„Cei despărțiți cu trupurile, dar uniți cu duhul” – așa îi cântă Biserica pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, în slujba sărbătorii lor. Două vieți, două chemări, două feluri de a sluji Aceluiași Hristos – dar o singură pomenire, o singură cinstire, un singur post. Și aceasta nu dintr-o convenție istorică, ci dintr-o recunoaștere tainică a legăturii duhovnicești care i-a unit dincolo de diferențele firești. Căci dacă ne-am uita doar în paginile Scripturii, i-am găsi rareori împreună și niciodată în gesturi de familiaritate. Dimpotrivă, puținele întâlniri pe care le avem sunt fie tensionate, fie seci. Și totuși, Biserica îi așază în aceeași icoană, le aduce laude într-un singur glas, le păstrează pomenirea la aceeași dată.
În dimineața sărbătorii, Evanghelia Utreniei ne aduce înainte o altă pereche: Petru și Ioan. Pe lacul Tiberiadei, în zorii unei pescuiri minunate, cei doi stau împreună în aceeași corabie. Și acolo se întâmplă ceva straniu: Hristos, Care li Se arătase din nou, nu este recunoscut de Petru, deși trăise aceeași minune și la începutul chemării sale. De data aceasta, nu el spune „Domnul este!”, ci Ioan. Și doar atunci, Petru înțelege și sare în apă, grăbindu-se spre Țărmul Învierii.
Această tăcere a lui Petru și această recunoaștere fulgerătoare a lui Ioan deschid o întrebare tulburătoare: De ce Petru nu L-a recunoscut? Ce a pierdut înăuntrul său, și ce avea Ioan de a putut vedea? De aici pornește firul acestei reflecții: dintr-o întrebare simplă, dar dureroasă – pentru Petru, pentru Biserică, pentru noi.
Vom cerceta răspunsul în textul grecesc al Evangheliei, în cele patru chipuri ale iubirii din lumea veche și în prietenia duhovnicească – φιλία (philía) –, care nu poate fi poruncită, dar fără de care nici Biserica nu stă în picioare, și nici inima nu-și mai găsește țărmul…
