IX, cînd syrienii monofiziţi au preluat de la ortodocşi împărţirea în 8 glasuri şi au început să atribuie fiecărei compoziţii imnografice glasul/modul corespunzător. Faptul este foarte bine documentat de Aelred Cody în studiul său The Early History of the Octoechos in Syria (East of Byzantium: Syria and Armenia in the Formative Period, ed. Nina Garsoïan et al., Washington DC, 1982, p. 89-113). Forma a treia, mai largă, a podobiei „Slibo abid leh”, este, aşadar, o traducere syriacă a condacului „Τὸ προσταχθὲν” / „Porunca cea cu taină”.
Un studiu atent al imnografiei Sfîntului Efrem ar trebui să meargă pe glasul/modul atribuit fiecărei podobii în parte şi, folosindu-se de practica contemporană monofizită, dar şi pe exemple din practica ortodoxă din ultimele veacuri, să încerce să restaureze forma existentă acum mai bine de 1000 de ani a cîntărilor syriace; tezaurul de podobii existent în limba syriacă din vremea Sfîntului Efrem a fost foarte bogat, iar atribuirea acestora cîte unui glas/mod s-a făcut după modelul palestinian ortodox începînd cu secolele VIII-IX. În acea vreme s-a făcut atribuirea podobiei „Honaw yarho” / „În luna cea dintîi” glasului 1, şi în felul acesta avem şi o confirmare a diferenţelor liturgice dintre modelele muzicale ortodoxe şi monofizite. Însă, fiindcă nici un efort nu e zadarnic, ci tot ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda Sfinţilor Săi este adumbrit de luminarea Dumnezeiescului Har, nişte cercetători studioşi vor putea să reconstituie astfel cîteva modele iniţiale muzicale ale compoziţiilor Sfîntului Efrem Syrul cel insuflat de Dumnezeiescul Duh.
Nici o laudă nu este de ajuns pentru cel prin limba căruia aducem astăzi laudă lui Dumnezeu cel în Treime închinat. Pentru importanţa sa în istoria Bisericii şi a cultului său din secolul IV pînă astăzi, Sfîntul Efremmerită prăznuit deopotrivă cu Sfinţii Trei Ierarhi.
