Evangheliile după Matei (cap. 1-2) şi Luca (cap. 1-3) ne prezintă două perspective absolut diferite asupra naşterii Domnului şi a evenimentelor ce au precedat şi au succedat acest eveniment unic în istorie.
Pentru Matei, naşterea este parte a istoriei evreilor, fără a spune nimic despre contextul ocupației romane. Narațiunea îl pune în rolul principal pe Iosif, logodnicul Mariei (şi tatăl juridic/legal al lui Iisus, nu şi biologic – deşi acest lucru îl știau doar Iosif şi Maria), iar în opoziția acestei „familii” – pe Irod, ucigătorul de prunci.
Conform Evangheliei după Matei, Iisus S-a născut în Betleem, dar nu se vorbește despre nicio peșteră şi nici motivul pentru care Iosif şi Maria însărcinată se aflau în Betleem (adică recensământul roman amintit de Luca).
Steaua, cel mai probabil, apare abia în momentul naşterii Domnului. Magii – al căror număr îl intuim după numărul darurilor, deşi, teoretic, puteau fi atât doi, cât şi zece – au mers câteva luni bune sau poate chiar un an până la Ierusalim şi Betleem unde, „intrând în casă (οἰκία = locuinţă), au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui” (Mt 2:11a). Dacă e să corelăm cu Evanghelia după Luca, atunci momentul în care magii ajung la Irod (Mt 2:1-10), s-a întâmplat cu mult după ce Iisus a fost tăiat împreujur în a opta zi (Lc 2:21), apoi dus la Templu la 40 de zile (Lc 2:22-38; cf. Levitic 12), fără nicio frică de a fi prigonit. Ceea ce însă ne uimește la Luca (2:39), este faptul că după aceasta, „familia” s-a întors la Nazaret, fără să fie menționată fuga în Egipt şi nici prigoana lui Irod.
Luca, într-adevăr neglijează aproape integral contextul iudaic, chiar dacă menționează respectarea legii mozaice de către Domnul şi mama Lui. Pentru Luca e mult mai important contextul roman (cf. Luca 2:1-2 şi 3:1), pentru a arăta că ceea ce s-a întâmplat în Palestina nu trebuia perceput ca ceva străin de către toţi locuitorii Imperiului, ci ca parte a istoriei lor comune. Inclusiv genealogia lui Luca nu pornește de la Avraam, părintele spiritual al evreilor, ci coboară până la Adam, părintele tuturor oamenilor (Lc 3:38 vs Mt 1:1-2), nu doar al iudeilor.
Mai mult decât atât, Luca, „după ce a cercetat totul cu de-amănuntul” (Lc 1:3), inclusiv ceea ce au scris alţii „despre faptele adeverite între noi” (Lc 1:1), a dat mai mare importanță femeii – atât Elisabetei, cât mai ales Mariei. Îngerul nu mai vorbește cu Iosif, ci cu Maria (Lc 1:26-38), iar Iosif trece pe planul secundar – ceea ce reflectă o teologie a inversării așteptărilor sociale, nu conformarea la ele. Doar Luca vorbește despre ieslea boilor, cântarea îngerilor şi bucuria păstorilor (Lc 2:7-18)‚ prezentând întregul eveniment ca un prilej de bucurie.
Revenind la relatarea lui Matei, vedem că Irod decide să ucidă pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos, „după timpul pe care îl aflase de la magi” (Mt 2:16) – ceea ce confirmă încă o dată ideea că venirea magilor la Irod şi apoi la Prunc „în Betleem” s-a întâmplat la cel puţin câteva luni sau chiar aproape un an de la nașterea Domnului, iar Irod, ca să se asigure – luând în calcul şi o eventuală eroare de calcul din partea magilor – a ucis pruncii de doi ani şi mai mici „care erau în Betleem şi în toate hotarele lui” (Mt 2:16), deşi Luca (2:39) spune că, după închinarea Pruncului la Templu, ei s-au întors în Nazaret, fără motiv de a se reţine atât de mult timp în Betleem, unde nu aveau o casă proprie.
Nu intrăm în detalii legate de numărul pruncilor ucişi – în mod sigur nu 14.000 (cum afirmă Sinaxarul din 29 decembrie), ce este „Rama” care plângea şi se tânguia pentru pruncii ucişi (Mt 2:18, cf. Ieremia 31:15) şi că a fi „Nazarinean” şi „nazireu” (cf. Mt 2:23) sunt două lucruri total diferite, iar Iisus sigur nu a fost nazireu, din moment ce bea vin (Mt 11:19 ş.a.), ci doar „Nazarinean” – în sensul că acolo îşi aveau reşedinţa părinţii lui legali.
Dincolo de toate acestea, vedem că Biserica, conform Lecţionarului actual, dă prioritatea relatării lui Matei şi, în prima zi (25 decembrie) relatează naşterea Domnului şi închinarea magilor (cf. Matei 2:1-12), iar în ziua următoare (26 decembrie + prima duminică după Naşterea Domnului) – fuga în Egipt şi uciderea pruncilor (cf. Matei 2:13-23). Doar imnografia sărbătorii îi pune laolaltă şi pe magi cu steaua, dar şi ieslea, îngerii şi păstorii.
Cum şi e firesc, despre tăierea împrejur (Lc 2:20-21,40-52; deşi ar trebui fără v. 41-52) se va citi în ziua de 1 ianuarie, iar despre prezentarea la Templu (Lc 2:25-32) – pe 2 februarie, la 40 de zile de la 25 decembrie.
Prin urmare, vedem că textul de la Luca 2:1-20, unde avem toată istoria despre iesle, cântarea îngerească şi păstori nu se citeşte nici la Utrenia, nici la Liturghia Praznicului, ci doar în ajun, la Ceasul al III-lea „împărătesc”, iar pentru Utrenie s-a ales fragmentul de la Matei 1:18-25, care s-a citit şi în Duminica înainte de Naşterea Domnului, în continuarea genealogiei. Propun, totuşi, ca la Utrenie să se citească fragmentul de la Luca 2:1-20 (plasat în Evangheliar la Ceasul al III-lea), iar la Liturghie să rămână actuala pericopă (Mt 2:1-12). Prin aceasta noi nu afirmăm că închinarea magilor a avut loc în ziua naşterii Domnului sau imediat după, ci din lipsa unor informații şi rațiuni mai concrete, timpul liturgic nu reproduce cronologia istorică, ci o recapitulează teologic, pentru a nu citi la vară sau în toamna anului viitor despre închinarea magilor în faţa Pruncului care s-a născut în decembrie anul trecut – mai ales că toate aceste date sunt stabilite convențional şi au o valoare relativă.
––
Despre toate acestea a se vedea: Raymond E. Brown, The Birth of the Messiah (Doubleday, 1993); Joseph A. Fitzmyer, The Gospel According to Luke I-IX, Anchor Bible (1981); W.D. Davies & Dale C. Allison, Matthew 1-7, ICC (1988); Géza Vermes, The Nativity (Penguin, 2006).
Views: 297
