DESPRE VIRTUȚI

    1  PENTRU FĂRĂ DE GRIJĂ ŞI LINIŞTEA CU TĂCERE     |     2  PENTRU UMILINŢĂ     |     PENTRU GRIJĂ ŞI PLÂNGERE     |     PENTRU SMERENIE ŞI UMILINŢĂ     |     5  PENTRU POST ŞI ÎNFRÂNARE, NU NUMAI DE BUCATE, CI ŞI DE ALTE PATIMI VĂTĂMĂTOARE DE SUFLET     |     6  PENTRU MULTE FELURI DE PATIMI ŞI RĂZBOAIE ALE CURVIEI, CE SE RIDICĂ ASUPRA ROBILOR LUI DUMNEZEU     |     7  PENTRU MULTE FELURI DE NĂLUCIRI ŞI ÎNŞELĂCIUNI DIAVOLEȘTI, CU CARE AMĂGEŞTE ŞI ÎNŞEALĂ VRĂJMAŞUL PE MULŢI, VRÂND CA SĂ-I SMINTEASCĂ DIN CALEA MÂNTUIRII, SĂ-I DEPĂRTEZE DE DUMNEZEU ŞI SĂ LE FIE ÎN ZADAR OSTENEALA LOR     |     PENTRU GÂNDURILE CELE DE HULĂ CARE VIN ÎN INIMA OMULUI, HULITOARE SPRE DUMNEZEU, SPRE PREACURATA FECIOARĂ MAICĂ LUI HRISTOS DUMNEZEU, SPRE SFINŢII LUI DUMNEZEU ŞI SPRE SFINTELE TAINE     |     9  CUM CĂ TREBUIE RUGĂCIUNEA SĂ FIE AJUTATĂ DE FAPTĂ ŞI CARE SUNT FAPTELE CARE FAC CA RUGĂCIUNEA SĂ FIE BINEPRIMITĂ, CUVINTE FOLOSITOARE ALE SFINŢILOR BĂTRÂNI CELOR FĂRĂ DE NUME AŞEZATE ÎN CAPITOLE     |     10  PENTRU MULTE GRAIURI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURA ALE PREA CUVIOŞILOR ŞI PURTĂTORILOR DE DUMNEZEU PĂRINŢI, PENTRU SMERENIE     |     11  PENTRU RĂBDARE     |     12  PENTRU DRAGOSTE     |     13   PENTRU CEI SĂRACI DE BUNĂVOIA LOR CARE DE BUNĂVOIE LASĂ ŞI PĂRĂSESC BUNĂTĂŢILE ŞI BOGĂŢIILE LUMII ACESTEIA ŞI PRIMESC SĂRĂCIA PENTRU ÎMPĂRĂŢIA CERULUI     |     14  PENTRU CĂ NU SE CADE A-ŞI ARĂTA CINEVA VIAŢA ŞI FAPTELE SALE CELE BUNE ÎNAINTEA OAMENILOR PENTRU LAUDĂ, CA SĂ-L LAUDE ŞI SĂ-L FERICEASCĂ PE EL OAMENII     |     15  PENTRU CA SĂ NE PĂZIM, SĂ NU JUDECĂM NICIODATĂ     |     16  PENTRU PRIMIREA DE STRĂINI     |     17  PENTRU MILOSTENIE ŞI PENTRU NEAVEREA LA CARE S-A FĂGĂDUIT MONAHUL     |     18  PENTRU ÎNDELUNGA RĂBDARE ŞI NEPOMENIREA DE RĂU     |     19  PENTRU POCĂINŢĂ     |     20  CUM CĂ NU SE CUVINE CA CINEVA SĂ SE MUTE LESNE, CĂCI PĂRINŢII NICI DIN CHILIE NU SE STRĂMUTAU CU ÎNLESNIRE     |     21  PENTRU LEPĂDAREA DE LUME ŞI CUM CĂ CEL CE SE LEAPĂDĂ DE LUME TREBUIE SĂ SE ÎNSTRĂINEZE, ŞI CARE ESTE ÎNSTRĂINAREA CEA ADEVĂRATĂ     |     22  PENTRU RUGĂCIUNE     |     23  PENTRU ACEASTA, CĂ TOTDEAUNA SE CADE SĂ NE TREZIM     |     24  CUM TREBUIE SĂ PRĂZNUIASCĂ IUBITORII DE DUMNEZEU ŞI CARE ESTE OSPĂTAREA PĂRINŢILOR LA PRAZNICE     |     25 PENTRU SOCOTINŢĂ     |     26  PENTRU RĂBDAREA ÎN BOLI     |     27  CUM CĂ DARUL LUI DUMNEZEU LA CEI DESĂVÂRŞIŢI SE FACE TOATE : ŞI HRANĂ ŞI BĂUTURĂ ŞI HAINĂ     |     28  CUM CĂ LA SFÂRŞITUL VIEŢII, MAI TARE NĂPĂDESC DRACII ASUPRA OMULUI. PENTRU CARE TREBUIE FOARTE A LUA AMINTE     |     ADAUS


CAPITOLUL I

PENTRU FĂRĂ DE GRIJĂ ŞI LINIŞTEA CU TĂCERE

1) Zis-a un bătrân oarecare : dator este călugărul să-şi cumpere fără-de-grija, măcar de se va şi lipsi de alte trebuinţe trupeşti.

2) Spunea un bătrân oarecare despre trei fraţi silitori, care s-au sfătuit împreună să-şi aleagă fiecare dintr-înşii câte o faptă bună, pe care păzind-o să se mântuiască prin ea. Deci cel dintâi şi-a ales să fie împăciuitor, adică să se silească să împace pe cei ce îi va vedea că sunt învrăjbiţi, după cuvântul Domnului ce este scris : fericiţi sunt făcătorii de pace. Cel de al doilea şi-a ales să cerceteze bolnavii şi să le slujească lor. Iar cei al treilea şi-a ales fără-de-grija, adică viaţa liniştită şi acesta a mers şi s-a sălăşluit în pustie. Deci cel dintâi, care îşi alese să fie împăciuitor celor învrăjbiţi, văzând că nu poate să-i împace pe toţi şi supărându-se de multa lor gâlceavă, s-a lăsat de acea slujbă şi sculându-se a mers la fratele său care îşi alesese să slujească bolnavilor. Şi mergând la dânsul, l-a găsit pe el scârbit, că s-a săturat a mai sluji bolnavilor, văzând că nu poate nici într-un chip să le facă tuturor pe voie. Şi s-au sfătuit amândoi, să meargă la fratele lor cel din pustie, care şi-a ales fără-de-grija. Şi aşa, sculându-se, au plecat şi au mers la dânsul şi i-au spus amândoi întâmplările şi supărările lor. Şi l-au rugat să le spună lor şi el, ce a isprăvit cu fără-de-grija lui în acea pustie ? Iar el tăcând puţin, a mers la baltă şi luând apă cu un vas, a turnat şi a umplut un pahar cu apă, şi l-a adus la dânşii şi le-a zis lor : căutaţi, fraţilor, şi vedeţi bine cum este această apă. Şi era apă tulbure, pentru că atunci o luase din baltă. Zis-au lui fraţii. vedem, frate, că este tulbure. Şi punând-o să stea puţin, s-a aşezat şi s-a limpezit apa ca cristalul. Atunci luând-o aşa limpede, iarăşi le-a arătat-o lor, zicând : căutaţi acum, fraţilor şi vedeţi apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit. Iar ei, căutând, se minunau, că îşi vedeau într-însa, că în oglindă, feţele lor. Apoi le-a zis : vedeţi, fraţilor, şi înţelegând să cunoaşteţi, că precum aţi văzut apă aceasta cum era întâi tulbure şi întunecată, iar acum o vedeţi limpede şi luminată, aşa este şi acel ce trăieşte în lume cu oamenii : de tulburarea gâlcevilor lumeşti este tulburat şi întunecat şi nu îşi vede păcatele şi răutăţile sale. Iar dacă se deosebeşte pe sine şi iese din gâlceavă, atunci i se limpezeşte inima şi mintea şi toate simţirile lui. Astfel, îşi vede şi îşi cunoaşte păcatele şi răutăţile sale.

3) Un frate a mers la un bătrân iscusit şi l-a întrebat zicând : ce voi face, părinte, că foarte mi s-a urât a mai şedea în pustie ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : această urâciune, fiule, îţi este o ispită; dar rabdă puţin şi şezi în chilie cu linişte, rugându-te lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu văzând răbdarea ta, îţi va trimite ţie mângâiere şi odihnă.

4) Zis-a un bătrân : precum pe drumul cel bătut nu poate creşte nici un fel de pajişte, măcar şi sămânţă de ai semăna, pentru că este locul pururea călcat, aşa şi faptele bune nu pot creşte la loc călcat de gâlcevile lumeşti. Dar de te vei deosebi pe tine de gâlcevile lumeşti, atunci vei vedea adăugându-se şi crescându-ţi bunătăţile tale.

5) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : avvo, bine este oare a trăi în pustie ? Bătrânul i-a răspuns : fiii lui Israel, dacă au lăsat lucrurile Egiptului şi au ieşit la pustie, atunci au cunoscut cum se cade a se teme de Dumnezeu. Aşa şi corabia când se învăluie în mijlocul mării, fără de neguţătorie este, iar dacă iese la liman, atunci îşi face neguţătoria. Deci şi călugărul, de nu va răbda la un loc, nu va putea lua cunoştinţă adevărată, că de la călugări, mai vârtos decât toate lucrurile, tăcerea a ales-o Dumnezeu. Că zice : spre cine voi căuta, decât spre cel blând şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele. Zis-a fratele : dar nu se poate, părinte, a trăi în singurătate ? Iar bătrânul i-a răspuns : ostaşul de nu se va osteni întâi împreună cu mulţi, nu poate să înveţe meşteşugul biruinţei războiului, ca să se poată bate singur cu vrăjmaşul său. Aşa şi călugărul, de nu se va învăţa întâi a trăi împreună cu fraţii în mânăstire şi a-şi înfrâna limba şi pântecele şi mânia sa şi alte patimi, a-şi goni gândurile şi a-şi păzi mintea sa, unul ca acela nu va putea să trăiască deosebit în singurătate.

6) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : avvo, ce va face omul, ca să câştige fapte bune ? Bătrânul a răspuns : acel care doreşte şi voieşte să înveţe vreun meşteşug, toate lucrurile le lasă şi numai spre acel meşteşug se sileşte şi se supune, se smereşte învăţătorului său, negândindu-se la alte lucruri până ce prin multa silinţă şi răbdare învaţă acel meşteşug. Aşa şi călugărul, de nu va lăsa toată grija şi gâlceava lumească şi nu se va dosădi şi se va smeri pe sine, socotindu-se mai păcătos decât toţi oamenii, nu va putea câştiga fapte bune; iar de se va smeri pe sine la toate lucrurile, atunci singure de sine vor fi bunătăţile pe dânsul şi vor fi tari.

7) Zis-a un bătrân : acela care a greşit, se cade să se pocăiască, deosebindu-se de toată dragostea şi însoţirea omenească, până când se va înştiinţa, că i-a primit Dumnezeu pocăinţa. Pentru că dragostea lumii acesteia ne desparte pe noi de dragostea lui Dumnezeu.

8) Zis-a un bătrân : precum murind în cetate şi nu mai aude glasurile, nici gâlcevile, nici vorbele omeneşti, ci odată a murit şi la alt loc s-a mutat, unde nu sunt vorbele, lucrurile şi gâlcevile omeneşti; aşa şi călugărul, când se îmbracă cu sfântul chip şi se leapădă de această lume, dator este a-şi lăsa părinţii săi, rudele şi toate neamurile sale şi să meargă la loc unde nu este gâlceavă, nici tulburare, nici deşertăciunile acestei lumi. Iar cel ce se călugăreşte şi nu va ieşi dintre rudele şi neamurile sale, sau din oraş, sat, ori casa sa, acela este asemenea cu mortul, care zace neîngropat în casă, şi se umple casa aceea şi tot locul de putoarea lui, pe lângă care casă toţi cei ce trec se îngreţoşează de mare putoare se feresc şi-şi întorc fețele dintr-acolo. Aşa şi Dumnezeu se îngreţoşează şi îşi întoarce faţa Sa de la călugărul care petrece în lume, între neamurile, rudele şi prietenii săi.

9) Zis-a un bătrân : precum este carnea, care de nu va fi sărată bine, se strică, se împute şi toţi se îngreţoşează şi îşi întorc feţele de la dânsa, aşa este şi călugărul care zăboveşte cu lucrurile şi deşertăciunile lumeşti, cu gâlcevile mireneşti şi nu şade în mănăstire, în chilia sa, ca să-şi păzească cu frica lui Dumnezeu, cinul şi orânduiala gătindu-se în toate zilele de ieşirea şi mergerea sa către Domnul Dumnezeul său. Unul ca acela se împute şi se umple de viermi, adică de gânduri necuvioase, încât se îngreţoşează Dumnezeu de putoarea lui şi îşi întoarce faţa Sa şi îngerul de la dânsul, iar când va lăsa călugărul şi va părăsi deşertăciunile, lucrurile, gâlcevile şi grijile lumeşti şi va năzui la mila lui Dumnezeu, cu rugile şi gândurile şi faptele sufleteşti, punându-şi toată grija şi nădejdea sa cu bună credinţă în Dumnezeu, că îl va chivernisi şi îl va hrăni, atunci îi va trimite Dumnezeu sarea bunătăţii duhovniceşti şi duhul iubirii de oameni şi venind acestea, gonesc dintr-însul patimile.

10) Zis-a un bătrân : precum este baia, când i se deschide adeseori uşa şi îi iese căldura, aşa şi sufletul, când va să grăiască, măcar şi vorbe bune de va grăi, deschizând uşile graiului, îşi pierde căldura sa. Deci, mult mai bună şi bine-primită este tăcerea cu înţelegere, care este maica preaînţeleptelor gânduri.

11) Zis-a un bătrân : se cade, călugărului să se ispitească pe sine, socotindu-se pururea cu gândul său, ca şi cum ar ieşi dintr-această viaţă şi ar trece spre alta. Oare va scăpa de cei ce vor să-l oprească şi să-l încerce în văzduh ? Oare se izbăveşte de dânşii până încă este el în trup ? Sau încă în ceva este supus robiei lor şi tot nu s-a slobozit ?

12) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : cum se cade a şedea cu tăcere călugărul în chilia sa ? Bătrânul i-a răspuns : a şedea călugărul în chilie, este, ca să-şi aducă aminte pururea de starea sa înaintea lui Dumnezeu şi să-şi păzească după putinţa sa, mintea şi inima de gândurile necuvioase, cele semănate de vrăjmaşul şi aceasta este a fugi de lume. Fratele i-a zis : ce este lumea ? Iar bătrânul i-a răspuns : lumea este a lucra peste fire şi a-ţi împlini poftele trupului tău şi a te griji mai mult de trup decât de suflet, a-ţi petrece viaţa ta ostenindu-te mai mult pentru cele trupeşti decât pentru cele sufleteşti şi mai mult pentru agoniseala trupească decât pentru cea sufletească. Aceasta este lumea, fiule.

13) Zis-a un bătrân : acel ce va vrea să trăiască fără de gâlceavă, ori să meargă să se aşeze în pustie, ori în lavra unde sunt fraţi mulţi; iar de se va aşeza în alt loc, mai departe de mănăstire, atunci nu va putea fi fără gâlceavă şi supărare. Pentru că toţi cei ce vor trece şi vor umbla pe acolo, prin acel loc, toţi se vor abate pe la dânsul, neavând unde să se odihnească şi nu va putea să nu-i primească. Dar de va fi aproape de alţi fraţi, sau în mănăstire, atunci de nu-i va primi el, îi va primi alţi fraţi şi el, va fi liniştit.

14) Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând : spune-mi mie, părinte, care este acea temniţă ce este scrisă în Evanghelie, unde zice : în temniţă am fost şi aţi venit la Mine ? Iar bătrânul i-a răspuns : acea temniţă, fiule, este chilia călugărului, în care şezând călugărul, pururea cheamă milostivirea lui Dumnezeu.

15) Un frate oarecare şedea într-un munte singur în linişte, fără gâlceavă, postind; la care mergând un părinte din lavra Calamoschiei, l-a întrebat, zicând : spune-mi, frate, de atâta vreme trăind în singurătate, în acest munte, cu tăcere şi cu post, ce ai săvârşit ? Şi fratele i-a răspuns, zicând : mergi acum, avvo şi după cinci zile să vii la mine şi atunci îţi voi spune ce am săvârşit, şezând aici în singurătate. Şi aşa a mers acel părinte, iar după ce s-au plinit cinci zile, iarăşi a venit şi l-a găsit răposat şi în spatele lui o scrisoare scrisă aşa : iartă-mă, frate, că făcându-mi pravila, niciodată n-am lăsat gândul şi mintea mea pe pământ.

16) Erau doi fraţi, care trăiau împreună în pustie, iar unul din ei când îşi aducea aminte de judecata lui Dumnezeu, de multe ori fugea, se depărta şi se ascundea în pustie, iar celălalt frate ieşea după dânsul căutându-l până îl găsea şi îi zicea : pentru ce, frate, fugi aşa şi te ascunzi în pustie ? Oare tu singur ai făcut păcatele a toată lumea ? Iar el răspundea, zicând : apoi eu nu ştiu, frate, că mi s-au iertat mie greșelile ? Adevărat, ştiu, că mi s-au iertat. Însă osteneala aceasta o fac, fugind şi ascunzându-mă în pustie, pentru ca să nu văd în ziua judecăţii pe cei ce mă vor judeca.

17) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : avvo, ce este tăcerea şi ce folos am de la dânsa ? Iar bătrânul i-a răspuns : fiule, tăcerea este aceasta : a şedea singur în chilie cu înţelepciune şi cu frica lui Dumnezeu, ferindu-ţi inima de gânduri şi cugete necuvioase. O tăcere ca aceea naşte alte bunătăţi şi-l păzeşte pe călugăr de săgeţile cele aprinse ale vrăjmaşului şi nu-l lasă să fie rănit de ele. O, linişte fără de gâlceavă ! O, scară cerească ! O, fără de grijă, maica umilinţei ! O, fără de grijă, luminătoarea sufletului ! O, tăcere vorbitoare cu îngerii ! O, tăcere, strălucitoarea inimii ! O, linişte fără gâlceavă, născătoare a toate bunătăţile, întărirea postirii, frâul limbii, înfrânarea pântecelui ! O, linişte, îndemnarea rugăciunii şi a citirii Sfintelor Scripturi ! O, tăcere îngrijorătoare numai pentru ale tale şi totdeauna cu Hristos vorbitoare şi neîncetat văzător a morţii înaintea ochilor săi şi păzitoarea luminii celei nestinse ! Pe aceea, cine o păzeşte neîncetat, cantă zicând : gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, că Ţie se cuvine lauda şi slava, în veci, amin !

18) Zis-a un bătrân : nu se cade călugărului a se grijii de pometuri dese, sau de izvoare bine curgătoare, sau de grădini având toate verdeţurile, sau de case împodobite. Să nu fie precupeţ, nici să-şi îndeletnicească mintea sa în turme de oi şi cirezi de boi. Mai vârtos să aibă viaţa cea cu tăcere îngerească şi neîncetată cuvântare de mărire şi mulţumire lui Dumnezeu. Calea vieţii acesteia să fie străină şi depărtată de toată dragostea cea trupească. Iar de se va slăvi şi se va lipi de lucrurile cele trupeşti, nu poate fi drag lui Dumnezeu, nici poate să scape de defăimările oamenilor, că-l cheamă gândul pentru moşii, pentru răzoare, pentru hotare, pentru case împodobite, pentru grădini, pentru stăpâniri şi pentru toate ca acestea se tulbură, făcându-se rob turmelor şi se îngrijeşte pentru lipsuri de grădini, de vii şi pofteşte a şi le câştiga. Aşa totdeauna se tulbură de multe gâlcevi şi certurile cele de-a pururea pe stăpân a-l chema în ajutor, să-şi împlinească voia. Şi, ce folos este din aceasta călugărului celui ce s-a lepădat de lume însă iar se încurcă cu lucrurile lumeşti ? Precum zice apostolul : nimeni ostaş fiind, nu se leagă cu lucrurile lumeşti, ca să fie plăcut voievodului. Să lăsăm, dar, de acum răul nărav al iubirii de argint şi toate cele ce îneacă mintea noastră şi o prăpădeşte şi cele ce pogoară sufletul nostru în fundul iadului, să dezlegăm sarcina păcatelor, că astfel şi mintea noastră, ca un cârmaci ce se învaţă cu gândurile, să poată ajunge cu bună tăcere la liman.

19) Un frate a mers la un bătrân iscusit şi i-a zis : mă mâhnesc. Şi i-a zis bătrânul : şezi în chilie şi Dumnezeu îţi va da odihnă !

20) A văzut cineva pe un iubitor de osteneală, purtând un mort într-un pat şi i-a zis : pe cei morţi porţi ? Mergi de poartă pe cei vii !

21) Un frate a mers la un bătrân care şedea în pustie şi a aflat pe lângă chilia lui nişte copii păscând dobitoace şi vorbind necuvioase. Şi dacă şi-a spus gândurile sale şi folosindu-se de cuvintele bătrânului, i-a zis : cum suferi, avvo, aceşti copii şi nu le zici lor să nu facă cele fără de treabă ? Bătrânul i-a zis : cu adevărat, frate, de multe zile vreau să le zic lor, dar mă opresc chiar pe mine a le zice, grăind : iată, nu pot să sufăr acest lucru, ce este puţin, dar cum voi putea să rabd, de vor veni asupra mea ispite ? Pentru aceasta nimic nu le-am zis, ca să mă deprind cu ispitele ce-mi vin asupră-mi.

22) Povestesc bătrânii de un bătrân, care avea un copil vieţuind cu dânsul şi l-a văzut făcându-şi lucru nefolositor şi i-a zis odată să nu mai facă acea faptă mai mult şi n-a vroit să-l asculte şi dacă a călcat porunca, s-a scârbit bătrânul şi a aruncat asupra lui păcatul, iar tânărul a încuiat uşa chiliei în care era pâinea şi l-a lăsat pe bătrân flămând treisprezece zile şi nu i-a zis bătrânul : unde mergi, sau unde ai fost ? Mai vieţuia încă cineva lângă bătrânul şi înştiinţându-se că întârzie tânărul, făcea puţină fiertură şi îi va da prin perete, rugându-l să guste. Şi-l întrebă, de ce întârzie fratele. Bătrânul îi răspundea : când se va îndeletnici, va veni.

23) Oarecine a povestit că nişte filosofi au voit să ispitească pe nişte monahi. Trecând cineva bine îmbrăcat i-au zis lui : vino încoace ! Iar acela supărându-se, i-a certat. Deci a trecut un alt călugăr şi i-au zis lui : tu, călugăre, răule bătrâne, vino încoace ! Iar acela a venit şi l-au lovit filosofii peste obraz, iar el a întors şi pe celălalt. Aceia îndată s-au sculat şi i s-au închinat lui zicând : iată, acesta cu adevărat este călugăr. Şi punându-l între dânşii, îl întrebau : ce faceţi mai mult decât noi în pustie ? Postiţi ? Şi noi postim, Privegheaţi ? Şi noi priveghem. Ce faceţi dar mai mult decât noi şezând în pustie ? Bătrânul le-a răspuns : noi nădăjduim spre darul lui Dumnezeu şi ne păzim mintea. Şi i-au zis aceia : noi aceasta n-o putem face. Şi folosindu-se l-au lăsat.

24) Povestit-a cineva din părinţii Egiptului : odată am voit să mă înstrăinez şi am mers în Atena şi intrând în cetate, am văzut un bătrân monah împodobit cu haine, purtând o cruce mică cusută şi alergau şi alţii după dânsul. Intrând în cetate, l-a întâmpinat norodul mult şi îl trăgea la privelişte şi am întrebat pe un oarecare om : cine este acesta ? Şi mi s-a răspuns că acesta este un elin, mai mare decât toţi filozofii şi s-a făcut creştin şi zidindu-şi mânăstire, s-a făcut călugăr, vieţuind cincisprezece ani; mai întâi neintrând în cetate, iar astăzi a intrat. Pentru aceasta alergam să-l vedem ce va spune. Aşa am plecat şi eu cu dânsul; şi adunându-se cei mai de frunte ai cetăţii, l-au poftit, zicând : spune-ne nouă, ce vrei să ne vorbeşti ? El le-a zis : nu este nici o limbă sub cer, ca cea creştină, şi mai frumos cin, ca cinul călugăresc; aceasta numai îi vătăma pe dânşii, că aduce asupra lor diavolul pizma unuia asupra altuia, zicând, că mi-a zis şi i-am zis şi necurăţii înaintea lor având, nu le văd. Iar aceasta auzind toţi, l-au proslăvit şi au plecat.

25) A fost un patriarh în dumnezeiasca Cetate, care atât era de milostiv şi lesne iertător greşelilor, că unul dintre ai casei lui a furat de la dânsul aurul şi temându-se a fugit în Tebaida Egiptului. Acesta umblând, l-au aflat barbarii şi luându-l, l-au dus la locul lor. Dar aflând arhiepiscopul, l-a cumpărat cu optzeci de galbeni. Deci venind el acolo, l-a primit milostivul, încât ziceau unii din cetăţeni că nimic n-a greşit arhiepiscopului.

CAPITOLUL II

PENTRU UMILINŢĂ


1) Zis-a un bătrân : sileşte-te de îţi învaţă şi îţi deprinde inima ta a gândi şi grăi întru sine pentru fiecare frate, zicând : acest frate este cu mult mai cuvios şi mai vrednic de toată cinstea şi lauda, decât mine ticălosul. Şi aşa, încet, încet, îţi vei deprinde inima şi gândul tău a te ocărî şi a te defăima pe tine însuţi a te socoti mai nevrednic, mai ticăit şi mai păcătos decât toţi oamenii. Aşa se va sălăşlui şi va vieţui întru tine Sfântul Duh. Iar de te vei socoti mai vrednic de cinste, mai cuvios şi mai bun decât alţi fraţi şi vei începe a ocărî şi a defăima pe alţii, atunci iese şi fuge de la tine darul Duhului lui Dumnezeu şi vine asupra ta duhul spurcăciunii trupeşti şi acela îţi împietreşte inima şi pleacă umilinţa de la tine.

2) Zis-a un bătrân oarecare : nu este mai rău lucru şi mai amar decât deprinderea şi obiceiul rău, că multă vreme, silinţă şi osteneală trebuie unuia ca acela ca să-şi poată tăia şi dezrădăcina obiceiul şi deprinderea lui cea rea. Osteneală au avut mulţi, iar vreme n-au avut, că i-a pripit şi i-a tăiat secera morţii împreună cu obiceiul şi deprinderea lor şi numai însuşi Dumnezeu ştie ce va face cu aceia în ziua judecăţii.

3) Spunea un bătrân, că era un frate care trăia în linişte şi tăcere în chilia lui, şi se zăbovea pururea citind Sfintele Scripturi, patericele şi vieţile sfinţilor părinţi, şi aşa a petrecut douăzeci de ani. După aceea, într-una din zile, i-a venit o umilinţă şi un gând ca să iasă şi să meargă în pustie, să petreacă în linişte fără de gâlceavă, precum au petrecut şi sfinţii părinţi cei dedemult. Şi aşa a ieşit din chilia sa şi a plecat să meargă în pustie. Mergând spre pustie, l-a întâlnit avva Isaac, care l-a întrebat, zicând : unde mergi, fiule ? Fratele i-a răspuns : douăzeci de ani sunt de când pururea citesc Sfintele Scripturi, vieţile şi învăţăturile sfinţilor părinţi, iar acum vreau să merg să încep şi eu lucrul, poruncile şi învăţăturile pe care le-am citit. Bătrânul făcând rugăciune l-a blagoslovit, zicând : Domnul Dumnezeu să te blagoslovească, fiule, să te îndrepteze şi să te povăţuiască, ca să mergi şi pe urma sfinţilor părinţi la calea mântuirii !

4) Un frate oarecare, silitor fiind spre pocăinţă şi mântuirea sa, mergând la muntele Sinai şi găsind acolo o chiliuţă veche în care locuise un părinte din cei dedemult, s-a sălăşluit într-însa. În ziua dintâi, când s-a aşezat în acea chiliuţă, a găsit o scrisoare pe un lemnişor, scrisă de un frate din cei ce trăiseră mai înainte în acel loc. Şi era scris acest cuvânt : Eu, Moise am venit mărturisind lui Teodor. El văzând acea scrisoare şi citind-o, foarte s-a umilit şi a început a plânge cu lacrimi, zicând : o, frate, unde eşti acum tu cel care ai scris aici, că ai venit mărturisind ? Unde este acum mâna aceea, care a scris aici ? O, frate, în ce stare eşti ? Şi aşa în toate zilele făcea, punând înaintea ochilor săi acel lemn scris, apoi plângea cu lacrimi, vorbind cu dânsul, ca şi cum ar fi fost viu de faţă şi aşa, aducându-şi aminte de moartea sa, plângea în toate zilele cu amară umilinţă. El avea lucrul mâinilor sale scrisoarea, că ştia să scrie slova curată şi scria cărţi. Şi i-au adus lui fraţii hârtie, cheltuiala şi plata pentru scris, iar el luând hârtia şi plată de la fraţi, s-a pristăvit şi n-a scris nimănui nimic, numai câte un text şi a pus la hârtia şi plata fiecărui frate, scriind aşa : iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor mei, că am avut puţintică treabă cu cineva şi pentru aceea n-am avut vreme ca să vă scriu vouă cărţile.

5) La acest frate mai sus pomenit, a mai venit şi alt frate oarecare, ierusalimitean, şi s-a aşezat lângă dânsul şi trăiau împreună. Acest frate şi-a făcut grădină de legume şi de verdeţuri, iar într-o zi a vrut să meargă la un oraş care era aproape ca la douăsprezece stadii de locul în care petreceau ei. Venind acel frate la vecinul său, scriitorul, l-a rugat, zicând : rogu-te, frate, păzeşte-mi grădina până voi veni eu de la târg ca să nu mi-o strice animalele. Răspunzând fratele, i-a zis : bine, frate, fii nădăjduit că după cât voi putea nu mă voi lenevi. Şi aşa a plecat fratele la târg. Iar el a început a grăi în sine zicând : ticăloase suflete al meu, nevoieşte-te acum pentru grădină până ai vreme bună ! Apoi sculându-se şi stând la rugăciune de seară până dimineaţă, n-a încetat citind şi cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu. Aşijderea şi toată ziua aceea, că era sfânta Duminică mare. Dacă s-a făcut seară, a venit şi fratele vecinului lui, de la târg, şi a aflat grădina toată stricată de fiarele sălbatice. Şi a zis fratelui său : frate, nu mi-ai păzit grădina precum te-am rugat, şi mi-a stricat-o fiarele. Dumnezeu să te ierte, frate ! Iar el răspunzând, i-a zis : Dumnezeu ştie, că eu după putinţa mea m-am silit s-o păzesc, că doar ne va da Dumnezeu roada acestei grădini mici. Zis-a fratele : crede-mă, frate, că de tot a stricat-o. Răspuns-a lui fratele, scriitorul : cred lui Dumnezeu şi ştiu că iarăşi o va înverzi. Zis-a lui fratele : vino, frate, şi vezi. Scriitorul i-a răspuns : mergi, frate, şi păzeşte frăţia ta acum, iar eu voi păzi la noapte. Şi s-a făcut secetă şi s-a uscat pământul şi era în mare scârbă acel frate pentru grădina lui şi a zis fratelui său. Să ştii, frate, că de nu ne va da Dumnezeu ploaie, ne va lipsi de la grădină. Scriitorul i-a răspuns : amar nouă, frate, că de ne vor seca izvoarele grădinii cu adevărat nu vom dobândi mântuirea. Aceasta o zicea el despre lacrimi. Acest frate, bun scriitor, când era să se pristăvească, l-a chemat pe acel frate, pe vecinul lui şi l-a rugat, zicând : iubite frate, iată mi-a venit vremea să mă pristăvesc, deci te rog să faci dragoste frăţească, să şezi astăzi lângă mine şi să nu spui nimănui că sunt eu bolnav. Dacă mă voi pristăvi, să iei, frate, trupul meu şi să-l duci înlăuntrul pustiului şi să-l arunci acolo, ca să-l mănânce fiarele şi păsările, pentru că a greşit Domnului Dumnezeului meu şi nu este vrednic de îngropare. Răspuns-a lui fratele : să mă crezi, frate, că nu voieşte sufletul şi inima mea să fac aceasta. Zis-a lui bolnavul : acel păcat, frate, asupra mea va fi şi iată, îţi făgăduiesc şi îţi dau cuvânt, că de mă vei asculta şi-mi vei face aceasta, dacă mi se va putea îţi voi ajuta ţie. Şi acestea zicând, s-a pristăvit. Iar fratele a făcut cum l-a rugat. Luând trupul mortului gol, l-a dus şi l-a aruncat în pustie, iar a treia zi după pristăvire i s-a arătat în vis vecinului său şi i-a zis : frate, Domnul Dumnezeu să te miluiască, precum şi tu m-ai miluit pe mine ! Să ştii, frate, că mare milă ai făcut cu mine, pentru că nu s-a îngropat după obicei trupul meu, căci am auzit de la Domnul acest cuvânt glăsuindu-mi aşa : iată, pentru multă smerenia ta, am poruncit să fii împreună cu Antonie. Iată, frate, că m-am rugat şi pentru tine. Deci lasă grădina şi te nevoieşte şi te grijeşte de cealaltă grădină, că eu, frate, în ceasul când îmi ieşea sufletul din trup, am văzut lacrimile stingând focul în care era să fiu aruncat pentru faptele mele.

6) În timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, să-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizmă între dânşii. Fiind deci ei în temniţă aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima a zis celuilalt : frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul, mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor. Acestea zicând i-a făcut metanie după obiceiul călugăresc, grăind : iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mine şi de Dumnezeu ! Iar acela fiind biruit de vrăjmăşeasca pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte. Iar a doua zi dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniţă, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, spăimântându-se s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-a întrebat : pentru ce ieri nu te-ai lepădat de Hristos ? Ca să nu te fi chinuit ? Răspuns-a lui acela : când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos.

7) Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume şi au mers amândoi la muntele Nitriei şi petreceau acolo în sihăstrie şi în ascultare. Dumnezeu le-a dat amândorura darul umilinţei şi lacrimi, în rugăciunile lor. Odată bătrânul sihăstriei a văzut în vis pe amândoi fraţii stând la rugăciune şi fiecare ţinea câte o hârtie scrisă în mâna lui şi udând hârtia cu lacrimile lor, se spălau slovele scrisorii de pe hârtie şi scrisoarea ţinută lesne se spăla iar a celuilalt cu anevoie şi chiar dacă se spăla iarăşi se cunoşteau slovele. Bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate acea vedenie cu acei doi fraţi. Şi trimiţând Dumnezeu îngerul Său, i-a spus zicând : slovele şi scrisoarea scrisă pe acele hârtii pe care le-ai văzut ţinându-le în mâinile lor, acelea sunt păcatele lor. Unul din ei a păcătuit fireşte, adică după fire şi pentru aceea aceluia lesne i se spăla slovele. Celălalt a căzut în necuraţii şi spurcăciuni peste fire. De aceea, mai multă osteneală îi trebuie întru pocăinţă lui. Şi de atunci totdeauna îi zicea bătrânul : sileşte-te, frate, osteneşte-te, frate că se cunosc slovele. Dar nu i-a arătat bătrânul, nici nu i-a spus aceasta, până la moartea lui, ca nu cumva scârbindu-se să-şi smintească silinţa sa, ci totdeauna îi zicea : sileşte-te, frate, căci cu multă osteneală se spală slovele zapisului.

8) Un frate oarecare, silitor fiind, îşi făcea rugăciunea şi pravila împreună cu alt frate al lui şi cum începea a citi, îl biruiau lacrimile şi umilinţa sa. Pentru aceea nu putea să citească, ci lăsa câte un stih din psalmi. Odată l-a rugat vecinul lui să-i spună ce gândeşte când stă el la pravila şi rugăciunea sa, de plânge cu aşa amar ? Iar el i-a răspuns : iartă-mă, frate, că totdeauna când stau la pravila şi rugăciunea mea, văd pe Judecătorul şi pe mine ca un osândit stând, întrebat şi mustrat fiind şi zicându-mi Judecătorul : pentru ce ai făcut cutare păcat ?, şi cutare şi de aceea eu nu mai ştiu ce voi răspunde, că mi se astupă gura de vădirea cugetului meu şi nu pot citi, ci las câte un cuvânt din psalmi. Mă iartă, frate, că şi pe tine te smintesc şi pentru aceea, frate, dacă vei vrea, să facem separat, fiecare pravila sa. Răspuns-a lui fratele, zicând : nu, frate, că eu măcar de nu am darul umilinţei, ca să pot plânge, văzându-te pe tine, mă văd şi mă cunosc pe mine nevrednic şi ticălos. Iar Dumnezeu văzând smerenia lui, i-a dat şi lui darul umilinţei şi lacrimi ca şi celuilalt.

9) Un frate oarecare a mers la un bătrân care petrecea în muntele Sinai şi l-a rugat zicând : spune-mi, părinte şi mă învaţă, cum mă voi ruga lui Dumnezeu, pentru că mult l-am supărat. Bătrânul i-a zis : eu, fiule, aşa mă rog lui Dumnezeu : Doamne, învredniceşte-mă a Te iubi, precum am iubit mai înainte păcatul şi a-Ţi sluji Ţie, precum am slujit mai înainte satanei celui înşelător. Însă fiule, bine este a ridica mâinile în sus, spre văzduh şi a ruga pururea cu osârdie pe Domnul Dumnezeu, ca în vremea ieşirii sufletului din trup, să poată trece sufletul nesmintit şi nesupărat de spurcaţii şi cumpliţii diavoli cei din văzduh.

10) Un bătrân a trimis pe un călugăraş ucenic al său, la un frate care avea grădina cu pomi în Sinai, poftindu-l să-i trimită puţine poame. Alergând călugăraşul, s-a închinat după obicei zicând : părintele, bătrânul meu, m-a trimis poftindu-te, dacă ai poame în livadă, să-i trimiţi câteva. Fratele i-a răspuns : sunt, fiule, mergi în livadă şi ia-ţi din care vrei şi câte vei putea. După ce şi-a luat călugăraşul poame, l-a întrebat pe frate, zicând : părinte, aici este mila lui Dumnezeu ? Iar fratele auzind aceasta, a tăcut şi căutând la pământ, gândea şi se minuna de acea întrebare. După aceea i-a zis : ce ai zis, fiule, ce ai întrebat, că nu am înţeles ? Zis-a lui călugăraşul : am întrebat, părinte, este aici mila lui Dumnezeu ? Iar fratele iarăşi a tăcut ca un ceas, gândind în sine, ce-i va răspunde şi neştiind ce să-i răspundă, a suspinat şi a zis : Domnul Dumnezeu să te ajute, fiule ! Şi aşa a trimis pe călugăraş cu poamele la bătrânul său. După ce a mers călugăraşul, acel frate îndată părăsindu-şi chilia şi livada şi luându-şi haina, a ieşit în pustie, zicând în sine : de vreme ce nu am putut să dau răspuns unui copil ce mă întreba, când va să mă întrebe Dumnezeu, ce voi face ? Pentru aceea merg să caut mila lui Dumnezeu.

11) Un frate oarecare trăia la Ierusalim în muntele Eleonului şi odată a mers în sfânta Cetate şi ducându-se la stăpânul şi judecătorul cetăţii, şi-a mărturisit faptele şi răutăţile sale înaintea acestuia şi a supuşilor lui, rugându-se foarte, să-l pedepsească după lege, pentru răutăţile lui. Stăpânul cetăţii, socotind în sine, i-a zis : omule, de vreme ce tu însuţi îţi mărturiseşti faptele şi răutăţile tale, poate că Dumnezeu te-a iertat şi pentru aceea eu nu îndrăznesc să te judec şi să te pedepsesc pentru acele fapte pe care tu însuţi de bunăvoie le mărturiseşti; că acea judecată nu este a noastră ci a lui Dumnezeu. Mergi, deci, omule, la locul tău şi îţi păzeşte tăcerea şi rugăciunea. Şi ieşind a mers la chilia sa şi şi-a pus el însuşi cătuşe mari de fier în picioare şi în grumaji şi aşa s-a încuiat în chilie. Iar când mergea cineva din oameni la dânsul şi îl întreba cine l-a pus în cătuşe cumplite ca acelea şi pentru ce, el răspundea : judecătorul m-a pus pentru răutăţile mele. Şi aşa a petrecut până la moartea sa, iar mai înainte cu o zi de pristăvirea lui, au căzut singure cătuşele din picioarele şi grumajii lui şi venind ascultătorul care îl slujea, l-a găsit slobod de cătuşe şi minunându-se, l-a întrebat zicând : părinte, cine te-a slobozit ? Iar el a răspuns : Cel ce mi-a dezlegat păcatele. Acela mi s-a arătat mie ieri, zicând : iată, pentru multă smerenie şi răbdarea ta, te dezleg de toate păcatele tale şi atingându-se cu mâna de cătuşe, au căzut din picioarele şi de pe grumajii mei. Acestea spunând el ascultătorului său, a răposat şi s-a dus către Domnul.

12) Era un ostaş oarecare la Schitopol, care multe răutăţi făcuse şi în multe chipuri îşi pângărise şi îşi spurcase trupul său. Acesta, cu mila lui Dumnezeu, venindu-şi în fire şi în cunoştinţă să umilindu-se, s-a lepădat de lume şi a ieşit în pustie unde, găsind o vale adâncă, s-a pogorât acolo şi şi-a făcut chilie şi s-a aşezat în acea adâncime, plângându-şi păcatele şi rugându-se lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. Înştiinţându-se de dânsul cunoscuţii lui, au început a-i trimite acolo pâine şi finice şi de toate ce-i trebuia. El însă văzându-se în odihnă şi nimic lipsindu-i, zicea întru sine : aceasta odihnă a mea mă va goni din cealaltă odihnă, de vreme ce eu nu sunt vrednic de o odihnă ca aceasta. Şi lăsând acel loc şi chilia sa, a fugit zicând : să mergem de aici, suflete, la scârbă, că mie mi se cade să-mi fie mâncarea iarbă, ca a dobitoacelor, fiindcă şi eu fapte dobitoceşti am făcut.

13) Ne spuneau nouă nişte fraţi care veniseră la noi în Rait, despre un bătrân oarecare nevoitor, care şedea într-o peşteră mai sus de locul ce se cheamă " Israel ", că aşa era de treaz cu mintea, încât ori încotro mergea, sta adeseori să-şi încerce şi să-şi socotească gândul său, grăind singur în sine : ce este, frate ? Unde suntem acum ? Să luăm seama ! Şi de-şi găsea gândul său întru preamărirea şi rugăciunea către Dumnezeu, era bine, iar de-l găsea depărtat într-alte lucruri, îndată începea a se defăima şi a se dosădi zicând : întoarce-te, ticăloase, degrabă la lucrul tău ! Şi totdeauna vorbea în sine, zicând aşa : frate, aproape este vremea mergerii tale şi încă nici un lucru bun în tine nu văd. Acestui bătrân i s-a arătat odată diavolul şi i-a zis : bătrâne, ce te osteneşti în zadar, căci să mă crezi că nu te vei mântui. Bătrânul i-a răspuns : nu purta tu grijă de aceasta, ori mă voi mântui, ori nu mă voi mântui; căci chiar de nu mă voi mântui totuşi deasupra capului tău voi fi, iar tu în munci mai dedesubtul tuturor vei arde. Acestea auzind diavolul, s-a făcut nevăzut.

14) Zis-a un bătrân : de la călugărul cel nevoitor şi silitor pentru mântuirea sa, aceste două lucruri mai vârtos le cere Dumnezeu : neagoniseala şi fără-de-grija; căci aceste două lucruri, adică agoniseala şi gâlceava smintesc pe călugăr de la învăţătura lui Iisus Hristos şi de la umilinţă.

15) Zis-a iarăşi : amar ţie, ticăloase suflete, că te-ai deprins numai a întreba şi a auzi dumnezeieştile cuvinte şi învăţăturile cele de mântuire, iar din cele ce auzi şi citeşti, nimic nu faci ! Amar ţie, ticăloase trupule, că ai cunoscut şi pururea cunoşti cele ce te spurcă pe tine şi totdeauna acelea le cauţi : mâncările şi săturarea ! Amar tânărului care îşi îmbuibă pântecele şi se supune voii sale, căci în zadar a făcut ieşirea şi lepădarea sa de lume !

16) Zis-a un bătrân : şezând cu tăcere în chilia ta, să ai pururea pe Dumnezeu în gândul tău şi leapădă de la sufletul tău tot păcatul şi toată răutatea şi fărădelegea şi se va sălăşlui în tine frica lui Dumnezeu.

17) Zis-a un bătrân : cel ce are frică de Dumnezeu, acela are o vistierie plină de toate bunătăţile, pentru că frica de Dumnezeu păzeşte pe om de tot păcatul.

18) Un bătrân oarecare a şezut în singurătate, în chilia sa, şaizeci de ani şi niciodată nu şi-a smintit pocăinţa şi pururea zicea : fiilor, această puţină viaţă, numai pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu şi de vom pierde această puţină vreme ce-o avem pentru pocăinţă, trăind în păcate fără de pocăinţă şi în răutăţi, mult o vom căuta şi vom dori această vreme şi nu vom găsi-o.

19) Zis-a un bătrân oarecare : de eşti neputincios şi slab cu trupul tău, după putinţa ta fă-ţi pravila şi postul tău, dar nu te sili peste putinţa ta, ca nu cumva să cazi în boală şi vei pofti atunci unele şi altele, îngreunând pe fratele care îţi slujeşte ţie. Iar de te tulbură gânduri spurcate şi necuviincioase, nu le tăinui, ci îndată le spune duhovnicescului tău părinte şi le vădeşte. Căci cu cât îşi ascunde şi îşi tăinuieşte omul gândurile cele rele, cu atât se înmulţesc şi mai vârtos se întăresc în inima lui.

20) Zis-a iarăşi : precum şarpele, dacă iese din vizuina sa, îndată fuge, aşa şi gândurile rele descoperindu-se, îndată pier. Şi precum cariul strică şi mănâncă lemnul, aşa şi gândurile cele rele şi spurcate strică şi mănâncă inima omului. Cel ce îşi descoperă şi îşi arată gândurile sale, îndată se tămăduieşte, iar cel ce îşi acoperă şi îşi tăinuieşte gândurile sale, acela are mândrie. De nu vrei să te încredinţezi şi nimănui să-ţi descoperi şi să-ţi arăţi gândurile, apoi este semn că nu ai smerenie; că smerenia toate bunătăţile le are. Sfinţii se socoteau şi se vedeau pe dânşii mai greşiţi şi mai păcătoşi decât toţi oamenii. Iar de va chema omul din tot sufletul său pe Dumnezeu şi atunci va merge şi va întreba pe vreun om, cerând sfat pentru gândurile sale, îi va răspunde lui acel om şi mai vârtos Dumnezeu, Cel ce-a deschis gura asinei lui Valaam, Acela va deschide şi gura acelui om, pe care-l vei întreba spre folosul tău, măcar de va fi chiar şi păcătos omul acela.

21) Zis-a iarăşi : de sunt morminte cu oase de oameni, aproape de locul în care trăieşti, mergi adeseori acolo şi deschizând mormintele, vezi pe cei ce zac acolo, gândeşte-te şi-ţi adu aminte că şi tu peste puţină vreme aşa vei fi, şi aceasta mai ales atunci când te supăra gândurile cele spurcate trupeşti.

22) Zis-a iarăşi : de vei auzi că o să se pristăvească vreunul din fraţi către Domnul, mergi şi fii lângă dânsul în acea zi şi vezi cum se desparte sufletul de ticălosul trup. De-ţi va zice cineva să te rogi lui Dumnezeu pentru dânsul, răspunde-i aşa : Domnul Dumnezeu, frate, pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, să ne miluiască pe mine şi pe tine, după voia Lui !

23) Zis-a iarăşi : de te vei îngreuia cândva cu mâncarea, atunci nevoieşte-te cu un lucru oarecare, de-ţi osteneşte trupul ca să ţi se uşureze trupul tău mai înainte de noapte şi nu vei vedea năluciri şi visuri rele în somnul tău. Şi aşa fii luptător viteaz împotriva diavolului şi dincotro te loveşte acesta, dintr-acolo loveşte-l şi tu. De te îngreuiază cu mâncarea, îngreunează-l pe el cu privegherea. Iar de te slăbeşte cu somnul, slăbeşte-l şi tu cu osteneala trupului. Iar de te înşeală cumva cu înălţarea, fă şi tu un lucru oarecare, prin care să te necinstească oamenii; căci să ştii aceasta, că de nimic nu se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se topeşte satana mai mult, ca de aceasta, când doreşte însuşi omul şi îşi iubeşte necinstea şi smerenia.

f 24) Zis-a un bătrân : de eşti tânăr, fugi de vin ca de şarpe şi de ţi se va întâmpla să bei puţin pentru dragostea frăţească, numai să-l guşti, iar restul lasă-l. Măcar de te-ar şi blestema cel ce te sileşte să bei, sau de te-ar ruga, făcându-ţi ţie metanii, tu nu băga în seamă blestemul acela, rugămintea şi metaniile lui, pentru ca să ştii că satana îndeamnă pe unii că aceia, să-i silească pe călugării cei tineri să bea vin, fiindcă ştie vicleanul că vinul şi femeile depărtează pe călugări de Dumnezeu.

25) Zis-a iarăşi : de ţi se va întâmpla o călătorie la un loc străin, între oameni necunoscuţi şi făcându-se seara, vei merge la oameni ca să găzduieşti şi să te odihneşti şi nimeni nu te va primi în casă, fiind străin, tu nu te scârbi. Ci zi în gândul tău aşa : de aş fi eu vrednic, Dumnezeu mi-ar face mie odihnă şi i-ar îndemna pe oameni de m-ar primi.

26) Zis-a iarăşi : de te va chema cineva la masă pentru dragostea lui Hristos şi te va pune să şezi la locul cel mai de jos, tu să nu te scârbeşti ci zi aşa în gândul tău : eu nici pe acest loc nu sunt vrednic să şed; căci iată, zic ţie, că nici necinstea, nici scârba, ori în ce chip ar fi, nu vine omului fără ştirea şi voia lui Dumnezeu, pentru ispitirea şi îndreptarea lui, sau pentru păcatele lui. Şi cine nu gândeşte şi nu crede acestea, căci Dumnezeu este Drept Judecător ?

27) Zis-a iarăşi : de ţi se va întâmpla să trăieşti în pustie, păzeşte-ţi mintea, ca să nu-şi facă dracii batjocoră de tine, aducându-ţi ţie gânduri, ca acestea, zicând : iată acum trăieşti bine, cu pace, iată acum te-ai despărţit de gâlcevi şi te-ai izbăvit de clevetirile şi vorbele oamenilor. Fă, deci, acum slujbă puţină şi trebuinţa ta în odihnă. Acestea de le vei gândi în cugetul tău, atunci Dumnezeu îşi va lua ajutorul Său de la tine şi îţi vei cunoaşte neputinţa; însă trăind tu în pustie, acestea ţi se cade să zici pururea în gândul tău : o ! amar mie, ticălosului, de vreme ce eu cu trupul trăiesc aici în pustie, iar cu mintea şi cu gândul meu sunt totdeauna în lume şi oamenii mă socotesc că trăiesc aici viaţa părintească - şi nu ştiu ei, că eu aici vieţuiesc cu multă lenevire şi gânduri spurcate, mâncând, bând şi dormind, în zadar petrecându-mi zilele vieţii mele !

28) Zis-a iarăşi : când vrei să mergi ca să-ţi descoperi gândurile şi cugetele tale unui părinte duhovnicesc şi să-l întrebi să-ţi spună cele pentru folosul sufletului tău, după obiceiul călugăresc, atunci ţi se cade să te rogi lui Dumnezeu, zicând : Doamne, Dumnezeul meu, cele ce vrei Tu şi le ştii că sunt spre folosul sufletului meu, acelea dă-le în gura acelui părinte, ca să mi le zică şi eu să primesc ca din gura Ta cuvintele lui şi să mă folosesc de dânsele ! Întăreşte-te bine în cuvintele acestea, de vreme ce osteneala, tăcerea, sărăcia şi pătimirea nasc omului smerenia, iar smerenia iartă toate păcatele.

29) Zis-a iarăşi : de vei auzi că cutare te-a clevetit, te-a grăit de rău şi te-a defăimat şi de va veni acela la tine, să nu îl vădeşti, ci veseleşte-te împreună cu dânsul şi fii cu fața veselă către dânsul, ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunea ta.

30) Zis-a iarăşi : de va veni la tine un frate, atunci pentru fratele acela lasă-ţi treaba şi pravila şi umilinţă ta, plângerile şi lacrimile de le vei avea şi ascunde-le în inimă, până când se va duce fratele. Dacă va ieşi şi se va duce, apucă-te iar cu umilinţă de pravilă, de vreme ce se tem dracii văzând umilinţa ta.

31) Zis-a iarăşi : de te vor supăra pe tine cândva gândurile mândriei, zi-i acelui drac aşa : du-te de la mine, satano, de vreme ce zice Domnul că tot cel ce se va înălţa, smeri-se-va, iar de îmi zici că sunt om bun şi cucernic, eu abia atunci mă voi pricepe că sunt bun, când voi avea smerenie !

32) Zis-a iarăşi : de vei cădea în vreun păcat şi după aceea îl vei părăsi şi vei începe a te umili, a te scârbi şi a te căi de acel păcat, ia aminte că până la moartea ta, neîncetat să te căieşti, să te scârbeşti şi să suspini către Domnul Dumnezeu. De nu te vei scârbi de păcatele tale, iarăşi vei cădea într-însele. Că scârbă pentru păcate este sufletului frâu tare şi nu îl lasă să cadă.

33) Când vezi că te miluieşte Dumnezeu şi începe a-ţi veni umilinţă în inimă, satana văzând, îndată îţi aduce în gând o treabă oarecare în chilie, zicând : cutare lucru şi cutare trebuie să-l faci acum, să mergi la cutare frate pentru cutare trebuinţă. Acestea şi altele îţi aduce în gând - nişte lucruri şi treburi, ca şi cum ar fi de mare trebuinţă, vrând vrăjmaşul cu acestea să te smintească şi să te lipsească de folositoarea umilinţă pe care o vedea că vine în inima ta. Dar tu, fiule, ia aminte şi cunoaşte vicleşugul şi meşteşugul vrăjmaşului şi nu-l ascultă, nici te supune îndată gândurilor tale. Iar dacă vede vrăjmaşul că îi cunoşti meşteşugul şi vicleşugul lui şi nu primeşti nici nu te supui gândului pe are îl aduce el, ci îţi păzeşti cu osârdie şi cu umilinţă rugăciunea ta, silindu-te pentru sufletul tău, atunci el îţi aduce altă ispită într-alt chip, ori de la vreun om oarecare, ori altă pricină ori scârbă. Dacă vede că îi stai tare împotrivă şi nu i te supui, atunci te săgetează la inima cu arma lui cea mai tare şi mai veninoasă, adică îţi aruncă din săgeata lui focul mâniei în inimă şi îndată te umpli şi te aprinzi de mânie. Căci ştie vrăjmaşul că nici un alt lucru rău ca mânia şi iuţimea, nu goneşte aşa de tare, umilinţa şi frica lui Dumnezeu din inima omului.

34) Zis-a iarăşi : de nu își va pedepsi călugărul trupul său, ca pe un vrăjmaş şi potrivnic, nimic făcând pe voia şi plăcerea lui, nu se va putea slobozi de lanţurile vrăjmaşului, că lanţurile şi mreaja diavolului este trupul, mai ales al călugărului celui tânăr.

35) Un bătrân oarecare şedea în Rait şi avea acest fel de lucrare : şedea în chilia sa umilit, aplecat spre pământ, clătinând cu capul şi zicând cu oftare : dar ce va să fie ? Şi iar şedea tăcând şi lucra la fâşii şi iar clătea cu capul, acelaşi cuvânt zicând : dar ce va să fie ? Şi aşa şi-a sfârşit toate zilele vieţii sale, întristându-se pururea de ieşirea sa din trup.

36) Zis-a un bătrân : de petreci împreună cu fraţii, ia seama, să nu le porunceşti ca şi cum ai stăpâni peste dânşii, ca să nu se înalţe inima ta, ci opreşte îndrăznirea cu chipul său, iar cu sufletul socoteşte-te rob şi mai mic decât toţi.

37) Zis-a iarăşi : de voieşti să ai darul plângerii, iubeşte sărăcia şi smerenia şi să nu doreşti a avea în chilia ta nici un lucru bun, căci când va pofti sufletul tău ceva şi nu va afla, oftează şi se smereşte şi atunci îl mângâie Dumnezeu, şi îi dăruieşte umilinţă. Când va gusta sufletul din dulceaţa lui Dumnezeu, atunci urăşte şi haina pe care o poartă şi însuşi trupul său. Iată, îţi zic ţie, fiule : de nu va urî omul trupul sau ca pe un vrăjmaş şi potrivnic al său, nefăcând nici într-un lucru plăcerea lui, nu va putea scăpa de laturile vrăjmaşului. Căci lațul diavolului asupra călugărilor şi mai vârtos asupra celor tineri este trupul nostru, precum ne învaţă avva Isaia, zicând : nu apuca pe altul de mână, nici să scarpini trupul altui om, afară de mare boală, şi aceasta cu frică, nici să laşi a se atinge cineva de tine, nici să te atingi de vreun trup străin, ci şi la al tău cu frică uită-te. Să nu zici cuiva : ia ceva de pe capul meu, sau de pe barbă, sau din tiviturile hainelor tale. Să nu dormi cu cineva la un loc în toată viaţa ta. Să nu dai sărutare celui tânăr, ce este fără barbă, nici măcar în biserică, nici vreunui străin ce va veni, nici să şezi aproape de el, ca să nu se atingă de tine ! De vreme ce mulţi nebăgând de seamă lucrurile acestea, ca şi cum ar fi mici şi de nimic, au căzut din acestea în mari prăpăstii şi au pierit. Fiindcă tot lucrul bun sau rău, din lucrurile cele mici începe apoi se face mare. Cel ce se păzeşte, fiule, păzeşte plângerea şi umilinţa, iar cel ce nu bagă în seamă acestea, fără de plângere este şi fără lacrimi. Cel ce nu are acestea, nu are cu sine pe Dumnezeu care îl apără şi îl păzeşte.

38) Lângă un bătrân oarecare vieţuia un frate care era cam leneş. Acesta urmând să moară, zăcea în preajma unuia din părinţi, şi îl vedea bătrânul uşor ieşind din trup. Vrând bătrânul a încredinţa pe fraţi, i-a zis lui : frate, să mă crezi, că noi toţi ştim, că n-ai fost frate nevoitor spre postire şi cum de ieşi aşa cu osârdie din trup ? Fratele i-a răspuns : cred, părinte, că adevărat ai zis dar de când m-am făcut monah nu mai ştiu să fi judecat pe vreun om. Deci vreau să zic către Dumnezeu : Tu ai zis, Stăpâne, nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, lăsaţi şi vi se va lăsa vouă ! Zis-a lui bătrânul : pace ţie, fiule ! Şi s-a mântuit fără osteneală.

39) Iarăşi, alt oarecare părinte petrecea în muntele Rait, în locul care se numeşte Mideno. La acesta a venit unul din bătrâni şi i-a zis : avvo, mă necăjesc când trimit pe fratele la slujbă, mai ales când va zăbovi. Şi i-a zis şi acela : şi eu când trimit ucenic la trebuinţă, şezând la uşă privesc iar când îmi zice gândul : oare când va veni fratele, atunci îi zic : dar de va grăbi a veni alt frate, adică îngerul şi va veni să te ia către Domnul, ce va fi ? Aşa, în toată ziua privind la uşă, mă întristez şi plâng de păcatele mele zicând : oare ce frate va veni mai degrabă : cel de sus, sau cel de jos ? Şi foarte folosindu-se bătrânul şi de atunci a apucat şi el aceeaşi faptă.

CAPITOLUL III

PENTRU GRIJĂ ŞI PLÂNGERE


1) Un bătrân oarecare a adormit în Domnul şi peste puţină vreme iar a înviat, iar fraţii au început a-l întreba, să le spună, ce a văzut acolo. El le-a răspuns, zicând : fiilor, eu acolo încă n-am apucat să merg să văd ceva, decât am auzit ţipete şi vaiete, cu glasuri de mulţime de noroade strigând : vai şi amar mie ! Aşa ni se cade şi nouă pururea a plânge în viaţa aceasta şi a zice : Vai ! Vai ! Şi : amar mie că am scârbit pe Domnul Dumnezeul meu !

2) Întrebat-a un frate pe un bătrân oarecare, zicând : ce să fac, părinte, să mă mântuiesc ? Bătrânul i-a răspuns : mergi, fiule şi şezi cu linişte şi cu tăcere în chilia ta şi sileşte-ţi inima să plângi şi să verşi lacrimi din ochii tăi ! Aşa fă şi te vei mântui.

3) Ne spunea nouă un bătrân oarecare, că era un tânăr care dorea şi voia să iasă din lume şi să meargă la o mănăstire să se facă călugăr şi nu-l lăsa mama sa nicidecum să facă aceasta. El totdeauna zicea mamei sale : lasă-mă să merg la mânăstire după dorinţa mea, căci vreau să-mi mântuiesc sufletul ! Iar ea, de multe ori oprindu-l n-a mai putut să-l oprească, ci l-a slobozit şi el s-a dus. Aşa mergând la o mânăstire, s-a călugărit şi a început a trăi în trândăvie şi lenevie, neavând nici o purtare de grijă pentru mântuirea sa. După câtăva vreme i-a murit mama, iar el petrecându-şi zilele sale aşa, în multă lenevie şi nepurtare de grijă i s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea, leşinând, a văzut o vedenie foarte înspăimântătoare. A fost răpit şi dus în temniţele iadului, unde sunt sufletele oamenilor celor osândiţi la muncile cele veşnice. Acolo a găsit-o pe mama lui zăcând împreună cu cei osândiţi. Ea, dacă l-a văzut s-a mirat şi i-a zis : dar aceasta ce este, fiul meu ? Şi tu eşti osândit aici, în acest loc, care este al celor osândiţi ? Unde este cuvântul tău, fiule, în care spuneai că mergi la mănăstire să te călugăreşti, să-ţi mântuieşti sufletul ? El s-a ruşinat de acele cuvinte ale mamei şi neavând ce să-i răspundă tăcea mâhnit. Aşa tăcând, a auzit glas poruncind şi zicând : luaţi-l pe acesta de aici şi-l duceţi acolo, de unde l-aţi luat, căci nu v-am trimis să-l aduceţi aici, ci pe cutare din cutare mânăstire, care este numit cu acelaşi nume. Acestea grăindu-se, s-a deşteptat, şi venindu-şi în fire, a spus tuturor fraţilor înspăimântătoarea vedenie. Iar ei auzind, se minunau. Apoi au trimis la acea mânăstire să-l vadă pe călugăr, la care s-a trimis să-l ia şi să îl ducă la locul osândiţilor. Mergând trimisul, l-a găsit răposat. Şi aşa mai vârtos se minunau toţi fraţii, încredinţându-se de acea vedenie înspăimântătoare. Iar acestui frate, cu mila lui Dumnezeu, a început a-i fi mai bine. Curând după aceea l-a lăsat înfricoşata vedenie pe care i-a arătat-o Domnul Dumnezeu. şi s-a închis într-o chilie şi şezând plângea cu lacrimi ziua şi noaptea în toată viaţa sa, îngrijindu-se pentru mântuirea sufletului şi căindu-se pentru viaţa lui cea de mai dinainte, petrecută în lenevire şi în deşert. Şi atâta îi dăduse Dumnezeu lui umilinţă, lacrimi şi plângere, încât de multe ori mergeau fraţii la dânsul şi voiau să-l mângâie să nu înnebunească de atâta plângere. El însă nu voia nicidecum să se mângâie, ci le zicea lor aşa : fraţilor, de vreme ce n-am putut de ruşine să sufăr dojenirea de la maica mea, cum voi putea suferi ruşinea cea care va fi înaintea lui Hristos şi a sfinţilor Săi îngeri în ziua judecăţii ?

4) Zis-a un bătrân oarecare : la înfricoşata a doua venire a lui Hristos, după învierea morţilor, de s-ar putea să mai moară oamenii, toţi ar muri de frică şi de marea spaimă ce va fi atunci. Că înfricoşat este a vedea cerul desfăcându-se şi Dumnezeu arătându-se cu mânie şi urgie, cu oaste de îngeri fără număr; şi toţi oamenii câţi s-au născut pe pământ, de la Adam până atunci, împreună de faţă vor sta, aşteptând fiecare hotărârea lui judecată. Pentru aceea, acestea gândindu-le pururea şi aşteptându-le noi, datori suntem a trăi ca şi cum am fi în toate zilele întrebaţi şi cercaţi pentru viaţa noastră, de Însuşi Domnul Dumnezeu.

5) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : oare, părinte, pentru ce îmi este inima aşa de împietrită, încât n-am nicidecum frica lui Dumnezeu în inimă ? Bătrânul i-a răspuns : mi se pare, fiule, că deoarece nu are omul mustrarea inimii, pentru aceasta nu dobândeşte frica lui Dumnezeu. Şi i-a zis lui fratele : dar ce este părinte, acea mustrare a inimii ? Zis-a lui bătrânul : întristarea inimii aceasta este, să se mustre omul pe sine totdeauna în toate lucrurile sale, zicând aşa : adu-ţi aminte, ticăloase, că după scurtă vreme o să stai înaintea lui Dumnezeu şi o să dai răspuns pentru toate lucrurile şi vorbele, gândurile şi cugetele tale. Deci dar, de ce trebuie să şezi cu oamenii la vorbă deşartă ? Întru acestea, fiule, învăţându-te şi deprinzându-te a le vorbi pururea în gândul tău, îţi va veni frica lui Dumnezeu în inimă şi te vei mântui.

6) Zis-a un bătrân : precum umbra noastră pururea o avem cu noi, ori încotro mergem, aşa ni se cade nouă să avem umilinţă şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge şi ori unde vom fi.

7) Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând : spune-mi mie, părinte, ce voi face, că doreşte sufletul meu lacrimi şi nu am, că-mi este inima foarte împietrită pentru umilinţă, măcar că citesc vieţile sfinţilor părinţi sau le aud; şi nicidecum nu-mi pot umili inima şi foarte scârbit e sufletul meu de aceasta. Bătrânul i-a răspuns : fiii lui Israil după 40 de ani au intrat în Pământul Făgăduinţei, în care, dacă au intrat, nu s-au mai temut de războaie. Aşa şi nouă ne-a poruncit Dumnezeu, să ne mâhnim şi să ne scârbim pentru mântuirea noastră. Căci scris este : cu multe scârbe ni se cade să intrăm întru Împărăţia Cerului, iar fără de scârbe, nu vom putea intra în Pământul Făgăduinţei. Ascultă, fiule, să-ţi spun o istorie a unui tânăr. Era un tânăr care dorind viaţa călugărească, a mers la muntele Nitriei şi acolo s-a făcut călugăr. Şi era chilia lui aproape de chilia unui frate, pe care îl auzea în toate zilele plângându-şi cu mare tânguire şi lacrimi păcatele sale, iar inima lui era împietrită şi nu-i venea umilinţă şi lacrimi ca să poată plânge. Deci se întrista pe sine zicând : nu vrei ticăloase, să plângi şi să verşi lacrimi pentru păcatele tale acum până ai vreme şi eşti fără de simţire şi nebăgător de seamă ! Să ştii, că dacă nu vrei să plângi, eu te voi face şi te voi învăţa să plângi. Şi avea o funie tare împletită şi luând acea funie, se dezbrăca de haine şi se bătea cu funia peste spatele gol, până când i se rănea foarte trupul lui şi nu mai putea suferi şi atunci începea să plângă. Iar acel frate, care era aproape de dânsul cu chilia, luând seamă ce face şi văzându-l de multe ori făcând aşa, bătându-se şi însuşi muncindu-se, se minuna foarte. Şi a început a se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate, dacă este plăcut lui Dumnezeu lucrul acelui frate, care se bate el însuşi, şi se munceşte aşa ? Şi i-a arătat lui Dumnezeu. Într-o noapte în vis l-a văzut fiind în ceata mucenicilor, purtând cunună mucenicească pe cap şi îl arătă lui cineva cu degetul, zicând : vezi, iată mucenicul cel bun, care răbda pentru Hristos ! Acesta împreună cu mucenicii fiind primit, s-a încununat. Aşa şi tu, fiule, sileşte-te pentru Hristos să pătimeşti şi să rabzi toate scârbele ce ţi se vor întâmpla şi aşa nu numai umilinţă şi lacrimile pe care le doreşti, ţi le va da Dumnezeu, ci şi cu cunună mucenicească te va încununa.

8) Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând : ce voi face, părinte, ca să mă mântuiesc ? Spune-mi un cuvânt de învăţătură ! Bătrânul i-a răspuns : când a bătut şi a certat Dumnezeu Egiptul, atunci nu era acolo nici o casă în care să nu fie plângere. Aşa fă şi tu, fiule, de vrei să te mântuieşti : lăcrimează şi plângi şi Dumnezeu te va mântui şi te vei mântui.

9) Ne spuneau nouă părinţii că şezând ei odinioară la masa unui frate şi pentru dragoste ospătând, a râs un frate la masă. Şi văzând aceasta avva Ioan, a plâns şi a zis : ce este în inima acelui frate de a râs, fiind dator a plânge, fiindcă mănâncă din osteneală străină ?

10) Un bătrân l-a văzut pe un frate râzând şi i-a zis : frate, dar nu ştii că avem să dăm cuvânt de toată viaţa noastră înaintea lui Dumnezeu Celui ce este peste cer şi peste pământ şi tu râzi în loc să plângi ?

CAPITOLUL IV

PENTRU SMERENIE ŞI UMILINŢĂ


1) Un părinte oarecare trăia aproape de fericitul Antonie, în lunca de cealaltă parte de râu. Şi a mers odată în Egipt pentru oarecare trebuinţă, luând cu sine şi pe ucenicul său şi mergând în oraşul ce se chema Kint, a zăbovit acolo o săptămână. Zăbovind ei acolo, au văzut în toate dimineţile bărbaţi şi femei ieşind şi mergând la morminte şi plângându-şi fiecare morţii cu mare tânguire, până la al treilea ceas din zi, căci aşa le era lor obiceiul. Bătrânul i-a zis ucenicului său : vezi, fiule, ce fac oamenii aceştia. Cum se scoală aşa de dimineaţă şi merg la morminte şi plâng cu atâta tânguire pe morţii lor ? Să ştii, fiule, că de nu vom face şi noi aşa, la pieire vom merge. Deci întorcându-se la chiliile lor, îndată şi-au făcut morminte, departe unul de altul. Şi aşa, sculându-se de dimineaţă, în toate zilele, mergea fiecare la mormântul său şi-şi plângea cu mare umilinţă şi tânguire sufletul ca pe un mort, până la al treilea ceas din zi. Când se întâmplă de adormea ucenicul său dimineaţă la acea vreme, îl aştepta bătrânul zicând : scoală-te, fiule, că egiptenii acum plâng la mormintele lor ! Iar ucenicul zicea : părinte, ce să fac că îmi este foarte împietrită inima şi nu pot să plâng ? Bătrânul răspunzând, i-a zis : sileşte-te, fiule, şi te osteneşte răbdând puţintel şi văzând Dumnezeu osteneala ta, îţi va trimite darul Său şi îţi va ajuta ţie şi după aceea nu te vei mai osteni. Căci îţi zic ţie, fiule, când Dumnezeu răneşte inima omului spre plângere, atunci nu mai fuge umilinţa şi plângerea de la acela, ci petrec cu dânsul până la moarte şi oriunde va merge şi oriunde va fi, plângerea, umilinţa şi lacrimile pururea cu dânsul sunt şi ori de lucrează, ori de mănâncă, ori de doarme, sau altceva face, inima lui pururea plânge, căci este rănită fără de vindecare.

2) Într-una din zile l-a văzut bătrânul pe ucenicul său mâncând peste măsură, fiindcă veniseră oarecari fraţi pentru cercetarea bătrânului şi chemându-l deosebi, i-a zis : fiule, nu ştii, că plângerea este ca o lumânare ce luminează şi de nu o vei păzi bine, se va stinge ? Aşa este plângerea : iar mâncarea şi băutură cea peste măsură, dormirea şi somnul mult, clevetirea, vorba multă şi toată odihna trupească o vor pierde.

3) Un bătrân oarecare, foarte silitor spre mântuirea sa, avea un frate mai trândav şi mai leneş spre mântuire care văzându-l pe bătrân postind şi câte şase zile nemâncând, a zis : părinte, eu am citit că postirea multă aduce omului mândrie. Bătrânul i-a răspuns : frate, de vom socoti noi aceea, apoi prin lenevire şi prin nepurtarea de grijă şi prin nesilință, ne va veni umilinţă. Dacă este aşa, frate, să lăsăm dar pustia şi să mergem de aici în lume să ne luăm femei, să mâncăm carne şi să bem vin ! Amar nouă, frate, că suntem înşelaţi şi batjocoriţi de vrăjmaşul. Nouă, frate, ni se cade în toată vremea şi în tot ceasul şi tot lucrul nostru să gândim şi să zicem aşa : de mă va certa Dumnezeu acum cu moartea, oare, ce fapte de îndreptare am care să mă arăt Judecătorului ? Şi ia aminte ce îţi va răspunde ţie către acestea cugetul tău. De te judecă pe tine şi te învinuieşte cu ceva cugetul sau pentru vreun lucru te înalţă gândul tău, atunci îndată să te laşi de acel lucru şi să te apuci de altul, prin care să te nădăjduieşti că Dumnezeu îţi va ajuta ţie printr-însul. Căci se cade călugărului să fie gata în tot ceasul de ieşirea călătoriei sale, când va ieşi sufletul său din trup. Pentru aceea, frate, ori de mănânci, ori de bei, ori altceva de lucrezi, totdeauna zi în gândul tău : oare, de mă va chema Dumnezeu astăzi, ce voi face, ca să fiu primit şi plăcut Domnului ? Atunci ia aminte, cum cugetul tău te va sfătui şi te va învăţa ce să faci şi să te sileşti să faci ce îţi va zice. Iar de te vei îndrepta şi vei începe a petrece cu post, cu priveghere, cu nevoinţă şi cu osteneală şi după aceea ele vor slăbi, să nu fii, frate, împuţinat la suflet, ci iar începe şi nu înceta a te nevoi şi a păzi acestea până la moarte. Căci în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat. Ori în post, ori în priveghere, în silinţă şi osteneală, ori în lenevire şi în trândăvire şi într-alte fapte lumeşti nefolositoare şi în nepurtare de grijă. Pentru aceea, frate, datori suntem în toate zilele, în toată vremea şi în tot ceasul, a ne cerca şi a ne ispiti, oare la ce sporire a faptelor bune ne aflăm. Oare sporesc eu în lucrurile şi faptele prin care să aibă nădejde mântuirea mea : în priveghere, în rugăciuni, în post, sau în tăcere liniştită ? Sau mai ales decât toate, în smerenie, căci aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, ca în tot ceasul să fii mai smerit şi tuturor plecat, zicând în sine, că tot omul este mai vrednic şi mai bun decât tine. Fără de această smerenie, departe este călugărul de Dumnezeu şi fără smerenie nu este nici o nădejde de mântuirea lui. Iar de vei merge la vreun bătrân ca să-l întrebi de vreun lucru folositor de suflet şi după rugăciune îţi va zice să şezi, tu închinându-te, zi-i lui cu smerenie : părinte, spune-mi un cuvânt de învăţătură pentru mântuire şi viaţa veşnică, cum s-o dobândesc şi te roagă, părinte, lui Dumnezeu pentru mine, că multe păcate am ! Şi după aceste cuvinte taci cu smerenie şi să nu zici nici un cuvânt, până nu te va întreba de ceva. De îţi va spune vreun frate taina sa, iar alt frate te va blestema cu blestem, ca să-i arăţi acea taină a acelui frate care ţi-a încredinţat-o ţie, ia aminte ca nu cumva să te înşele să i-o spui, măcar de te va blestema, căci blestemul lui peste dânsul se întoarce, iar tu curat rămâi. De n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să ştii şi să pricepi, că ai oarecare înălţare în inimă şi ea nu lasă umilinţa, ci îţi împietreşte inima pentru umilinţă. De îţi va lipsi ceva din cele ce sunt pentru trebuinţă vieţii trupului, nu cere aceea de la oameni, ci mai vârtos aruncă spre Domnul grija ta şi nu-L uita pe Dumnezeu şi Dumnezeu nu te va lăsa. Iar cel ce cere de la oameni, acela nu are credinţă, căci Dumnezeu poate să-i ajute şi să-l chivernisească. De îţi va aduce vreun om şi îţi va da ţie ceva de cele ce-ţi trebuiesc, primeşte cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu, socotind că Însuşi Dumnezeu ţi-a trimis acea milă. Iar de îţi va aduce şi îţi va da vreun lucru ce nu-ţi trebuie, să nu primeşti ca să nu te ispitească vrăjmaşul să primeşti cele ce nu-ţi trebuie ţie. Opreşte-ţi, fiule şi îţi învaţă ochii tăi a nu uita spre trup străin, şi de s-ar putea nici trupul tău să nu-l vezi. De îţi va da ţie Dumnezeu umilinţă şi plângere - şi acesta este darul cel de mai mare milă al lui Dumnezeu. - să nu cumva să te înalţi cu gândul în inimă, socotind că mare lucru faci înaintea lui Dumnezeu, pentru ce plângi şi lăcrimezi, ci mai vârtos te smereşte, te dosădeşte, te defaimă şi te ocărăşte, căci Dumnezeu când îl vede pe om înălţându-se cu gândul şi lăudându-se în inima sa pentru plângerea şi lacrimile ce le-a dobândit, atunci El ia de la dânsul umilinţa, plângerea şi lacrimile şi se învârtoşează şi se împietreşte ca piatra inima lui. Şi aşa îl lasă şi îl părăseşte Dumnezeu, ca să se smerească şi să-şi cunoască neputinţa. De nu ai, frate, smerenie duhovnicească, nevoieşte-te şi te sileşte de-ţi câştigă măcar smerenia cea trupească şi din smerenia cea trupească îţi va veni smerenia cea duhovnicească. Iar fără de smerenie, în zadar îţi este osteneala. De vei merge la vreun părinte duhovnicesc şi îl vei întreba vreun cuvânt de folos sufletesc, sileşte-te, fiule, să faci cele ce ţi-a zis acel părinte, iar peste puţin de vei slăbi şi nu le vei face, sau le vei uita, să nu-ţi fie greu a merge şi a-l mai întreba acel cuvânt. Că cel ce nu se leneveşte a merge şi a întreba, dorind să audă cuvântul de învăţătură, acela măcar şi de nu poate să împlinească şi să facă cuvântul şi învăţătura pe care o aude, însă auzind, dobândeşte umilinţă şi smerenie în inima lui, prin care află şi dobândeşte folos. Iar cel care nici nu doreşte să audă cuvântul de învăţătură, nici nu întreabă pe nimeni, acela nici nu face şi nici nu-i vine umilinţă şi smerenie în inimă şi nici nu dobândeşte folos şi milă. De te va lăuda un om, fiind tu de faţă, atunci îndată adu-ţi aminte de păcatele tale şi zi-i lui aşa : frate, pentru Dumnezeu, te rog, nu mă lăuda, că sunt un ticălos şi nu sunt vrednic de o laudă ca aceea. Iar de va fi un om mare acel care te va lăuda, te închină cu smerenie şi zi-i : iartă-mă ! Şi te roagă lui Dumnezeu în gândul tău zicând : Doamne, acoperă-mă şi mă izbăveşte de lauda aceasta ! De vei cădea în curvie şi va fi aproape de tine acel loc unde trăieşte acel obraz cu care ai căzut, fugi şi te depărtează căci nu te vei putea pocăi, fiind aproape de acel loc. De vei vedea cu ochii tăi pe un frate făcând curvie, sau alt păcat, să nu-l osândeşti, ci fă rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, zicând : Doamne, păzeşte-l pe fratele meu şi pe mine de înşelăciunea aceasta ! Şi zi : blestemat să fii tu, diavole, că al tău lucru este acesta, căci fratele meu n-ar fi făcut aceasta, de nu l-ai fi înşelat ! Întăreşte-ţi inima şi te păzeşte să nu-l osândeşti, ca să nu se depărteze de la tine Duhul Sfânt. De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nu adaugi cuvânt la clevetirea lui, ci ori taci, ori zi aşa : eu, frate, însumi mă aflu foarte păcătos şi osândit, aşa încât nu îndrăznesc şi nici nu pot să osândesc pe alţii; şi aşa vei mântui şi sufletul aceluia şi pe tine de osândire. De vei cădea într-o boală şi vei cere ceva de la cineva şi nu-ţi va da, ia aminte că nu cumva să te scârbeşti cu inima spre dânsul, ci zi în gândul tău aşa : de aş fi fost eu vrednic să mi se dea ceea ce am poftit şi am cerut de la acei om, i-ar fi grăit Dumnezeu în inima lui şi îndată mi-ar fi dat ce am cerut; însă amar mie, că nu sunt vrednic. Trei cete erau desăvârşite între sfinţii părinţi : cei dintâi nu primeau uşor de la cineva ceva. Cei de mijloc nu cereau de la nimeni să le dea ceva. Cei mai de pe urmă, de le aducea cineva ceva şi le da de bunăvoie lor pentru Dumnezeu, ei primeau şi luau cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu trimisă lor. De vei fi, frate, neputincios şi nu poţi lucra ca să-ţi câştigi cu osteneala mâinilor tale hrana, îmbrăcămintea şi trebuinţa ta, atunci să ceri cu smerenie cele ce îţi trebuiesc, de la creştinii cei iubitori de Dumnezeu, defăimându-ţi şi ocărându-ţi însuţi ticăloşia ta. De-ţi va trimite Dumnezeu lacrimi şi umilinţă, în puţină vreme sau în multe zile, atunci să laşi tot lucrul mâinilor tale şi dacă cunoşti că îţi este de folos, petreci în acea umilinţă şi plângere, pentru că îţi este aproape ziua morţii tale şi pentru aceasta ţi-a trimis Dumnezeu umilinţă şi lacrimi, ca prin acestea să afli milă. Căci precum diavolul mai vârtos, la sfârşitul vieţii omului, se sileşte să-l piardă, aşa şi Dumnezeu, la sfârşitul vieţii omului cu o pricină îl mântuieşte. Sculându-te din somn, întâi proslăveşte pe Dumnezeu cu buzele tale şi îndată începe-ţi rugăciunea şi pravila ta cu toată smerenia şi umilinţa, cu luare aminte, cu tot gândul tău şi cu frica lui Dumnezeu, ca şi cum ai sta de faţă înaintea lui Dumnezeu şi cu Dânsul vorbind, de vreme ce mintea omului întru cele ce se îndreaptă de dimineaţă, intru acelea petrece şi peste zi. Precum este şi piatra morii : ce bagi într-însa dimineaţa, aceea macină şi peste zi, ori grâu ori neghină. Pentru aceea şi tu, te sileşti de dimineaţă a băga totdeauna grâu mai înainte, până nu va băga vrăjmaşul tău pleavă sau neghină. De vei vedea în vis nălucindu-se ţie o femeie oarecare, cu ochii, cu faţa şi vorba înşelătoare, după ce te vei deştepta din somn păzeşte-te, frate, şi ia aminte să nu-ţi fie gândul tău la dânsa, pentru că gândul la ea îţi va spurca sufletul. Când te vei culca pe patul tău, fiule, adu-ţi aminte de mormântul tău, în care o să zaci peste puţină vreme, zicând în tine : nu ştiu de voi ajunge dimineaţă să mă scol, sau nu. Mai înainte de culcare roagă-te Domnului Dumnezeu cu toată osârdia, cu smerenia inimii şi aşa însemnându-ţi fața ta cu semnul Cinstitei Cruci, culcă-te ! Şi după ce te vei culca, ia aminte ca nu cumva să gândeşti ceva lucru spurcat şi necuvios, nici la vreun obraz femeiesc să nu gândeşti în gândul tău, măcar de ar fi femeie sfântă, ci mai vârtos rugându-te lui Dumnezeu, gândeşte-te la ziua judecăţii, cum o să stai înaintea Prea Dreptului Judecător şi să dai răspuns de toate faptele, cuvintele şi gândurile. Că ce gândeşte omul ziua, în gândul său, aceea s-a obişnuit a i se năluci noaptea, în vis. Sunt duhuri necurate spre acea treabă rânduite de satana lor, care, dacă se culcă omul, mai ales călugărul, pe patul lui, şed lângă dânsul şi-i aduc în gând aducerea aminte de oarecare femeie şi de spurcăciunea ei şi-i aprinde trupul lui spre spurcată pofta trupească, până îi spurcă inima şi sufletul. La fel şi îngerii sunt rânduiţi de la Dumnezeu, care şed lângă om, şi-l păzesc de laturile şi mrejele vrăjmaşului. De te va îndemna inima ziua şi noaptea, zicând : scoală-te şi te roagă lui Dumnezeu, atunci să ştii că sfântul înger ai lui Dumnezeu care te păzeşte, acela îţi grăieşte ţie : scoală-te şi te roagă ! Deci, de te vei scula tu şi el se va scula şi va sta la rugăciune împreună eu tine, întărindu-te în nevoinţă şi gonind de la tine duhul cel necurat care te înşală şi răcneşte ca un leu asupra ta. Iar de nu te vei scula, îndată se va depărta de la ţine îngerul şi atunci vei cădea în mâinile vrăjmaşului. De vei lucra ceva de obşte împreună cu fraţii, să nu cumva să te arăţi tu cum că lucrezi mai mult decât alţii; iar de te vei lăuda, îţi pierzi plata ta. Păzeşte-te, fiule, de vorba multă, de vreme ce tăcerea cu înţelepciune este mai bună, iar vorba multă, măcar de se întâmplă uneori de este şi de folos, se amestecă în ea şi cuvinte nefolositoare. Păzeşte-te, fiule, în vorbele tale, să nu te căieşti după ce ai vorbit, căci mulţi pentru vorba lor şi-au pierdut cinstea, iar alţii şi viaţa. De vei avea un lucru (rudocelie) în chilia ta şi va veni ceasul de rugăciune, să nu cumva să zici : să mai las puţin până voi săvârşi acest lucru, ci îndată scoală-te, fiule şi închinându-te lui Dumnezeu te roagă Lui cu osârdie, ca să-ţi îndrepteze Domnul viaţa, să te păzească şi să te izbăvească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi să te învrednicească Împărăţiei Sale.

4) Zis-a un bătrân oarecare, învăţându-l pe ucenicul său : fiule, de te vei lenevi a te scula noaptea la slujba utreniei, în acea zi nu se cade să dai trupului tău mâncare, căci scrie Apostolul, că pe degeaba nu se cade a mânca. Iarăşi, zic ție, că mireanul de va fura, este vinovat. Aceeaşi vină o socoteşte Dumnezeu fiecărui frate, care se va lenevi şi nu se va scula la slujba bisericii, afară de boală, sau de o mare împiedicare. Însă şi de la cel bolnav şi ostenit aşteaptă Dumnezeu rugăciune duhovnicească, căci aceasta poate să o facă şi cel bolnav şi neputincios. De ai clevetit cumva pe vreun frate şi te mustră cugetul tău, mergi cu smerenie la acel frate şi te închină până la pământ, zicând : iartă-mă, frate, că am greşit şi te-am clevetit ! Şi de aici înainte păzeşte-te şi nu mai cleveti pe nimeni, căci clevetirea este moartea sufletului. De îţi va aduce ţie un frate vreun lucru, orice ar fi şi ţi-l va dărui pentru dragostea frăţească şi ştiind că acel frate este mai sărac şi mai neputincios decât tine, atunci sileşte-te şi dăruieşte-i şi tu lui ceva îndoit mai mult decât ţi-a dăruit el ţie. Iar de nu vei avea ce să-i dai şi să-i răsplăteşti, atunci închină-i-te până la pământ cu smerenie, zicând : iartă-mă pentru Dumnezeu, iubite frate, că eu nu am ce să-ţi dăruiesc ! Domnul Dumnezeu să-ţi plătească pentru dragostea ce-o arăţi către mine. De vei citi sau vei auzi vieţile sfinţilor părinţi, începe şi te nevoieşte a face şi a vieţui şi tu aşa, chemându-L pe Dumnezeu în ajutorul tău, ca să te întărească şi să-ţi ajute şi rabdă fără slăbire în lucrul ce vei începe, lăudând şi mulţumind lui Dumnezeu. Iar de ai început şi nu ai săvârşit, atunci defaimă-ţi neputinţa ta, ocărăşte-ţi cugetul tău şi smerește-ţi gândul, ca pe un rău, leneş şi trândav; pururea neîncetat mustră-ţi sufletul pentru că ce ai început şi n-ai sfârşit. De ai greşit şi ai făcut păcat trupesc, nu te mai gândi după aceea la dânsul, cum l-ai făcut, căci gândind la dânsul iarăşi ţi se aprinde trupul şi ţi se spurcă sufletul. De-ţi vei deosebi viaţa ta şi ieşind vei merge şi te vei aşeza în pustie, când vei cunoaşte că te cercetează Domnul Dumnezeu, să nu cumva să te înşeli, frate, să te înalţi cu inima zicând că mare lucru faci că şezi în pustie şi pentru aceea te cercetează Dumnezeu, căci de te vei înălţa şi te vei lăuda în inima ta, gândind acestea, atunci Dumnezeu îţi va lua ajutorul său şi tu îţi vei cunoaşte neputinţa. Ci, mai vârtos, frate, cu smerenia inimii tale, zi aşa în gândul tău : eu pentru slăbiciunea, ticăloşia şi neputinţa mea, şed aici, în această pustie, iar Prea Bunul Dumnezeu pentru bunătatea Sa îşi face cu mine nevrednicul mila Sa, ca să nu slăbesc, ci să rabd. De vei da orice lucru, vreunui frate, pentru dragostea lui Hristos, iar mai pe urmă îţi va aduce vrăjmaşul căinţă de aceasta în gândul tău, zicând : rău am făcut că m-am grăbit de am dat acel lucru care îmi trebuia foarte mult, sau că acel lucru nu era de obrazul aceluia, sau prea mult i-am dat lui, tu, frate, nu asculta acel gând, căci este al vrăjmaşului, ci venindu-ţi acel gând să-i răspunzi aşa : eu am dat împrumut acel lucru lui Hristos Însuşi. Şi aşa, vrăjmaşul se va duce de la tine ruşinat, iar tu vei lua plată mare de la Dumnezeul Hristos.

5) Zis-a un bătrân : dator este călugărul când şade cu fraţii la masă, să caute pururea în jos, spre pământ, iar nu la fața fraţilor, mai ales a celor tineri şi să aibă gândurile lui pururea către Dumnezeu, că mare şi nesuferită scârbă face călugărul diavolului, atunci când are gândul la cer, către Părintele lui.

6) Zis-a un bătrân : gândurile cele rele şi necurate din inima omului sunt asemenea şoarecilor care umblă în casă, pe care de-i vei omorî câte unul, îndată ce-i vei vedea, nu te vei osteni, iar de îi vei lăsa până se vor înmulţi şi vor umple casa, atunci multă osteneală vei avea gonindu-i şi neputându-i goni, ţi se va urî şi vei lăsa de se va pustii casa ta.

7) Zis-a un bătrân oarecare : călugărul care a greşit înaintea lui Dumnezeu, scârbindu-l pe Făcătorul său, şi-i va veni oarecare umilinţă şi îşi va cunoaşte greşeala şi va voi să se pocăiască de păcatele sale, unuia ca acela i se cade să se depărteze de lume, să se deosebească de alţi fraţi, să iasă şi să se aşeze singur la un loc liniştit, cu tăcere, şi aşa umilindu-se şi smerindu-se înaintea lui Dumnezeu, pururea să-şi plângă păcatele sale, ziua şi noaptea, curăţindu-şi mintea şi inima de gândurile lumeşti. Să se păzească foarte mult, ca să nu scârbească sau să dosădească pe cineva, ci pe sine pururea să se dosădească, să se ocărască, să se mustre şi să se defăimeze, pentru că a păcătuit scârbind pe Domnul Dumnezeu şi Făcătorul său. Şi aşa, cu multă înfrânare a trupului şi a patimilor, cu multă umilinţă, plângere şi lacrimi rugându-L pe Dumnezeu, va dobândi milă şi iertare.

8) Spunea un oarecare bătrân, avva Teodor, pustnicul cel mare, zicând : odată am mers cu oarecari fraţi în Kanop, care este ca la cincisprezece stadii departe de cetatea Alexandria, la părintele Teodor, pustnicul cel mare, care avea darul răbdării. Şi vorbind cu noi bătrânul şi mult folosindu-ne, între alte vorbe, ne-a spus şi aceasta : era un frate care trăia într-o chiliuţă, afară din cetatea Alexandria, în dosul zidului şi acel frate avea darul lacrimilor. Odată, într-o zi, în urma dorinţei inimii sale, i-a venit umilinţă şi plângere mai mult decât altădată; iar el văzându-se în atâta umilinţă şi mulţime de lacrimi, zicea în sine, aşa : cu adevărat, acesta este semnul că se apropie ziua morţii mele. Şi când gândea aceasta, plângerea şi lacrimile mai mult se adăugau. Iar dacă el vedea aşa adăugându-se şi înmulţindu-se lacrimile şi umilinţa lui, iarăşi zicea : cu adevărat, aproape este vremea ieşirii mele. Şi aşa, în toate zilele plângea cu amar. Iar noi auzind şi mult folosindu-ne de vorbele şi povestirile acestui bătrân, l-am întrebat despre lacrimi, zicând : oare, părinte, ce este acest lucru, că uneori vin umilinţă şi lacrimile singure, sau uneori prin multă osteneală abia vine omului o picătură de lacrimă ? Şi răspunzând, ne-a zis nouă bătrânul : fiilor, lacrimile sunt asemenea cu ploaia sau ninsoarea, iar călugărul este ca un lucrător grădinar sau vier, care când vede că vine ploaia, se cade să lase toate celelalte lucruri ale sale şi să alerge şi să se nevoiască, să-şi curățească toate jgheaburile grădinii sau ale viei şi să nu lase să curgă paraiele ploii pe dinafară de grădină, ci să se silească să le îndrepteze pe jgheaburile lui, în grădina sa, ca să curgă şi să adape toată grădină. Căci zic vouă, fiilor, că decât toate zilele anului, mai mult folos face o zi de ploaie care răsare, creşte şi înmulţeşte toate roadele grădinii. Aşa sunt şi lacrimile. Deci, când simţim că ne cercetează Dumnezeu şi ne vine umilinţă în inimă, ni se cade să lăsăm îndată toate celelalte lucruri şi treburi şi cu toată osârdia să ne rugăm lui Dumnezeu, căci nu ştim, găsi-vom aşa o altă zi, în care să ne vină cercetarea lui Dumnezeu ?

9) Şi iar l-au întrebat pe avva Teodor, zicând : spune-ne nouă, avvo, cum pot să se păzească lacrimile când vin la om ? Bătrânul ne-a răspuns : fiilor, când vin omului lacrimile şi umilinţă, atunci mai înainte de toate se cade să se păzească să nu vorbească cu nimeni şi să nu iasă afară din chilia lui, păzindu-se de mâncare multă şi dormire. Tot aşa, să-şi păzească inima de gânduri, să nu gândească în sine că face mare şi bun lucru pentru că plânge şi lăcrimează. Ci mai mult atunci, cu toată osârdia să se roage lui Dumnezeu, citind Sfintele Scripturi. Însă când îi va veni omului umilinţă şi plângere, acestea-l vor învăţa ce să facă.

10) Zis-a lor iarăşi bătrânul : fiilor, eu am văzut un frate oarecare şezând în chilia lui şi împletind coşurile (rucodelia sa) şi când îi venea umilinţă şi lacrimi, îndată lăsând lucrul, se scula la rugăciune şi cum se scula şi începea a se ruga, îndată fugeau umilinţa şi lacrimile de la dânsul. Iar dacă şedea jos şi începea a lucra lucrul său şi lucrând îşi adună gândurile, îndată îi veneau lacrimile şi iar se scula la rugăciune şi iar îi trecea umilinţa. Iar când lua vreo carte să citească, cum începea a citi îndată îi veneau lacrimile şi plângea. Şi atunci a zis acel frate : bine au zis sfinţii părinţi că plângerea este învăţător, căci îl învaţă pe om tot folosul.

11) Zis-a lor iarăşi : fiilor, bătrânul meu avea obicei de a se îndepărta totdeauna în adâncul pustiului şi acolo îşi petrecea viaţa în tăcere şi linişte. Iar eu odată i-am zis : pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi şi te depărtezi în adâncul pustiului ? Nu este mai bine să trăieşti aproape de oameni, ca ei văzând nevoinţa ta cea bună, să se folosească şi alţii iar tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu ? Bătrânul i-a răspuns : crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu marele prooroc al lui Dumnezeu, Moise şi va trăi împreună cu oamenii, nu poate nicidecum să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar şi să-şi folosească sufletul său. Eu sunt fiu al lui Adam şi precum Adam, părintele meu, văzând roada frumoasă şi bună la gust, n-a răbdat să nu ia să guste, prin care a şi murit, aşa sunt şi eu, când văd rodul păcatului : îndată îl poftesc, din care luând şi gustând mor. Pentru aceea, preacuvioşii noştri fugeau din lume în pustie, ca să-şi omoare patimile şi poftele dulceţilor, acolo unde nu aflau mâncarea care naşte poftele păcatului.

12) Zis-a iarăşi : de se va da însuşi omul de bunăvoia sa spre greutate, scârbă, supărare şi răbdare pentru Dumnezeu, eu cred că pe acela cu sfinţii mucenici îl va împărtăşi Dumnezeu, pentru că acea greutate şi scârbă pe care o rabdă cineva pentru Dumnezeu, în loc de sânge se primeşte.

13) Zis-a iarăşi : fiilor, precum tot păcatul pe care-l face omul, afară de trup este, iar cel ce face curvie, în trupul său greşeşte, pentru că dintr-însul iese spurcăciunea şi îi spurcă tot trupul, aşa şi toate bunătăţile afară de trup sunt. Iar cel ce plânge pentru mântuirea sufletului său, acela îşi curăţeşte şi trupul său, pentru că lacrimile care ies din ochii lui, acelea tot trupul şi sufletul lui îi spală.

14) Un frate l-a întrebat pe un oarecare bătrân, zicând : te rog, părinte, spune-mi, ce să facă omul ca să i se umilească inima şi să-i vină lacrimi şi plângere ? Bătrânul i-a răspuns : fiule, lacrimile şi plângerea vin la om din aducere aminte de păcatele sale pe care le-a făcut în viaţa sa, înaintea ochilor lui Dumnezeu şi cum că are să dea răspuns Înfricoşatului Judecător pentru dânsele. La fel, celui ce va să-i vină umilinţă şi lacrimi, i se cade pururea să aibă aducerea aminte de sfârşitul şi moartea sa, cum că peste puţină vreme are să iasă şi să se despartă sufletul lui de ticălosul trup, rămânând trupul ca o stricăciune împuţită spre putreziciune, iar cu sufletul va merge gol prin groaznice, înfricoşate şi cumplite locuri, până va ajunge şi va sosi la locul unde i s-a gătit după faptele sale, aşteptând ziua înfricoşatei judecaţi ca să-şi ia hotărâri un răspuns după fapte. Asemenea, să-şi aducă aminte pururea în gând de înfricoşata şi groaznica zi a judecăţii, în care tot neamul omenesc, de la Adam până atunci, vor sta goi înaintea Înfricoşatului şi Prea Dreptului Judecător, plângând cu amar, şi aşteptând răspunsul cel cu hotărâtă judecată, ori în muncile focului veşnic, ori în veselia vieţii celei nesfârşite, după faptele lui şi de groaznică mânie, mustrare şi urgie a Prea Dreptului Judecător şi de trimiterea cea cu urgie fără de nici o milostivire şi aruncarea în pedeapsa cumplitelor şi veşnicelor munci ale întunecatului iad, din care munci, după aceea nu mai este nădejde de ieşit vreodată, de sfârşit sau de moarte, că acolo nu este moarte, nici sfârşit sau slăbire a cumplitelor munci, ci pedeapsă fără de sfârşit. Să-şi aducă apoi, aminte în gândul său, de răposaţii săi părinţi, cum au murit şi au putrezit, s-au făcut ţărână şi pământ. Şi cum şi el peste puţină vreme aşa se va face şi oare unde sunt sufletele părinţilor săi ? Fratele i-a zis : se cade, părinte, ca un călugăr să se gândească la părinţii săi ? Bătrânul i-a zis : de vei cunoaşte că îţi vine umilinţă şi lacrimi, pentru gândirea la răposaţii tăi părinţi, acel gând îţi este foarte de folos. Căci dacă îţi vin lacrimile, atunci poţi să le întorci încotro îţi este voia, ori pentru păcatele tale, ori pentru alt oarecare gând bun. Acestea, fiule, se cade a gândi cel ce doreşte lacrimi şi plângere, căci din aceste gânduri vin omului umilinţă, lacrimile şi plângerea. Zis-a fratele : cu adevărat, aşa este, părinte, mult m-am folosit acum de părinteştile tale cuvinte. Zis-a lui bătrânul : eu, fiule, am văzut un frate care era foarte iubitor de osteneală şi nevoitor pentru mântuirea sa, însă inima lui era împietrită şi nu-i venea umilinţă şi lacrimi şi de multe ori se bătea singur şi se chinuia, până când îşi rănea trupul şi atunci, de usturime şi de durere, îi veneau lacrimi şi plângere. Iar el întorcea alte lacrimi şi plângere şi plângea pentru păcatele sale, şi aşa Dumnezeu l-a miluit şi el s-a mântuit.

15) Zis-a iarăşi bătrânul : fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără nici o osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul cel rătăcit, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au mântuit. Iar ostenelile şi faptele cele bune ale omului îl pierd, dacă nu va avea smerenie, căci osteneală şi faptele cele bune pe mulţi i-au tras la mândrie şi au pierit, precum şi fariseul acela care se lauda cu faptele lui cele bune şi se mândrea.

16) Zis-a iarăşi un bătrân : vorba cea multă de iscodire pentru dumnezeire şi citirea cea cu multă cercare a cuvintelor celor pentru credinţa, usucă lacrimile şi golesc umilinţa de la om. Tu, fiule, citeşte vieţile şi graiurile sfinţilor şi preacuvioşilor părinţi şi ele îţi vor lumina sufletul.

17) Zis-a iarăşi : postul smereşte trupul şi privegherea luminează mintea, tăcerea liniştită aduce umilinţă şi lacrimi, iar lacrimile şi plângerile îl fac pe călugăr desăvârşit şi fără de păcate.

18) Odată fiind praznic la Schit, au venit şi s-au adunat toţi părinţii de prin pustie. Şi şezând la masă, au adus şi vin ca să le dea lor, iar fratele care era rânduit să dea vin la masă, umplând un pahar, a dat unuia din părinţi şi acela uitându-se la frate s-a mâniat zicând : fiule, te rog, nu-mi da acel şarpe veninos. Auzind aceasta părinţii, nici unul n-a vrut să primească vin să bea, iar care apucaseră mai înainte de băură câte un pahar, se căiau foarte şi se defăimau.

19) Un frate oarecare s-a mâniat pe alt frate şi stând la rugăciune, cerea de la Dumnezeu răbdare şi să ia de la dânsul fără de ispită, acea mânie. Rugându-se astfel, a văzut ca un fum ieşind din gura lui şi îndată i-a trecut mânia.

20) Un frate oarecare flămânzind a vrut să mănânce de dimineaţă şi se lupta cu gândul să nu mănânce, până nu se vor împlini trei ceasuri din zi. Şi luând posmagi i-a pus în apă să se moaie, iar dacă au trecut trei ceasuri din zi, a şezut să mănânce şi căutând spre mâncare cu mare poftă, fiind foarte flămând, şi-a zis : mai bine este să mai aştept puţin să nu mănânc până ce se va împlini nouă ceasuri din zi. Iar dacă s-au împlinit, s-a sculat şi a stat la rugăciune şi atunci a văzut cu ochii lui pe vrăjmaşul diavol ca un fum ieşind de sub şervetul care era aşternut unde-şi gătise el să mănânce pâine. Şi îndată i-a trecut foamea, scăpând şi de lăcomia pântecelui şi de nesăturare.

21) Un bătrân oarecare era bolnav de multă vreme şi multe zile n-a mâncat, nici n-a băut, iar ucenicul lui văzând că atâtea zile n-a mâncat nimic, i s-a făcut milă de dânsul şi îl ruga, zicând : te rog, părinte, mănâncă ceva, cât de puţin şi ţi se va mai deschide gustul şi te vei mai răcori din boală. Şi îndată făcând foc, a pus de i-a gătit puţină mâncare. Căci avea două vase : în unul avea puţină miere, iar în altul puţin ulei de cânepă, pe care îl ţinea de multă vreme pentru candelă şi care era rânced, amar şi împuţit. Deci, fratele voind să ia puţină miere ca să îndulcească bucăţele pe care le făcuse pentru bătrânul său, n-a luat seama bine din care vas să ia şi în loc să ia miere a greşit şi a luat ulei rânced şi amar, şi a pus în bucăţele bătrânului său şi a dus la bătrânul rugându-l să guste. Iar bătrânul luând odată şi gustând, îndată a cunoscut greşeala fratelui şi a tăcut, nezicând nimic. Fratele îl rugă cu osârdie să mai guste măcar o dată sau de două ori. Însă bătrânul nu mai voia să guste, zicând : ajunge, fiule. Fratele însă, îl silea să mai guste, zicând : te rog, mai gustă, părinte, că foarte bune bucate ţi-am făcut. Iată că şi eu am să mănânc cu tine. Şi luând cu lingura şi gustând, atunci a văzut ce a făcut şi căzând la picioarele bătrânului, i-a zis : amar mie, ce-am făcut ! Iartă-mă, părinte, că ţi-am greşit şi n-am ştiut şi în loc de miere ţi-am pus în bucate ulei rânced şi amar şi te-am prăpădit şi nu mi-ai spus când ai luat odată de ai gustat, socotind poate, că eu înadins am făcut aceasta, punând asupra mea acel păcat. Bătrânul i-a zis : nu te scârbi de aceasta, fiule, că de ar fi vrut Dumnezeu ca să-mi pui miere în bucate, miere mi-ai fi pus, iar acum ce a vrut Dumnezeu, aceea mi-ai pus. Şi aceasta zicând bătrânul, îndată s-a simţit desăvârşit sănătos şi sculându-se din patul lui, a mulţumit lui Dumnezeu, mângâindu-l şi pe ucenicul său.

22) Un frate a mers la muntele Feremului, la un oarecare bătrân mare cu viaţa şi foarte iscusit cu fapte bune. Închinându-se după obicei, l-a întrebat zicând : ce voi face, părinte, căci îmi piere sufletul ? Bătrânul a zis : pentru ce îţi piere sufletul ? Fratele i-a răspuns : când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine. Bătrânul i-a zis : să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi care-mi spusei că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le făceai, căci aveai îndemnător spre ele pe cel ce în taină se luptă cu tine şi acele fapte ale tale nu erau primite de Dumnezeu. Pentru aceea diavolul nu te băga în seamă, nici nu sta împotrivă cu război, ca să ia sporirea ta. Acum vede că ai ieşit ca la război, asupra lui şi pentru aceea şi el se înarmează asupra ta. Mai plăcut şi mai primit este lui Dumnezeu un psalm ce-l vei citi acum cu smerenie, decât o mie de psalmi pe care-i citeai în viaţa mirenească cu mândrie. Zis-a iarăşi fratele : eu, părinte, acum nici să postesc nu pot şi toate lucrurile şi faptele bune s-au luat de la mine. Bătrânul i-a zis : frate, îţi ajunge ce ai, rabdă cu mulţumire şi te vei folosi. Iar el ţinea tot una, zicând : cu adevărat, părinte, pierdut este sufletul meu. Atunci bătrânul a început a-i zice lui aşa : crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi zic cele ce ţi-am zis, ca să nu-ţi slăbească gândul, căci te văd foarte înşelat de vrăjmaşul diavol şi eşti aruncat în trândăvie şi în deznădăjduire; ci ascultă sfatul meu şi lasă părerea pe care o ai că vieţuiai şi făceai bine când erai în viaţa mirenească, de vreme ce toate acele fapte ale tale din viaţa mirenească erau pentru mândrie, precum şi a fariseului aceluia care pentru bunătăţile lui cele cu multă mândrie i se părea că este mai plăcut decât toţi oamenii lui Dumnezeu, şi cu acea părere a mândriei, şi-a pierdut toate ostenelile. Iar tu acum smerindu-te înaintea lui Dumnezeu şi părându-ți-se că nu faci nici o faptă bună înaintea Lui, această smerenie, fiule, îţi ajunge pentru mântuirea sufletului, ca şi vameşul care nici o bunătate nu făcuse şi cu o smerenie ca aceasta s-a îndreptat. Că mai plăcut lui Dumnezeu este omul păcătos şi leneş şi cu inimă înfrântă şi smerită, decât cel ce face multe bunătăţi şi se înalţă în gândul său, socotindu-se, că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu. Acestea auzind fratele, a luat mare folosinţă şi multă mângâiere sufletului său şi s-a închinat bătrânului până la pământ, zicând : să ştii, părinte, că astăzi mi-ai mântuit sufletul. Şi aşa s-a dus mulţumind lui Dumnezeu.

CAPITOLUL V

    PENTRU POST ŞI ÎNFRÂNARE, NU NUMAI DE BUCATE, CI ŞI DE ALTE PATIMI VĂTĂMĂTOARE DE SUFLET


1) Zis-a un bătrân : unii oameni sunt din firea lor tăcuţi şi posomorâţi şi nu grăiesc, nici vorbesc mult, ci tăcerea acelora nu câştiga dar. Alţii sunt tăcuţi pentru laudă şi slava omenească, şi aceia nu se folosesc cu nimic din tăcerea lor. Iar alţii sunt tăcuţi pentru Dumnezeu şi aceasta este cu adevărat fapta bună şi dobândesc dar de la Dumnezeu.

2) Ne spune nouă un ucenic al unui bătrân, despre bătrânul său, că douăzeci de ani, nu s-a culcat să doarmă şi dormirea lui era şezând pe un scăunaş, lucrând lucrul său, iar mâncarea lui era la două zile, uneori la trei şi chiar la cinci zile.

3) Încă ne spunea nouă şi aceasta, zicând : într-una din zile, ne citeam noi pravila după obicei împreună cu bătrânul meu, şi citind eu psalmii, am greşit şi am sărit un cuvânt dintr-un psalm şi n-am priceput. După ce am săvârşit slujba, mi-a zis bătrânul : eu, fiule, când îmi fac pravila şi rugăciunea, atunci mi se pare că arde foc sub mine şi nu poate să umble mintea şi gândul meu încoace şi încolo. Ţie unde îţi era mintea şi gândul tău când citeai psalmii, de ai trecut un cuvânt din psalmi ? Nu ştii, că în vremea când îţi faci rugăciunea înaintea lui Dumnezeu stai şi cu Însuşi Dumnezeu grăieşti ?

4) Un bătrân oarecare s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi curgea sânge dinlăuntrul lui iar unui frate, făcându-i-se milă de dânsul i-a fiert puţină mâncare şi aducându-i l-a rugat să mănânce, zicând : rogu-te, părinte, gustă şi mănâncă puţin din această mâncare, ce ţi-am adus şi poate o să-ţi fie de folos. Bătrânul căutând la dânsul, i-a zis : Domnul să-ţi primească dragostea, frate, dar adevăr zic ţie, că aş vrea să mă lase Dumnezeu aşa, în această boală, chiar şi până la treizeci de ani. Şi n-a vrut să guste. Iar fratele mirându-se de această răbdare a acelui bătrân, s-a dus luând mult folos.

5) Un bătrân oarecare, pustnic, se înfrână să nu bea apă patruzeci de zile, şi când era căldură mare, îşi spală paharul cel de băut apă şi umplându-l cu apă îl punea înaintea sa. Odată l-au întrebat fraţii, zicând : de ce faci asta părinte, că de apă posteşti şi nu bei, iar paharul îl umpli cu apă şi-l pui înaintea ta ? Bătrânul le-a răspuns : pentru ca văzând paharul plin cu apă înaintea mea mai multă sete şi pofta să-mi fie, şi să mă silesc să pătimesc şi să rabd, ca mai multă plată să iau de la Dumnezeu.

6) Ne spunea un bătrân, zicând : fiilor, eu am petrecut în adâncul pustiului cu alţi părinţi şaptezeci de ani, postind, şi mâncarea noastră acolo nu era alta decât legume şi puţine finice (curmale).

7) Zis-a un bătrân : fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul şi înfrânarea este bogăţia sufletului, deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerită înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor.

8) Zis-a iarăşi : fiilor, bine este a-l sătura pe cel sărac şi flămând şi aşa să posteşti.

9) Zis-a iarăşi : fiilor, trebuie ca noi mai mult cu cuvintele cele dumnezeieşti să ne hrănim şi cu învăţăturile sfinţilor părinţi să prăznuim, nu numai pântecele să-l hrănim şi să-l săturăm şi de suflet să nu purtăm grijă, ci duhovniceşte să prăznuim veselindu-ne.

10) Spuneau părinţii despre un bătrân înduhovnicit care trăia în lavra părintelui Petru, că a şezut într-o peşteră cincizeci de ani, şi în acei ani nici pâine n-a mâncat, nici vin n-a băut, ci numai pâine de tărâțe, de trei ori pe săptămână.

11) Un sihastru oarecare trăia în adâncul pustiului de treizeci de ani. Mâncarea lui era o buruiană oarecare, ce creştea în acea pustie. Mai târziu a început a gândi şi a grăi în sine, zicând : în zadar mă necăjesc de atâţia ani aici, în această pustie şi nu mănânc decât aceasta buruiană şi nici o descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd, sau nici o minune n-am făcut, precum făceau alţi părinţi înainte de mine. Ci mai bine să las această pustie fără de nici un folos şi să ies în lume, că şi acolo cel ce vrea să se mântuiască, se mântuieşte. Aceasta gândind el şi vroind să plece din pustie în lume, i s-a arătat îngerul Domnului şi stându-i înainte, i-a zis : ce vrei să faci, bătrânule ? Pentru ce primeşti în inima ta acele gânduri şi sfaturi vrăjmăşeşti ? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieşi în lume ? Dar ce minune mai mare decât aceasta doreşti, că de atâţia ani trăieşti aici în această pustie şi Dumnezeu te hrăneşte, te întăreşte, te păzeşte şi nimic nu-ţi lipseşte ca şi unuia din lavră ? Deci, pentru ce te supui sfatului vrăjmaşului ? De acum să nu te mai supui gândurilor şi sfatului vrăjmăşesc şi şezi aici, în acest loc până la sfârşitul tău, şi te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi dea smerenie şi răbdare ! Iar el fiind întărit de sfatul îngerului, a petrecut acolo toată vremea vieţii sale şi s-a mântuit.

12) Zis-a un bătrân : de vrei să vorbeşti de greşeala şi păcatul vreunui frate, socoteşte că de vei crede că îl vei îndrepta pe el, sau îl vei folosi pe altul, atunci să grăieşti, iar în alt chip de vei vorbi, adică cu răutate numai ca să-l mustri şi să-i descoperi, să-i arăţi greşeala şi păcatul lui înaintea altora, să ştii că nu o să scapi de dumnezeiasca certare, ci şi tu singur în aceeaşi greşeală şi păcat, sau într-altul mai rău vei cădea, părăsindu-te ajutorul lui Dumnezeu şi de alţii fiind mustrat, te vei ruşina.

13) Zis-a un bătrân oarecare : fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi, că nici una din faptele cele bune nu este aşa de iubită şi plăcută lui Dumnezeu, şi de nici una nu se bucură Dumnezeu aşa de mult, ca atunci când se întâmplă omului să cadă în vreo scârbă oarecare, ori în ce chip ar fi, iar el cu mulţumire rabdă bucuros, până la sfârşit. La fel şi de la cel ce este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu, nici cearcă de la dânsul post, înfrânare la mâncare şi băutură, sau altă osteneală de nevoinţă a trupului, decât răbdare, mulţumire şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea şi gândul pururea la Dumnezeu. Iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru înfrânarea zburdărilor necuratelor pofte şi a patimilor trupului, că boala trupului este mai presus şi mai tare decât postul şi decât orice altă nevoinţă şi osteneală a trupului. Pentru aceasta de la bolnav nu se cere, nici se cearcă post, înfrânare şi alte osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea, cu osârdie şi cu toată inima lui Dumnezeu, rugându-se să-i dea răbdare.

14) Zis-a un bătrân oarecare : se bucură călugărul tânăr, când se apropie ziua vreunui praznic, ştiind că atunci o să se pună la masă mai bune bucate, iar celui ce este adevărat călugăr, mâncarea cea mai bună şi băutura lui sunt umilinţa şi lacrimile.

15) Zis-a un bătrân oarecare, ucenicului său, învăţându-l : fiule, păzindu-te, poartă grijă ca niciodată să nu iasă cuvânt rău şi necuvios din gura ta.

16) Odată preotul Schitului a mers la arhiepiscopul Alexandriei pentru o trebuinţă bisericească. Dacă s-a întors şi a venit la Schit, îl întrebau fraţii, zicând : cum ai umblat, avvo ? Ce ai văzut în oraş ? Răspuns-a lor : eu, fraţilor, altă faţă de om n-am văzut în cetate, decât pe arhiepiscopul. Iar ei auzind aceasta, se minunau şi după acest cuvânt al lui au început toţi fraţii foarte tare a păzi acel obicei, adică a-şi păzi ochii lor de vederile nefolositoare.

17) Un frate oarecare avea o soră după trup, care era călugărită într-o mănăstire de maici şi auzind el că s-a îmbolnăvit sora lui şi urma să moară, a mers să o cerceteze de boala ei, fiindcă n-o văzuse de multă vreme. Ea însă fiind foarte înţeleaptă şi cuvioasă, se păzea să nu vadă niciodată bărbat cu ochii, nu numai străini, dar nici pe fratele ei, nu vroia să-l vadă. Deci surorile i-au spus că a venit fratele ei şi aşteaptă la poartă, vrând să intre în mănăstire, s-o vadă şi s-o cerceteze în boala ei. Ea auzind că a venit fratele ei cu atâta dorinţa să o vadă a lăcrimat şi a suspinat din inimă şi chemând pe o soră care era mai bătrână şi foarte înţeleaptă şi cu frica lui Dumnezeu, a rugat-o să meargă afară la poarta mânăstirii, unde stă şi aşteaptă fratele ei şi să-i spună aşa : aceste cuvinte ţi-a spus ţie sora ta : prea-dulcele şi prea-doritorul meu frate, pentru osteneala ce ai făcut de ai venit aici, dorind să mă vezi şi să mă cercetezi pe mine, sora ta, Domnul Dumnezeul nostru să-ţi plătească cu darul şi mila bunătăţii Sale. Iar, ca să mă vezi cu ochi tăi aici, în acest veac, de nici un folos sau mângâiere adevărată nu ne este nouă. Ci mergi, frate, şi te întoarce cu pace la chilia ta şi fii îngăduitor şi ne vom vedea în veacul viitor, unde este bucuria şi mângâierea cea adevărată. Acestea auzind el, s-a întors şi a venit cu mult folos cu mare mângâiere şi nădejde la chilia lui.

18) Spunea un frate că umblând prin nişte munţi mari, a găsit un bătrân în vârful unui munte înalt, având chilie bună, zidită şi făcută din piatră şi acoperită cu lespezi late şi o ogradă împrejurul chiliei, unde se afla un izvor de apă curată. Şi-mi spunea mie acel bătrân, zis-a fratele, că i s-au împlinit lui cincizeci de ani de când nu s-a pogorât din vârful acelui munte înalt, iar hrana lui erau rădăcinile şi buruienile care creşteau pe vârful muntelui şi băutura lui apa de izvor.

19) Au fost doi fraţi care vieţuiau aproape, iar unul din ei băga în ascuns pâine în pâinile ale celuialt, sau altceva băga în taină în lucrurile celuilalt frate de aproape. Acela însă nepricepând, se miră că se înmulţesc ale lui. Într-o zi venind în pripă, l-a prins făcând acestea şi a început a se certa cu el zicându-i : cu cele trupeşti ale tale ai furat cele duhovniceşti ale mele şi cerea de la el făgăduinţă să nu mai facă mai mult aceasta şi aşa l-a iertat.

20) Au povestit unii despre un bătrân ca a poftit odinioară să mănânce o smochină şi luând-o a spânzurat-o înaintea ochilor săi şi se muncea căindu-se, că a venit în poftire, nebiruindu-se de poftă.

21) Se povestea şi un lucru ca acesta : era un bătrân mare şi văzător cu mintea şi s-a întâmplat ca el odată să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, alţii pâine, iar alţii balegă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând : Doamne, descoperă-mi taina aceasta, ca aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând : cei ce mănâncă miere, sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine, sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu iar cei ce mănâncă balegă sunt cei ce cârtesc şi zic : aceasta este bună, aceasta este putredă. Deci nu trebuie să zicem acestea sau aşa să socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu şi laude să-i înălţăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol : ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.

22) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : iată, mă duc undeva cu fraţii şi ne pune nouă înainte să mâncăm şi poate fraţii, ori pentru înfrânare, ori după masă fiind, nu voiesc să mănânce, iar mie îmi este foame. Ce voi face ? Şi i-a răspuns bătrânul : dacă ţie îţi este foame, ia aminte la cei ce şed câţi sunt ! Socoteşte şi cele puse înainte şi partea ce socoteşti că ţi se cuvine ţie, aceasta mănânc-o. Şi nu-ţi este ţie greşeală; trebuinţa ta ţi-ai împlinit. Iar de te vei birui şi vei mânca mai mult, aceasta îţi este ţie prihană.

CAPITOLUL VI

    PENTRU MULTE FELURI DE PATIMI ŞI RĂZBOAIE ALE CURVIEI, CE SE RIDICĂ ASUPRA ROBILOR LUI DUMNEZEU


1) La un frate oarecare s-a ridicat dracul curviei cu mare şi iute război asupra lui, atât de mult, încât ardea ca focul înfierbântarea necuvioasă în trupul său. Iar el se întărea şi se împotrivea atât de tare, încât nici gândul său nu-l lăsa să se abată spre acea necurăţie. Şi aşa, multă vreme luptându-se şi împotrivindu-se acelui război diavolesc, cu darul lui Dumnezeu a biruit şi a fugit de la dânsul acel război, neputând nimic să-i facă împotriva răbdării lui. Şi îndată a simţit strălucire de lumină sufletească în inimă.

2) A zis un bătrân către un frate ce era supărat de curvie : frate, au doară dormind vrei să te mântuieşti ? Du-te, lucrează, osteneşte-te, caută şi vei afla. Priveghează în rugăciune, bate şi ţi se va deschide şi aşa, Domnul Dumnezeu, văzând silinţa şi răbdarea ta, îţi va da biruinţă asupra acestei ispite !

3) Zis-a un bătrân ca războiul curviei în acest chip este : ca şi cum ar trece cineva pe lângă târg sau pe lângă cârciumă, şi trecând îi va veni lui în nas mirosul fierturilor şi a fel de fel de fripturi. Deci, de se va birui şi se va supune, ca o muscă, acelor mirosuri, el îşi va lăsa drumul său, se va abate acolo şi va mânca până se va sătura. Iar de nu va băga de seamă şi nu va vrea să se abată să mănânce, măcar de îi şi vor mirosi bucăţele acelea, el tace şi trece şi îşi păzeşte calea, scuturându-şi gândul cel spurcat din inimă, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-mi mie şi goneşte pe vrăjmaşii ce se luptă cu mine ! Aceasta să îţi fie împotriva a toate gândurile vrăjmăşeşti şi aşa vor fugi de la tine.

4) Un frate oarecare, fiind supărat de gândurile cele din pofta curviei, a mers la un bătrân mare şi l-a rugat, zicând : rogu-te, părinte, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru mine, că mă supără foarte războiul curviei, şi pentru rugăciunea sfinţiei tale mă va izbăvi Dumnezeu de acea supărare ! Răspuns-a lui bătrânul : bine, fiule, voi face rugăciune. Şi aşa bătrânul a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, iar fratele s-a dus la chilia lui. Şi după câteva zile iar a venit fratele la acel bătrân, jeluindu-se că nu se poate izbăvi de acea supărare şi rugându-l să se roage cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru dânsul. Iar bătrânul iar a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând : Doamne, arată-mi mie fapta acestui frate şi de unde-i vine lui acea deznădăjduire şi lucrare diavolească într-însul, că m-am rugat Ţie pentru el, şi nu s-a izbăvit de supărare. Şi Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate şi l-a văzut pe el şezând şi duhul curviei aproape de dânsul cu care glumea şi râdea şi se mângâia. Pe îngerul lui îl vedea stând departe şi mâniindu-se pe el pentru că nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se îndulcea cu necuvioasele sale gânduri şi tot gândul şi-l dă spre mângâierea vrăjmaşului. Şi a priceput bătrânul că partea fratelui este pricina războiului său şi chemându-l, i-a zis : fiule, eu am cunoscut că pricina acelui război eşti tu însuţi, pentru că te îndulceşti şi te mângâi şi te dezmierzi cu acele gânduri spurcate pe care însuţi de voia ta le gândeşti şi le primeşti. Şi aşa l-a învăţat cum să se împotrivească şi să stea împotriva gândurilor sale. Iar fratele, mult folosindu-se cu rugăciunea bătrânului, a mers la chilia sa.

5) Un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui : fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să depărteze de la tine şi să te părăsească acest război ? Iar el a zis : ba nu, părinte, că de mă şi supără şi mă necăjeşte acest război şi mă ostenesc muncindu-mă dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire aceasta ispită. Zis-a lui bătrânul : acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.

6) Era în Schit un frate oarecare foarte silitor şi nevoitor spre mântuirea sa. Acestui frate i-a adus vrăjmaşul în gând aducerea aminte de o femeie foarte frumoasă pe care o văzuse în Egipt şi îl supăra gândul cu acea femeie şi avea pururea război mare şi se muncea. Apoi, după iconomia lui Dumnezeu, a venit la Schit un frate din Egipt. Şi întrebându-l pe el fraţii unele şi altele şi ce veste are din Egipt, între alte vorbe, el a spus şi aceasta : cutare femeie a cutărui om a murit şi aceasta era chiar femeia pentru care avea război acel frate. Iar fratele auzind că a murit femeia la care pururea îi era gândul, muncindu-l pofta curviei, s-a bucurat. şi sculându-se, a mers în Egipt la locul unde era ea şi dacă a ajuns acolo, a găsit un copil aproape de mormântul unde era îngropată. Chemându-l pe acel copil, l-a întrebat zicând : fiule, ştii unde este îngropată cutare femeie ? Zis-a copilul : ştiu, părinte, că am fost şi eu acolo când au îngropat-o. Zis-a lui fratele : dacă ştii, fiule, unde este îngropată, te poftesc dar să mergi cu mine să-mi arăţi mormântul ei pentru ca să fac o rugăciune la mormânt că ea mi-a fost rudenie ! Şi a mers copilul cu dânsul şi i-a arătat mormântul ei. Iar el a aşteptat până s-a făcut seară. Şi dacă a înnoptat, s-a apucat şi a dezgropat pe acea femeie şi luând ştergarul a şters putrejunea trupului ei cel împuţit şi astupând iarăşi mormântul cu ţărână, s-a întors la chilia lui. Iar când îi veneau gânduri de pofta spurcată, el scotea acel ştergar cu spurcăciunea şi îl punea înaintea ochilor săi, zicând în sine : iată, ticăloase, pofta care doreşti, îndulceşte-te dar ! Şi aşa se lupta cu spurcatele gânduri, până când s-a luat şi s-a depărtat de la dânsul acel război.

7) Doi fraţi au mers împreună la un târg, ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor şi dacă au intrat în târg, s-au despărţit unul de altul. Iar unul cu meşteşugul şi îndemnarea diavolului, s-a înşelat şi a căzut în păcatul curviei. După aceea, aflându-l pe el fratele, i-a zis : să mergem, frate, la locul şi chiliile noastre. Acesta a zis : eu, frate, astăzi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvânt, s-a minunat şi l-a întrebat zicând : pentru ce, frate, zici că nu vei merge cu mine ? El a oftat şi i-a spus, zicând : eu, frate, după ce te-ai dus tu şi te-ai depărtat de mine, am căzut cu o femeie în păcatul curviei şi de aceea nu voi merge acum cu tine la chilia mea. Fratele auzind acestea şi văzându-l foarte mâhnit, scârbit şi deznădăjduit şi vrând ca să-i scoată sufletul din pieirea deznădăjduirii, i-a zis : frate şi eu dacă m-am despărțit de tine, am căzut în acelaşi păcat. Pentru aceea dar, frate, să mergem degrabă la chiliile noastre şi cu osârdie să ne pocăim şi Dumnezeu ne va ierta greşeală şi păcatul nostru. Şi aşa, ascultând fratele, a mers la chilia sa şi mergând la bătrânul, şi-au mărturisit amândoi împreună căderea lor în păcatul curviei. Iar bătrânul le-a dat canon de pocăinţă; şi amândoi, cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele cel ce nu căzuse în păcat pentru dragostea şi mântuirea fratelui său, peste puţine zile i-a iertat păcatul. Şi l-a înştiinţat Dumnezeu pe bătrânul că pentru multa dragoste a fratelui ce n-a greşit, s-a iertat păcatul celui ce a greşit. Iată fraţilor, a zis bătrânul, aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul său pentru mântuirea fratelui său.

8) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : ce voi face, avvo, că mă supără pururea gândurile curviei şi nu-mi dau odihnă nici măcar un ceas şi pentru aceasta mare scârbă are sufletul meu ! Răspuns-a lui bătrânul, zicând : fiule, doctoria acestei boli, adică a gândurilor spurcate, este aceasta : când vei simţi că-ţi seamănă diavolul gânduri spurcate în inimă, nu le primi, nici nu le lăsa să înceapă a se înrădăcina în inima ta, ci îndată mută-ţi gândul tău la orice alt lucru şi aşa nu vor putea prinde rădăcină gândurile vrăjmaşului. Iar de vei lăsa cât de puţin şi nu-ţi vei muta gândul într-altă parte, alt lucru oarecare, atunci acel gând spurcat îndată prinde rădăcină şi începe pofta necurăţiei. Căci obiceiul vrăjmaşului diavol aşa este : aruncă gânduri necurate şi le seamănă în inima noastră, însă nu ne sileşte spre săvârşirea răutăţii ci ne lasă în voia noastră, ori să primim acestea şi sfaturile lui, ori să nu le primim. Zis-a fratele : dar ce voi face, părinte, că eu sunt foarte neputincios şi nu pot să stau împotriva spurcatelor gânduri ? Răspuns-a bătrânul : păzeşte-te, fiule, pricepe şi cunoaşte gândurile şi sfaturile vicleanului vrăjmaş, care când le vei simţi semănându-se în inima ta, nu le răspunde, nici nu zăbovi cu dânsele, ci îndată scoală-te şi te închină lui Dumnezeu până la pământ, rugându-te aşa : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-mi şi mă miluieşte, pe mine păcătosul ! Zis-a lui fratele : eu, părinte, aceasta mă silesc şi o zic, dar nu simt folos şi umilinţă în inima mea, fiindcă nu este în limba noastră această rugăciune şi nu înţeleg ce zic şi ce mă rog. Zis-a lui bătrânul : fiule, nu te îndoi de aceasta, că este pe limba ta şi nu înţelegi ce zici, sileşte-te cu tot dinadinsul. Şi zi-o şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie. Căci precum a zis avva Pimen şi alţi mulţi sfinţi părinţi, că şi descântătorii care descântau şi cheamă şerpii şi vin, nici aceia nu înţeleg ce zic, căci acel descântec nu-l zic în limba lor, însă auzind descântecul vin şi se supun, că înţeleg puterea acelor cuvinte. Aşa şi noi, fiule, măcar de nu sunt în limba noastră acestea şi nu le înţelegem, însă dracii auzind că zicem noi cuvintele şi înţelegând ei puterea lor fug şi se depărtează.

9) Doi fraţi dintr-o mănăstire, fiind foarte supăraţi şi biruiţi de războiul şi pofta curviei, neputând să mai sufere acel foc şi război în trupul lor, s-au sfătuit împreună şi ieşind din mănăstire, s-au dus la ţară la un sat, şi s-au însurat şi trăiau cu soţiile lor aproape unul de altul. Iar după câtăva vreme, a început amândurora a le veni urâciune, simţire, cunoştinţă, căinţă şi umilinţă în inimi. Şi aşa au început iar amândoi a se sfătui, zicând : frate, ce-am câştigat şi ce folos am dobândit noi, că ne-am supus spurcatei pofte şi patimi trupeşti, lepădând sfântul cin îngeresc şi venind în această spurcată viaţă după care vom merge în muncile cele veşnice ? Deci, frate, să lăsăm soţiile şi să mergem iarăşi în pustie, să ne pocăim. Iar Dumnezeu văzând căinţa şi pocăinţa noastră, îşi va face milă de noi şi ne va ierta, precum şi pe alţi mulţi păcătoşi câţi s-au pocăit, i-a iertat şi i-a miluit. Acestea sfătuindu-se ei şi învoindu-se şi aşa tăinuindu-se de soții, le-au lăsat şi au venit în pustie la mănăstirea din care ieşiseră şi căzând cu umilinţă la picioarele părintelui lor, l-au rugat să-i primească, mărturisindu-şi căderea şi păcatul lor. Iar părintele văzând căinţa şi umilinţa lor, făcându-i-se milă de dânşii, i-a primit şi le-a dat canon de pocăinţă şi de iertare. A poruncit iconomului sau să-i pună la închisoare un an deplin neieșiți, la locuri deosebite unul de altul şi să le dea mâncare şi băutură pâine şi apă amândorura întocmai. Iar dacă s-a plinit anul închisorii şi al canonului lor, a poruncit părintele şi i-a scos de la închisoare. Şi unul era galben la faţă şi uscat ca chipul mortului iar celălalt era vesel şi luminat la faţă ca şi cum ar fi fost la o mare desfătare de care lucru foarte se minunau fraţii, ştiind că pâine şi apă li se dăduse amândorura la fel. Şi l-au întrebat pe cel galben şi uscat la faţă să spună cum trăia şi ce făcea şi ce gânduri îl luptau pe el şezând la închisoare. Iar el le-a spus, zicând : eu, fraţilor, alte gânduri nu aveam, decât că gândeam la răutăţile faptelor pe care le-am făcut şi la veşnicele munci şi de frica aceea mi s-a lipit trupul de oase. După aceea l-au întrebat şi pe celălalt zicând : iar tu ce gândeai şezând la închisoare ? Răspuns-a lor acela zicând : eu nu gândeam altceva, fără numai mulţumeam şi slăveam pe Dumnezeu că m-a miluit şi m-a scos din viaţa cea spurcată şi m-a izbăvit din robia lumească şi de muncile cele veşnice şi iar m-a adus în viaţă şi cinul îngeresc. Şi au cunoscut părinţii că amândoi au făcut întocmai pocăinţa lor către Dumnezeu şi aşa s-au mântuit.

10) Era un părinte bătrân în Schit şi căzând într-o boală mare, îi slujeau lui fraţii. Iar el văzând că pururea se ostenesc şi se necăjesc fraţii pentru dânsul slujindu-i la boală, s-a sfătuit în sine, zicând : decât să se ostenească şi să se necăjească fraţii, slujindu-mi mie la boală, mai bine să merg eu în Egipt, la o rudenie oarecare a mea. Deci, gătindu-se el, voia să meargă aşa bolnav precum era. Avva Moise şi cu alţi părinţi îl sfătuiau zicând : lasă-te, părinte, nu merge în Egipt, căci vei cădea în curvie ! Iar el auzind acestea, s-a supărat pe ei zicând : dar nu vedeţi că zilele vieţii mele au trecut peste optzeci de ani şi trupul meu s-a veştejit şi a amorţit. Cum gândiţi şi grăiţi acestea despre mine ? Şi neascultând sfatul părinţilor, a plecat şi a mers în Egipt, la rudenia lui. Şi auzind de dânsul iubitorii de Hristos creştini, îi aduceau hrană şi cele ce îi trebuiau. Auzind şi o fecioară oarecare, iubitoare de Hristos de venirea acelui părinte, s-a bucurat foarte. Pentru dragostea lui Hristos venea acea fecioară de multe ori la dânsul şi-i slujea ca unui părinte bătrân şi sfânt. După câtăva vreme s-a ridicat din boală iar din lucrarea şi meşteşugirea şi înşelăciunea diavolului, s-a poticnit şi a căzut cu acea fecioară în păcatul curviei, şi îndată a luat ea şi a zămislit în pântece. Oamenii văzând-o cu pântecele mare, au adus-o la judecător şi judecătorul a întrebat-o cu cine a greşit şi cine este cel ce a stricat-o. Iar ea a spus, zicând : sihastrul cel bătrân de care aţi auzit că a venit bolnav de la Schit, acela m-a stricat. Judecătorul auzind aceasta despre acest părinte bătrân şi sfânt, n-a crezut-o. Bătrânul însă a auzit că a chemat judecătorul pe fată şi a întrebat-o cu cine a greşit şi cine a stricat-o, şi a spus cu cine a greşit dar n-au crezut-o. S-a sculat el singur şi s-a dus la judecător şi a spus el însuşi şi a mărturisit păcatul lui înaintea tuturor, zicând : cu adevărat, eu am făcut acest păcat, eu am greşit, eu am stricat aceasta nevinovată fecioară, eu sunt vrednic de pedeapsă, iar ea este nevinovată. Ci vă rog, dacă va naşte pruncul ce este zămislit într-însa, să-l ţină şi să-l păzească până îl va înţărca şi după ce îl va înţărca să mi-l dea mie şi ea să rămână nevinovată şi fără nici o grijă. Atunci a zis judecătorul cu toţi împreună : bine ai zis, părinte, aşa să fie ! Şi aşa a şi făcut. Căci fata a născut prunc de parte bărbătească şi l-a ţinut până l-a înţărcat, iar după ce l-a înţărcat, l-a dus şi l-a dat lui, fiindcă a aşteptat şi el acolo până la aceea vreme. După ce i-a dat pruncul şi a venit vremea praznicului Schitului, s-a sculat şi a plecat de acolo luând pruncul cu sine şi a venit la Schit în ziua praznicului, fiind adunată mulţime de părinţi şi oameni. Intrând în Biserică cu copilul în braţe s-a închinat părinţilor cu glas mare, zicând : iertaţi-mă, părinţi sfinţi, că eu am călcat porunca voastră şi nu v-am ascultat când mă sfătuiaţi să nu ies în lume că voi cădea în curvie. Iată, acesta este rodul neascultării ! Păziţi-vă, fraţilor şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine păcătosul, că eu iată, acum la bătrâneţile mele am pătimit aceasta. Iar părinţii auzind şi văzând aceasta, au plâns toţi şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru dânsul. El, după ce a ieşit din Biserică, a mers la chilia lui şi iarăşi a pus început vieţii sale, rugându-se lui Dumnezeu, căindu-se şi plângând în toate zilele.

11) Un frate oarecare era supărat foarte de dracul curviei şi patru duhuri necurate se luptau cu dânsul, închipuindu-se în chipul unor femei frumoase. Patruzeci de zile l-au luptat pe el, vrând să-l înșele şi să-l spurce. Iar el îmbărbătându-se vitejeşte împotriva patimii, a rămas nebiruit. Şi văzând Dumnezeu nevoinţa lui cea bună şi răbdarea lui, n-a mai slobozit de atunci ispita spurcată asupra lui.

12) Un frate oarecare din Tebaida ne spunea nouă, zicând : eu, fraţilor am fost feciorul unui jertfitor idolesc. Deci, când eram copil, îl vedeam pe tatăl meu de multe ori seara şi dimineaţa mergând în capişte, închinându-se şi tămâind idolii. Odată am mers şi eu după tatăl meu în taină, neştiindu-mă el, ca să-l văd ce face, dacă merge în capişte şi cum se închină. Iar dacă am mers şi am intrat în capişte, l-am văzut pe satana şezând ca un împărat pe un scaun împărătesc şi toţi ostaşii lui stând înaintea sa. Şi a venit unul din draci şi i s-a închinat. Iar el l-a întrebat, zicând : de unde vii şi ce ai făcut ? Răspuns-a dracul şi a zis, iată în cutare parte am fost şi am ridicat sfadă, război mare şi multă vărsare de sânge am făcut între oameni şi am venit să-ţi spun. Zis-a lui satana : în câte zile ai făcut acestea ? Răspuns-a dracul : în treizeci de zile. Mâniindu-se a poruncit şi l-a bătut pe el, zicând : numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile ? Apoi a venit altul, închinându-i-se iar el l-a întrebat şi pe acela, zicând : de unde ai venit ? Răspuns-a : am fost pe mare şi am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulţime de oameni şi s-au înecat toţi şi am venit să-ţi spun. Apoi l-a întrebat, zicând : în câte zile ai făcut aceasta ? Răspuns-a : în douăzeci de zile. Şi a poruncit de l-au bătut şi pe el, zicând : pentru ce numai aşa puţin lucru şi aşa puţină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile ? Iată şi al treilea a venit şi i s-a închinat. Atunci l-a întrebat şi pe el : de unde ai venit ? Iar acela a răspuns zicând : în această cetate s-a făcut o nuntă. Şi am pornit sfadă şi război mare între nuntaşi, între mire şi mireasă şi multă vărsare de sânge am făcut şi am venit să-ţi spun. Şi l-a întrebat pe dânsul, zicând : în câte zile ai făcut aceasta ? Şi a zis : în cinci zile. Şi a poruncit ca să-l bată şi pe acela, zicând : pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă şi lucru mi-ai făcut ? După aceasta a venit altul şi i s-a închinat. Şi l-a întrebat şi pe acela, zicând : dar tu de unde ai venit ? Răspuns-a acela, zicând : eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins şi l-am aruncat în curvie. Satana auzind aceasta, s-a sculat şi l-a sărutat şi luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia. Şi l-a pus pe scaun aproape de dânsul, zicând : cu adevărat, bun lucru şi plăcută slujbă mi-ai făcut, vrednic eşti de cinstea mea că ai făcut o biruinţă ca aceasta. Acestea eu văzându-le cu ochii mei şi cu urechile mele auzindu-le, am cunoscut că mare este cinul călugăresc. Şi aşa, lăsând lumea, am venit în pustie, povățuindu-mă Domnul Dumnezeu la calea mântuirii.

13) Era un călugăr sihastru care trăia într-un munte în pustie, aproape de locul lui Antonie. Şi era cucernic foarte, silitor şi nevoitor pentru mântuirea sa şi mulţi părinţi s-au folosit de viaţă şi cuvintele lui. Fericita viaţă a acestuia zavistuindu-o pizmaşul bunătăţilor, diavolul, i-a pus în gândul lui aceasta, în chip de smerenie, că nu este vrednic să se ostenească fraţii pentru dânsul şi să-i slujească, căci veneau fraţii la dânsul pentru învăţătura şi folosul sufletesc şi luându-i lucrul mâinilor lui, mergeau la târg şi îl vindeau şi alte slujbe cu mare evlavie îi făceau. Deci s-a socotit că nu este vrednic ca să-i slujească fraţii, ci s-ar cădea mai vârtos pentru smerenie, să slujească el fraţilor şi măcar slujba sa să şi-o facă el însuşi. Mai bine să meargă el însuşi la târg să-şi vândă lucrul mâinilor lui, şi cumpărându-şi cele ce îi trebuiesc, să se întoarcă iarăşi în pustie, la locul şi chilia sa, să nu-i mai îngreuieze pe alţii cu slujba lui. Acestea îl sfătuia pe el vrăjmaşul diavol, zavistindu-i viaţa cea liniştită şi folosul celor mulţi ce veneau la dânsul de se foloseau. Căci pretutindeni se sileşte şi se nevoieşte vrăjmaşul să prindă pe cineva în cursele sale şi să împiedice pe cei ce se nevoiesc întru Domnul. Iar el nepricepând şi necunoscând meşteşugul şi vicleşugul vrăjmaşului, s-a supus ca unui sfat bun şi folositor acelui gând, ca să facă aşa. Şi a ieşit din chilie şi s-a pogorât din munte, plecând la târg să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Aşa cel ce mai înainte era slăvit şi minunat, şi de mulţi cunoscut pentru viaţa lui cea multă, mai pe urmă a fost batjocorit de vrăjmaş şi, pentru nesocotinţa sa, s-a poticnit, vai ! Căci vorbind cu o femeie oarecare, a căzut cu dânsa în spurcată curvie. Abia atunci a cunoscut şi a priceput, că acel gând şi sfat a fost al diavolului, căruia s-a supus şi s-a înşelat. Şi s-a bucurat vrăjmaşul de căderea lui. Bătrânul voia să se arunce pe sine în deznădăjduire, zicând : o, vai mie ! Ce-am făcut, că pe Duhul lui Dumnezeu l-am scârbit şi pe sfinţii îngeri, şi am smintit pe sfinţii părinţi, care mulţi trăind prin mijlocul târgurilor, l-au biruit pe diavol ? Iar eu nici unuia dintr-aceia nu m-am asemănat, şi aşa, de multă scârbă şi supărare fiind cuprins, nu ştia ce să facă. Şi de împuţinarea sufletului, nu gândea că este pocăinţă şi primirea celor ce se întorc cu adevărată pocăinţă către Dumnezeu, şi cărora li se trimite iarăşi darul lui Dumnezeu. Ci de multă scârbă a inimii sale îl îndeamnă diavolul în gândul lui, să se arunce pe sine şi să sară într-o apă mare ce trecea pe acolo, ca să se înece, fiind deznădăjduit de mântuirea lui. Iar spre mai mare bucurie a diavolului, şi de multă durere a sufletului său, i-a slăbit trupul, şi de nu l-ar fi ajutat Domnul Dumnezeu cu mila Sa să nu moară cu moarte rea ca aceea şi vremelnică şi veșnică, s-ar fi sălăşluit sufletul lui în iad. Încetul cu încetul venindu-şi în fire, s-a gândit în sine să adauge osteneală peste osteneală şi nevoinţă peste nevoinţă şi rugându-se cu lacrimi şi cu tânguire lui Dumnezeu, s-a întors în munte, la chilia sa, şi închizându-se şedea fără ieşire, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi, cu post, cu multă priveghere şi cu umilinţă, pururea plângându-şi căderea sa. Şi citind învăţătura Sfintelor Scripturi, s-a topit şi i s-a uscat trupul, rugându-se şi cerând de la Dumnezeu semn de înştiinţare pentru iertarea sa. Iar fraţii veneau de multe ori la dânsul, ca şi mai înainte, pentru folosul sufletesc, şi băteau în uşa lui după obicei, dar el grăia către dânşii dinlăuntrul chiliei, zicând : iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor, şi nu mă supăraţi, de vreme ce m-am făgăduit cu toată inima mea şi am dat cuvântul Domnului Dumnezeului meu ca să mă pocăiesc în acest an. Deci nu voi deschide uşa nimănui din cei ce vor veni la mine. Ci vă rog, părinţilor şi fraţilor, să rugaţi pe Dumnezeul nostru pentru mine păcătosul ! Însă nu îndrăznea să spună cuiva căderea sa, ca nu cumva auzind fraţii, să se îngreţoşeze şi să se smintească. Şi aşa a petrecut tot acel an, postind şi căindu-se din tot sufletul. Când a venit ziua Paştilor Învierii lui Hristos a găsit o candelă şi a pus într-însa untdelemn. Apoi a început cu osârdie a ruga pe Dumnezeu să-l ierte de acea greşeală şi cădere a sa. Iar de-şi va face milă să-l ierte să-i arate semn lui, adică Însuşi Domnul Dumnezeu să-i aprindă candela cu dumnezeiescul foc şi aşa îşi va cunoaşte iertarea sa. Şi a pus candela înaintea icoanei, neaprinsă şi a îngenunchiat şi a pus capul şi faţa sa la pământ şi a început a se ruga, zicând aşa : Dumnezeule îndurate şi mult milostive, care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să-şi vină intru cunoştinţa sa cea adevărată, către Tine am alergat, Mântuitorul lumii, mântuieşte-mă şi pe mine care Te-am mâniat pe Tine cu mulţimea fărădelegilor mele şi nu mă da până în sfârşit bucurie diavolului ! Că iată, ascultând eu sfatul vicleanului, m-am depărtat de Tine şi m-am omorât cu faptele mele cele rele. Căci Tu, Stăpâne, n-ai venit să chemi pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi Tu înveţi ca să miluim pe aproapele nostru. Miluieşte-mă şi pe mine ticălosul, milostivește-Te spre smerenia mea, că eşti bun şi milostiv spre zidirea Ta şi Ţie toate ţi se pot ! Că iată, s-a apropiat de iad sufletul meu, fă şi cu mine mila Ta, că făptura Ta sunt ! Tu în ziua cea de pe urmă a înfricoşatei judecăţi, trupurile cele risipite şi putrezite vrei să le înviezi; ridică-mă şi pe mine care zac jos, în păcate ! Auzi-mă şi pe mine, Doamne, Dumnezeul meu, că a slăbit sufletul meu şi mi s-a topit trupul meu pe care l-am spurcat ! De aceea, nu mai pot să trăiesc, fiind cuprins de frica Ta, pentru că n-am nici un semn de înştiinţare pentru iertarea păcatelor mele. Ci mă rog părinteştii Tale bunătăţi, înviază-mă pe mine risipitul şi mă curăţeşte pe mine spurcatul şi porunceşte să se aprindă candela aceasta cu focul Tău cel din cer, ca să văd şi spre mine nevrednicul mila Ta şi să-mi cunosc iertarea păcatelor ! Să trăiesc de acum înainte viaţa mea, păzind sfintele Tale porunci şi întru frica Ta cu toată inima mea să-ţi slujesc Ţie în toate zilele vieţii mele. Aşa rugându-se cu multă umilinţă şi lacrimi, a săvârşit rugăciunea, După ce a sfârşit rugăciunea, şi-a ridicat capul de la pământ şi a căutat să vadă, oare aprinsu-s-a candela. Dacă a văzut că este întuneric şi nu i s-a aprins candela, iar a pus capul la pământ, rugându-se şi zicând aşa : ştiu, Doamne şi văd că am fost biruit şi n-am căutat cu ochii mei şi rău înaintea Ta am făcut şi în loc să fiu încununat, am voit pentru spurcată dulceaţă a poftei trupeşti să merg în muncile cele veşnice ! Ci Te îndură de mine, Doamne, Dumnezeul meu, şi mă iartă şi mă miluieşte după mare milă Ta ! Iată, iar îmi mărturisesc toată ruşinea mea înaintea iubirii Tale de oameni, şi înaintea sfinţilor Tăi îngeri şi a tuturor sfinţilor. Şi de nu s-ar face sminteală, aş mărturisi şi înaintea tuturor oamenilor, spurcata mea faptă cea de ruşine. Pentru aceea, te rog pe Tine, Dumnezeul meu, milostivește-Te spre mine şi mă miluieşte şi mă învaţă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu ! După aceasta, iar a mai ridicat capul de la pământ să vadă dacă nu i s-a aprins candela, şi a văzut că nu s-a aprins. Şi iarăşi a pus capul şi faţa sa la pământ şi a început mai cu mare umilinţă a se ruga cu plângere mare, cu tânguire, cu strigare şi cu suspinare dintru adâncul inimii sale şi lacrimi ca nişte izvoare slobozea din ochi, şi aşa, cu mare umilinţă şi cu multă osârdie, de trei ori rugându-se, l-a ascultat şi l-a miluit Dumnezeu. Căci sculându-se şi ridicându-şi capul de la pământ, a văzut candela aprinsă şi arzând cu multă strălucire de lumină. Şi s-a bucurat foarte, şi s-a întărit cu nădejdea în bucuria inimii sale. Şi se minună de milă şi de darul lui Dumnezeu, că l-a înştiinţat şi l-a încredinţat de iertarea lui, netrecând cu vederea rugăciunea. Cu mare bucurie a ridicat mâinile sale, mulţumind lui Dumnezeu, şi zicând aşa : mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că eu spurcat şi nevrednic fiind, m-ai miluit cu acest mare şi minunat nou semn ! Cu milostivirea Ta miluieşti făptura Ta, şi aşa mărturisindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a luminat de ziuă şi bucurându-se şi veselindu-se intru Domnul, a uitat de mâncarea trupească şi atunci şi-a descuiat uşa chiliei lui. Iar acel foc din candela l-a păzit cu multă grijă toată viaţa sa, pururea turnându-i untdelemn că nu cumva să se stingă. De atunci iar s-a sălăşluit în dânsul darul Sfântului Duh. Şi s-a făcut slăvit de toţi, numit şi îmbunătăţit cu viaţa sa, smerit şi blând întru mărturisire şi întru frica lui Dumnezeu. Iar când i s-a apropiat vremea sfârşitului şi a ieşirii sale din trup, i s-a înştiinţat cu câteva zile mai înainte ziua morţii sale. Şi aşa, cu pace adormind a mers la veşnică odihnă.

14) Un frate oarecare a mers într-un loc la un pârâu, ca să ia apă şi a găsit acolo o femeie spălând cămăşi în pârâu şi prin lucrarea diavolului îndată a căzut cu dânsa în păcatul curviei. După săvârşirea păcatului, luând apă în vasul său, a plecat să meargă la chilie cu apă. Iar diavolul vrând să-l arunce în deznădăjduire, îi aducea gânduri rele înainte, zicându-i aşa : o, ticăloase, pentru ce mai mergi tu acum la chilia ta, fiindcă păcat mare ai făcut şi l-ai mâniat pe Dumnezeu atât de mult, încât nu mai este nici o nădejde de mântuirea ta; ci mai bine de acum du-te în lume ! Fratele cunoscând că aceste gânduri sunt sfaturi ale vrăjmaşului, care vrea până la sfârşit să-l înșele şi să-l piardă, a zis către acele gânduri : de unde aţi venit voi la mine şi mă îndemnaţi să mă deznădăjduiesc şi să mă duc în lume ? Nu vă ascult, nici nu voi face după sfatul vostru, că nu am greşit nimic. Însă de am greşit, iarăşi este pocăinţa şi milostivirea lui Dumnezeu este gata pururea. Aşa mergând la chilia lui, şedea în linişte, rugându-se lui Dumnezeu şi păzindu-şi orânduiala sa nesmintită, după obiceiul său, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi, cu plângere şi cu suspinare pentru iertarea păcatului. Iar Domnul Dumnezeu, văzând bărbăţia şi pocăinţa lui, a descoperit aceasta unui părinte bătrân, ce era aproape cu chilia lui de dânsul, zicând aşa : cutare frate a căzut şi iar s-a sculat, şi îmbărbătându-se, a biruit. Iar bătrânul înţelegând acestea pentru acel frate, a mers la dânsul şi l-a întrebat, zicând : fiule, cum te mântuieşti ? Răspuns-a lui fratele : bine, cu rugăciunile tale ! Zis-a bătrânul : nu ţi s-a întâmplat vreo ispită oarecare în aceste zile ? Zis-a fratele : nu, părinte ! Zis-a bătrânul : fiule, nu tăinui de mine ceea ce ţi s-a întâmplat, că Dumnezeu mi-a arătat ce ţi s-a întâmplat, căci ai căzut, şi sculându-te ai biruit ! Atunci fratele i-a spus toată întâmplarea. Iar bătrânul i-a zis : cu adevărat, socotinţa ta şi priceperea ta, fiule, au risipit şi au surpat puterea vrăjmaşului. Şi aşa, bătrânul a mers la chilia sa, iar fratele a petrecut întru pocăinţă toate zilele vieţii sale şi aşa pentru pocăinţa lui s-a mântuit.

15) Un frate oarecare fiind trimis de bătrânul său cu ascultare la ţară şi mergând pe drum a ajuns la un pârâu aproape de un sat, în câmp. Văzând el o femeie tânără, singură în câmp, spălând cămăşi în pârâu, i s-a aprins foarte trupul lui de spurcata pofta trupească. Văzând că nu este nimeni să-l vadă, a mers la dânsa şi a început a-i grăi şi a o pofti să-i facă voia. Ea, măcar că era tânără, era foarte înţeleaptă şi i-a răspuns aşa : părinte, acest lucru pentru care mă pofteşti, nu este lucru mult şi cu zăbavă şi pot prea lesne şi fără de zăbavă a-ţi face voia după pofta ta. Dar, de voi face eu aceasta după voia ta, voi fi pricinuitoare de multă scârbă, supărare şi osteneală pentru tine. Zis-a ei fratele : cum şi pentru ce să fii pricinuitoarea scârbei mele şi ce scârbă să am eu, sau osteneală, cum zici ? Răspuns-a femeia, zicând : părinte, după săvârşirea păcatului, îndată te vei vedea foarte înşelat şi va începe să te mustre cugetul. După aceea, ori te vei deznădăjdui de mântuire, ori multă pocăinţă şi osteneala îţi trebuie, ca să revii în rânduiala şi măsura în care eşti acum. Eu te sfătuiesc să te laşi de acel lucru rău şi necuvios şi mergi curat, nevinovat şi fără prihană în calea ta şi roagă-te lui Dumnezeu şi pentru mine păcătoasa ! Iar el auzind de la dânsa aceste cuvinte, s-a umilit cu inima şi a plecat în calea sa minunându-se de înţelepciunea acelei femei şi mulţumind lui Dumnezeu că l-a izbăvit de căderea în acel păcat. După ce s-a săvârşit slujba şi ascultarea sa, s-a întors şi a venit la bătrânul său şi i-a spus toată întâmplarea cu acea femeie. Atunci s-a mirat şi bătrânul de înţelepciunea ei. Apoi l-a rugat fratele pe bătrânul său să nu-l mai trimită din mănăstire în lume. Şi aşa a petrecut neieșind din mănăstire până la moartea sa.

16) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : ce voi face, părinte, că mă supără gândurile curviei ? Răspuns-a lui bătrânul : fiule, de aceste gânduri se cade să te păzeşti după cât îţi este ţie cu putinţă. Pentru că din aceste gânduri, dacă omul cade în păcat, vine la deznădăjduire. Căci precum este corabia pe mare, care este purtată de valurile mării şi de i se va rupe cârma, pătimeşte şi se necăjeşte, dar tot înoată, tot aşa şi lemnul vetrelei de se va rupe, tot mai are oarecare nădejde, fiind corabia întreagă, iar dacă se va sparge corabia şi începe a se cufunda, nu mai este nădejde de mântuire. Aşa şi călugărul, de se supără de alte patimi, nădăjduieşte că le va birui prin pocăinţă. Iar de cade în spurcata curvie, îndată urmează şi deznădăjduirea.

17) Întrebat-a un frate pe un bătrân, zicând : ce voi face, părinte, că mă supără spurcatele gânduri ale curviei ? Răspuns-a lui bătrânul : aceasta fă, fiule : de socoteşti că vor fi de vreun folos acele gânduri, primeşte-le şi te supune şi urmează lor. Iar de socoteşti că nu vor fi de folos, dacă vin la tine, nu le primi, ci îndată leapădă-le, goneşte-le şi le depărtează de la tine !

18) Spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupă cu piciorul acele urme, zicând : ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra pe el gândurile şi războiul curviei.

19) Spuneau părinţii despre un bătrân pentru ace, că mergând la o mănăstire, a văzut acolo un copil învăţând carte şi n-a vrut să şadă câtuşi de puţin acolo, ci îndată a ieşit din acea mănăstire, deşi îl rugau părinţii să petreacă cu dânşii. Atunci fraţii care erau cu dânsul, l-au întrebat : de ce, avvo, dacă l-ai văzut pe acel copil, nu ai vrut să mai zăboveşti câtuşi de puţin în acea mănăstire ? Au doară, avvo şi tu te temi ? Răspuns-a lor bătrânul : eu nu mă tem, fiilor, dar pentru ce să primesc fără de nici o nevoie războiul pe care îl urăşte sufletul meu ?

20) Spuneau părinţii că închipuindu-se diavolul în chipul unui bătrân virtuos, a mers la o mănăstire şi bătând în poartă mănăstirii, a ieşit un copil înaintea lui ca să-l întrebe; iar diavolul văzându-l pe copil, i-a zis : dacă trăieşti tu aici, eu nu am ce face, că toată treaba mea o vei face tu şi tu le vei sluji fraţilor în locul meu.

21) Ziceau părinţii că pe copiii care vin în mănăstiri şi în sihăstrii, nu-i aduce Dumnezeu, ci diavolul, ca să smintească şi să răzvrătească pe cei ce vor vrea să petreacă cu linişte în curată şi cinstită viaţa călugărească.

22) Un frate oarecare trăia în pustie şi îl supăra foarte pe el dracul curviei. Iar el văzându-se întru atâta supărare de atâta foc şi pofta spurcată şi găsind un bârlog de urs, a intrat acolo şi a şezut şase zile, nemâncând nimic. Când a venit ursul văzându-l fratele, s-a temut şi s-a spăimântat foarte şi a strigat, zicând : Doamne, de ştii Tu că voi cădea în păcatul necurăţiei ca să-mi spurc trupul meu, mai bine voiesc să fiu mâncat de această fiară ! Iar de ştii că nu voi cădea în păcatul necurăţiei, izbăveşte-mă de fiara aceasta ! Şi îndată a auzit glas grăind : castraţi-l şi-l lăsaţi aşa ! Imediat a simţit că s-a luat de la dânsul acel război şi supărarea. Şi venind ursul a şezut lângă el şi nu i-a făcut nimic. Iar el ieşind, a mers cu pace la chilia sa.

23) Un frate oarecare fiind supărat de pofta curviei, a mers la un bătrân şi şi-a mărturisit neputinţa şi supărarea sa. Apoi l-a poftit, să-L roage pe Dumnezeu pentru dânsul, să-l izbăvească din aceea supărare. Bătrânului făcându-i-se milă de acel frate, s-a rugat lui Dumnezeu cu osârdie timp de şapte zile. În a opta zi iarăşi a venit fratele după cum i-a fost lui porunca şi l-a întrebat pe el bătrânul, zicând : cum îţi mai este, fiule ? Zis-a lui fratele : nicicum, părinte, nu m-am simţit mai uşurat. Bătrânul auzind acestea, s-a mirat şi dacă s-a făcut seară şi noapte, iar a început a se ruga pentru fratele. Şi cu osârdie rugându-se el pentru fratele, a venit diavolul. Şi stând înaintea lui, a zis : crede-mă, bătrâne, că din ziua dintâi când ai început a te ruga lui Dumnezeu pentru acel frate, îndată am fugit şi m-am depărtat de la dânsul. Dar el are dracul lui şi pricina războiului lui sunt gâtlejul şi pântecele, iar eu cu acestea nici o treabă nu am. El însuşi îşi este pricinuitor războiului sau, mâncând bine şi dormind fără măsură. De acolo vine războiul de care suferă el.

24) Un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a adus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre bună nădejde, zicând : cred în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta ! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis : cum ştii tu că îşi va face milă cu tine ? Şi le răspundea lor, aşa : dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face ? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi ? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.

25) Zis-a un bătrân : precum amărăciunea pelinului sminteşte şi strică dulceţile mierii, aşa şi păcatul trupesc sminteşte şi lipseşte pe om de Împărăţia Cerului, şi-l dă pe el gheenei. Iar tu, smeritule călugăr, fugi, fereşte-te şi te depărtează de spurcatul păcat trupesc, ca să nu fii lipsit de Împărăţia Cerurilor !

26) Întrebat-a un frate pe un bătrân oarecare zicând : spune-mi mie, părinte, ce voi face ca să mă mântuiesc ? Zis-a lui bătrânul : păzeşte, fiule, ce îţi voi zice şi te vei mântui. Întâi sileşte-te de învaţă psalmi şi rugăciuni sufleteşti către Dumnezeu, pentru că acelea te vor păzi de robia vrăjmaşului şi să nu-ţi laşi pravila ta ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Iubeşte toată pătimirea rea şi scârba întru răbdare şi se vor smeri întru tine patimile tale. Ia aminte foarte, ca întru nimic să nu te socoteşti pe tine că eşti ceva căci din aceasta îţi va veni umilinţă şi plângere pentru păcatele tale. Păzeşte-te şi-ţi fereşte limba de minciună, căci ea goneşte frica lui Dumnezeu de la om ! Mărturiseşte-ţi toate faptele tale, toate cugetele şi gândurile tale duhovnicescului tău părinte şi ajutorul lui Dumnezeu te va acoperi ! Sileşte-te cu toată osârdia ta spre lucrul mâinilor tale, prin care se va sălăşlui întru tine frica lui Dumnezeu. Păzeşte-te de vorba multă cu femeile, mai vârtos cu cele tinere ! Să nu ai multă iubire cu cei tineri, nici să dormi într-un aşternut cu dânşii ! Păzeşte-ţi ochii când ţi se întâmplă să te dezbraci, ca să nu-ţi vezi goliciunea trupului ! Că şi din vederea goliciunii trupului se ridică război necurat asupra călugărului. De ţi se va întâmpla să stai la vreo masă cu oameni cinstiţi şi te vor sili să bei vin, pentru cinstea şi dragostea lor primeşte până la trei pahare, iar mai mult să nu îndrăzneşti ! De vei vedea că te silesc să bei mai mult, atunci mai bine scoală-te şi fugi de la masa lor decât să calci porunca sfinţilor părinţi. De la locul în care ţi se întâmplă ţie adeseori poticnirea şi căderea în spurcatul păcat şi îl mânii pe Dumnezeu, fugi şi te depărtează, pentru că în loc nu vei putea să te pocăieşti ! Aceste porunci, fiule, de le vei păzi, cred lui Dumnezeu că te vei mântui.

27) Zis-a un bătrân : sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere ! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.

28) Ne spunea nouă un frate oarecare o întâmplare a lui, zicând : odată mi s-a întâmplat mie tulburarea gândurilor şi foarte mare poftă de femeie, încât nu ştiam ce să fac de supărarea aceea şi cu nălucirile de noapte. Şi eram aproape cu gândul să las pustia şi să mă întorc în lume. Aşa tulburat fiind, mi-a venit un gând : să merg în adâncul pustiului, să-i cercetez pe părinţii care se aflau acolo. Şi îndată am ieşit şi am plecat umblând douăzeci de zile în pustie, şi cercetând pe părinţii care au îmbătrânit acolo cu pustniceasca viaţă. Între ei am găsit mai mare în iscusinţă, în înţelegere şi pustniceasca viaţă pe sfântul părintele Pamvo. Lui am îndrăznit a-i spune, toate gândurile mele. Iar bătrânul mi-a zis : fiule, nu te mira de acest lucru, că aceasta nu doar din slăbiciune o pătimeşti, ci din nevoinţa şi silinţa ta. Că la această patimă mai vârtos se cade călugărului a părăsi grijile cele multe din afară, din lume şi vorba multă cu oamenii. De vreme ce războiul curviei este în trei chipuri : întâi se ridică asupra călugărului, când este trupul lui sănătos; al doilea din gândirea faptelor celor mai dinainte şi al treilea din zavistia diavolească şi dintr-alte pricini. Căci iată, fiule, mă vezi că sunt bătrân şi sunt şaptezeci de ani de când trăiesc aici, în această chilie, îngrijindu-mă de mântuirea mea şi la bătrâneţe şi vârstă ca aceasta am ispită şi supărare. Şi să crezi, fiule, că doisprezece ani neîncetat, ziua şi noaptea, m-a supărat dracul curviei, ziua cu gânduri spurcate, iar noaptea cu arătări şi cu năluciri necuvioase, aşa încât socoteam în gândul meu, că s-a depărtat Dumnezeu de mine şi pentru aceasta sunt biruit de patimi. Însă eu mai bucuros doream să mor decât să-mi spurc trupul. Aşa am mers în pustie, ca să mă dau mâncare fiarelor şi aflând vizuină de urs, am intrat într-însa şi m-am aruncat jos la pământ, ca venind ursul să mă mănânce. Şi făcându-se seară, au venit urşii şi m-au mirosit de la picioare până la cap, şi socoteam că mă vor mânca. Însă ei după ce m-au mirosit peste tot trupul, m-au lăsat şi ieşind afară din vizuină, s-au dus nefăcându-mi nimic rău. Atunci am cunoscut că m-a miluit Dumnezeu şi ieşind de acolo am mers la chilia mea şi nu după multă vreme iar a început să mă supere dracul curviei, încât de atâta supărare şi scârbă începuse a-mi veni gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar vrăjmaşul văzându-mă pe mine aşa de tulburat, s-a prefăcut în chipul unei fete arabe pe care o văzusem odată în vremea secerişului strângând spice pe urma secerătorilor şi care venind la mine, a şezut în braţele mele. Iar mie aşa mi s-a întunecat mintea, încât mi se părea că săvârşesc păcatul trupesc. Dar scârbindu-mă foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz şi îndată s-a făcut nevăzută. Însă din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gură, de mare şi spurcată putoare nesuferită. De aceea, de mare scârbă şi împuţinare a sufletului îmi venea deznădăjduire. Şi de multă supărare, iar am mers în pustie, unde umblând aşa supărat am găsit un pui de aspida şi prinzându-l l-am luat şi l-am pus pe trupul meu cel de taină şi-l frecam cu capul de trupul meu, că doar mă va muşca să mor însă nicidecum n-a vrut să mă muşte. Atunci am auzit glas de sus grăind şi zicându-mi : Pamvo, întoarce-te şi mergi la chilia ta şi nu te mai scârbi de acestea. Căci pentru aceasta te-am lăsat să fii în aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tău că eşti mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. De acum să-ţi cunoşti neputinţa şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Aşa m-am întors şi am venit la chilia mea şi de atunci nu m-a mai supărat acel război, ci cu ajutorul lui Dumnezeu sunt în pace şi mi-am dat în seama lui Dumnezeu toată grija mea.

29) Un frate oarecare petrecând multe ispite de la neprietenul, cădea totdeauna în curvie şi petrecea nevoindu-se a nu-şi lăsa chipul călugăresc, ci făcea câte puţină slujbă şi se ruga lui Dumnezeu cu suspinuri, zicând : Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă ! Şi zicea acestea în toate zilele şi de cădea în curvie şi de nu cădea. Odată a căzut în obiceiul păcatului noaptea şi s-a sculat şi îndată a început a cânta un canon. Iar dracul se mira de nădejdea lui şi de nemâhnirea lui şi i s-a arătat în vederea ochilor şi i-a zis, când cânta : cum nu te ruşinezi cu totul a sta înaintea lui Dumnezeu, sau a-I pomeni numele Lui ? I-a zis fratele : ştii că limba aceasta este nicovală, odată vei lovi cu ciocanul, şi odată vei lua, iar eu voi răbda luptându-mă cu tine până la moarte, ori unde te voi ajunge în ziua de apoi şi cu jurământ îţi fac ţie încredinţare, că aşa să-mi ajute Cel ce a venit să mântuiască pe păcătoşi, că nu voi înceta pârându-te pe tine lui Dumnezeu, până ce vei înceta a te lupta cu mine şi voi vedea cine va birui, tu sau Dumnezeu. Dacă a auzit dracul acestea, a zis către dânsul : într-adevăr, de acum nu mă voi mai lupta cu tine, ca să nu-ţi agonisesc ţie cunună, luptându-mă pentru răbdarea ta; şi s-a dus dracul.

30) Un călugăr oarecare din mănăstirea părintelui Severian, a fost trimis la ascultare de părintele lui în părţile Eleteropolului . Acolo a venit la un oarecare bărbat iubitor de Hristos şi avea acel om numai o fată, iar mama fetei murise mai înainte de vreme. Şi a făcut acel călugăr, în casa acelui om, câteva zile, iar cel ce pururea urăşte binele creştinesc, diavolul, baga fratelui gânduri viclene şi-i da război de curvie spre fată şi cerca vreme îndemânatică să strice fecioara. Diavolul care dădea război, a aflat şi vremea cea îndemânatică. Căci tatăl său se dusese la Ascalon pentru o treabă. Iar dacă a văzut fratele că nu este nimeni în casa lor, decât el şi fata, a mers la dânsa vrând să o apuce cu sila, dar ea dacă l-a văzut pe dânsul tulburat şi întru-tot aprins de poftă, i-a grăit : nimic să nu te tulbure, nici să-mi faci mie ceva necuvios, căci tatăl meu nici astăzi, nici mâine nu va veni. Ci întâi mă ascultă pe mine ce-ţi voi grăi şi ştie Dumnezeu ca şi eu cu osârdie voi face ceea ce pofteşti. După aceea cu smerenie a grăit către dânsul : într-adevăr, părinte şi frate, câţi ani sunt de când eşti în mănăstirea ta ? Iar el a răspuns : şaptesprezece. Şi i-a zis lui : dar ai ştiinţa ce este femeia ? Nu, i-a răspuns fratele. Grăit-a fata : dar voieşti să-ţi pierzi osteneala de atâţia ani într-un ceas ? Şi câte lacrimi ai vărsat, ca să-ţi pui trupul tău curat înaintea lui Hristos iar acum pentru puţină dulceaţă voieşti să fii lipsit de acea osteneală multă ? Ascultă : de vrei să curveşti cu mine, ai unde mă duce să mă ţii şi să mă hrăneşti ? Şi a grăit fratele : nu ! Atunci a răspuns fata iarăşi : într-adevăr, nu te mint, că de mă vei spurca, o să fii vinovat de multe răutăţi. A grăit ei călugărul : pentru ce ? Răspuns-a ea : întâi o să-ţi pierzi sufletul, al doilea o să dai seama şi pentru sufletul meu. Şi aceasta să o mai ştii, sfinte părinte, căci cu jurământ îţi spun, şi aşa să-mi ajute Cel ce a venit să mântuiască pe cei păcătoşi, că de mă vei spurca, singură, cu o funie mă voi spânzura şi te vei afla că ai făcut şi ucidere, şi la judecata lui Hristos vei fi judecat ca un ucigaş de suflete. Ci te rog, părinte, mai înainte să fii tu vinovat de atâtea răutăţi, du-te cu pace la mănăstirea ta şi apoi roagă-te mult în rugăciunile tale şi pentru mine. Iar fratele, venindu-şi întru sine, s-a umilit şi îndată a ieşit din casa ei şi s-a dus la mănăstire, la părintele lui, a făcut metanie şi i-a spus toate. Şi s-a rugat părintelui, că de acum să nu-l mai scoată din mănăstire afară. Aşa a făcut în mănăstire trei luni şi s-a dus către Domnul.

31) Spusu-ne-a nouă Părintele Teodor, că a fost în muntele Eleonului un sihastru foarte nevoitor şi-l bântuia pe dânsul foarte mult dracul curviei. Iar odată tare supărându-l, a început bătrânul a sta împotriva dracului şi i-a grăit : până când mă vei supăra aşa ? De acum depărtează-te de la mine, că ai îmbătrânit cu mine. Şi i s-a arătat lui dracul. Şi i-a zis la arătare : jură-te mie, călugăre, că nu vei spune nimănui ce-ţi voi zice şi de acum nu te voi mai bântui. Şi s-a jurat bătrânul grăind : mă jur pe Cel ce locuieşte în cer, că nu voi spune nimănui din ce-mi vei zice. Atunci i-a grăit dracul : nu te mai închina acelui chip şi nu te voi mai bântui. Bătrânul avea zugrăvit chipul Stăpânei noastre, Prea Cinstitei Născătoarei de Dumnezeu, ţinând în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi a grăit bătrânul către drac : lasă-mă să mă mai gândesc. Iar a doua zi a spus părintelui Teodor, care ne-a spus nouă aceasta, că el locuia atunci la mănăstirea ce se cheamă Fara. Iar bătrânul i-a zis : adevărat, frate, batjocorit eşti, că te-ai jurat dar bine ai făcut că ai spus, iar mai de folos îţi este într-această parte să nu laşi nici o curvă să rămână, decât să nu te închini chipului Domnului nostru Iisus Hristos cu Maica Lui. Şi l-a învăţat şi l-a întărit cu mai multe cuvinte şi s-a dus la locul lui. Şi iar i s-a arătat lui dracul. Şi a grăit : ce poate fi aceasta, călugăre, oare nu te-ai jurat că nu vei spune nimănui ? Cum ai spus toate câte am vorbit către tine ? Îţi grăiesc ţie, călugăre : ca un călcător de jurământ o să fii judecat în ziua judecăţii. Şi i-a răspuns lui bătrânul : ce m-am jurat, m-am jurat, şi că sunt călcător de jurământ încă ştiu dar Stăpânului meu sunt călcător de jurământ, iar pe tine nu te voi asculta, că de la tine este sfatul cel rău şi călcarea de jurământ ca un vinovat ce eşti acestora. Iar în ziua judecăţii, Domnul va căuta.

32) Era un bătrân oarecare şi avea un ucenic, care era luptat de dracul curviei, şi-l îndemnă bătrânul, zicând : rabdă, fiule, de vreme ce este război drăcesc. El însă i-a răspuns : de acum nu mai pot răbda, avvo, de nu voi merge să fac faptă. Şi s-a făcut bătrânul că şi el are lupta şi i-a zis : şi eu am război, să mergem dimpreună şi să facem fapta aceasta şi să ne întoarcem la chilia noastră. Deci, avea bătrânul un galben şi luându-l îl ducea cu sine. Dacă au ajuns la locul ştiut, grăi bătrânul către ucenicul său : stai afară să intru eu mai întâi, iar tu mai pe urmă. Şi intrând bătrânul, a dat galbenul curvei şi o rugă să nu-l spurce pe ucenicul lui, şi a dat femeia cuvânt bătrânului că nu-l va spurca pe fratele. Şi ieşind bătrânul, a zis fratelui : intră ! Deci, intrând el, i-a zis femeia : mai aşteaptă, frăţioare, că deşi sunt păcătoasă, însă am lege şi ni se cade nouă a o împlini mai întâi. Deci, i-a poruncit lui să stea deoparte şi să facă cincizeci de metanii şi ea în altă parte la fel. Dacă au făcut douăzeci, sau treizeci de metanii, s-a umilit fratele şi i-a zis : cum, rugându-mă lui Dumnezeu, voi să fac această faptă pângărită ? Şi îndată a ieşit nespurcându-se. Şi văzând Dumnezeu osteneala bătrânului, a ridicat războiul de la fratele şi s-a întors la chilia lui slăvindu-L pe Dumnezeu.

33) Era un episcop oarecare şi i s-a întâmplat o boală cumplită, încât nu mai trăgea nimeni nădejde de viaţă. Deci era acolo o mănăstire de femei şi înştiinţându-se stareţa că nu mai trag nădejde de episcopul lor, luând cu ea două bătrâne surori a mers să-l cerceteze. Şi dacă a vorbit cu dânsa episcopul, una din ucenițele ei stând la picioarele episcopului, s-a atins de piciorul lui, vrând a pricepe cum îi este. Acestuia din pipăit i-a venit război şi a rugat pe bătrână, zicându-i : de vreme ce nu am pe cineva din cei adevăraţi să-mi slujească, lasă pe sora ta să-mi slujească. Iar ea negândind ceva rău, a lăsat-o. Deci luând putere de la diavolul, i-a zis ei : fă-mi puţină fiertură să mănânc şi i-a făcut precum i-a zis. Apoi, mâncând el, s-a şi culcat cu ea şi a făcut păcatul; iar ea luând în pântece, au apucat-o clericii, zicându-i : spune-ne nouă, cine te-a făcut aşa ? Iar ea nu voia să spună. Episcopul le-a zis : lăsaţi-o, că eu am făcut acest păcat şi ridicându-se din boală, a intrat în biserică, a pus omoforul său pe prestol şi ieşind a luat un toiag în mână şi a plecat la mănăstire, unde nu-l ştia nimeni. Episcopul mănăstirii aceleia avea darul mai înainte vederii şi a cunoscut că va să vină episcopul la mănăstire şi a poruncit portarului, zicând : păzeşte, frate, că episcopul va să vină astăzi aici. Portarul socotea, că pe apă va veni şi n-a înştiinţat pricina. Egumenul, însă înştiinţându-se, a ieşit în întâmpinarea lui şi sărutându-l, i-a zis : bine ai venit, stăpâne ! Iar el se miră foarte că a fost cunoscut şi dorea să fugă la o altă mănăstire, însă egumenul i-a zis : oriunde vei merge, cu tine merg şi rugându-l mult, l-a băgat în mănăstire. Acolo, episcopul pocăindu-se cu pocăinţa cea adevărată a şi răposat cu pace, încât şi semne s-au făcut la ieşirea sufletului lui.

34) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc ? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul : de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu. Şi i-a adus această pildă, grăind : un om avea un măgar şi dacă îl încălecă, îl dă în lături din drum şi îl purta încoace şi încolo. Şi luând omul um toiag, îl bătea şi-i zicea măgarul : nu mă bate, că de acum mă voi îndrepta pe cale. Şi dacă au mers puţin, a descălecat de pe el şi a pus toiagul pe dânsul şi nu ştia măgarul că este toiagul deasupra lui. Şi dacă a văzut pe stăpân nepurtând toiag, nu l-a băgat în seamă şi a început a se abate încoace şi încolo prin ţarină. Atunci stăpânul lui a alergat şi luând toiagul l-a bătut până ce s-au îndreptat picioarele a merge drept. Aşa se cade a face pentru trup şi pentru pântece.

35) Pogorâtu-s-a odată o corabie în laturile Diochiei şi s-a lipit de marginea muntelui unde erau călugări. Şi o femeie ieşind din corabie şedea într-un dâmb. Venind după aceea un frate şi văzând-o, s-a întors la bătrânul grăind : iată o femeie stă lângă apă, lucru care n-a fost niciodată aici. Iar bătrânul, dacă a auzit, luând un toiag a ieşit şi alergând strigă : ajutaţi, fraţilor, că au venit aici tâlharii ! Şi văzându-l toţi, alergau cu beţe asupra corăbiei şi dacă au văzut corăbierii pornirea tor, au priceput şi luând femeia din deal şi trăgând funiile, au îndreptat corabia să meargă în larg.

36) Un bătrân oarecare avea pe lângă dânsul doisprezece ucenici. Deci, s-a întâmplat, din ispita diavolului, că unul dintr-înșii să meargă în sat şi să cadă cu o femeie în curvie şi totdeauna pleca după utrenie în sat şi venea doar dimineaţă încă fiind întuneric. Apoi, a aflat bătrânul şi fraţii fapta şi pentru ca să-l acopere nu-l vădeau. Iar fraţii de multe ori au strigat asupra egumenului, zicând : cum îl laşi pe el aşa şi nimic nu-i zici ? Odată însă a mers bătrânul la fratele, încă de dimineaţă fiind şi l-a aflat numai ce venise din sat. Şi se întâmplase de schimbase în grabă mantia sa şi o lăsase pe aceea şi luase haina femeii. Deci, i-a zis lui bătrânul : unde ai fost frate ? Iar el a minţit, zicând : până în cutare loc am fost pentru o trebuinţă. Şi i-a zis bătrânul : a cui este haina aceasta ? Şi dacă a văzut fratele că este a femeii, s-a aruncat la picioarele bătrânului, zicând : iartă-mă, stăpâne, că nu voi mai face aceasta de acum înainte ! Bătrânul l-a iertat şi l-a mângâiat, zicându-i : păzeşte-te de acum înainte, fiule, că ce câştigi, sau ce folos ai din acea spurcăciune, decât numai aici, de la oameni, ocară şi ruşine, iar în veacul ce va să fie, focul nestins şi viermii cei neadormiţi şi fără de sfârşit. Nu mai face, fiule, nu mai face, mă rog ca să nu te mai tăvăleşti cu această faptă urâtă. Şi cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cu îndelunga răbdare a bătrânului s-a întors fratele cel cu totul spurcat şi s-a făcut monah iscusit şi toţi fraţii dimpreună au mulţumit lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Şi au zis bătrânului : rugămu-te, părinte, spune-ne nouă, pentru ce ai răbdat atâta fratelui ? Iar el le-a zis : îl vedeam pe diavolul de o mână ţinându-l şi trăgându-l în lume iar eu îl ţineam cu îndelungă răbdarea mea de cealaltă mână, ca nu cumva dojenindu-l să meargă în lume. Iar când a vrut Dumnezeu să mântuiască făptura sa, l-am apucat şi de cealaltă mână şi l-am văzut cu totul mântuit. Deci, bună este răbdarea împreună cu rugăciunea, când se va întâmpla fratelui nostru ispitire că doar fiind cumva îmbunat Dumnezeu, se va îndura şi va mântui pe cel ce a greşit. Că dojana şi înfruntarea cea fără de vreme nu face nici un bine.

37) Un frate călătorea împreună cu mama sa, bătrână fiind. Ajungând ei la un râu, nu putea bătrâna să treacă. Deci, luând fiul ei haina sa, şi-a învelit mâinile şi aşa luând-o a trecut de cealaltă parte. Apoi i-a zis lui mama : fiule, pentru ce ai înfăşurat mâinile tale ? Iar el a zis : pentru că trupul femeii foc este şi din aceasta vine pomenirea altor femei şi de aceea am făcut aşa. Să nu mă ating de trupul tău gol.

38) Un sihastru oarecare din părţile Egiptului, şedea singur într-o chilie în pustie şi era vestit. Dar din lucrarea diavolului, o femeie neruşinată auzind despre dânsul, zicea celor tineri : ce îmi veţi da, să-l surp pe sihastrul acesta ? Iar ei s-au tocmit să-i dea orice. Şi ieşind ea seara, a venit la chilia lui, ca şi cum s-ar fi rătăcit şi stând la uşă, a bătut. Iar bătrânul ieşind şi văzând-o, s-a tulburat şi a zis : cum ai venit aici ? Ea însă plângând a răspuns : rătăcindu-mă, am venit aici, ci fă milă cu mine şi nu mă lăsa să mă mănânce fiarele. Deci făcându-i-se lui milă, a băgat-o înăuntru. Apoi noaptea a început diavolul să-i semene gândurile curviei. Iar el cunoscând războiul vrăjmaşului, a zis întru sine : meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul lui Dumnezeu lumină este. Şi sculându-se a aprins lihnariul (candelă) şi fiindcă flacăra poftei încă creştea într-însul şi cumplit îl aprinsese pe bărbat, a zis iarăşi întru sine : cei ce fac acestea merg în chinuri. Deci, de aici te cearcă de poţi suferi focul cel veşnic. Şi punându-şi degetul său în focul lihnărașului, nu l-a luat până ce nu a ars cu totul, căci pentru mulţimea înfocării trupului arzând, el de foc nu simţea atât. Deci, după ce a ars cel dintâi, l-a pus pe cel de-ai doilea, după aceea pe cel de-al treilea; şi aşa făcând până dimineaţă, toate degetele mâinilor lui le-a ars. Iar ticăloasă aceea văzând ce a făcut bătrânul, de frică a încremenit şi cu totul a amorţit. Tinerii ce se tocmiseră cu ea, făcându-se dimineaţă, au venit la sihastru şi l-au întrebat, zicând : venit-a aseară aici o femeie ? Şi le-a răspuns lor : a venit şi doarme înăuntru. Iar ei intrând au aflat-o moartă. Apoi i-au zis lui : avvo, a murit. Atunci bătrânul descoperindu-şi mâinile sale, le-a arătat lor, zicând : iată ce mi-a făcut fiica diavolului, mi-a prăpădit degetele ! Şi povestindu-le lor cele despre sine, a zis : scris este, nu răsplăti rău pentru rău ci să ne rugăm să învieze. Şi făcând el rugăciune, a sculat-o şi a slobozit-o. Iar ea ducându-se, s-a înţelepţit de aici înainte.

39) Un sihastru oarecare era feciorelnic şi nu ştia nicidecum de femeie şi ce este curvia şi zicea că mădularul acesta îl are omul pentru a deşerta udul, precum este la butoi caneaua spre a deşerta apa dintr-însul. Şi căutând el cu ochii săi a văzut pe draci ca pe nişte arapi împrejurul lui, pornindu-i patima. Deci, se aprindea şi poftea, dar din neştiinţă nu ştia ce pofteşte. Într-una din zile i-a arătat lui diavolul un bărbat făcând păcatul cu o femeie şi văzând Dumnezeu răutatea cea mare a dracului, l-a acoperit pe frate, povătuindu-l să meargă la un bătrân iscusit, care, învăţându-l cum trebuie să se lupte împotriva dracilor, l-a slobozit. Şi întorcându-se fratele, s-a luptat rugându-se lui Dumnezeu şi i-a dat Dumnezeu de a sporit atât de mult, încât de mare dar s-a învrednicit. Căci cunoştea pentru sufletul fiecăruia din fraţii ce mureau, de se afla în bine sau în rău şi unde va să meargă fiecare.

40) A zis cineva din părinţi, despre gândurile curviei care se nasc în inimă şi nu se săvârşesc cu lucrul : precum cel ce va vedea vie şi va pofti cu toată inima să mănânce struguri, dar temându-se să nu fie prins şi ca un fur să fie omorât nu va intra, ci pe lângă gard trecând, pândeşte în vie şi se uită împrejurul ei şi aceasta făcând, de va fi prins, nu este omorât unul ca acesta, că nici n-a sărit peste gard, nici a gustat, dar bătăi ia, că poftind s-a aflat pândind aşa şi cel ce pofteşte, dar nu săvârşeşte păcatul cu lucrul, vrednic este, nu de moarte, ci de bătăi.

41) Un frate călătorea împreună cu altul şi l-au biruit gândurile spre curvie şi mergând a vestit părinţilor, zicând : ce voi face, că nu mi se mângâie inima pentru că m-am aplecat războiului vrăjmaşului. Sunt ca şi cum aş fi făcut păcatul. Şi i-au zis lui părinţii : nu este păcat desăvârşit, căci vrăjmaşul a venit să te ispitească, iar Dumnezeu te-a acoperit. Fratele auzind aceasta, nu s-a încredinţat, fiind biruit de scârbă. Şi i-au povestit lui părinţii, zicând : doi fraţi trimişi fiind din chinovie la un sat, călătoreau împreună. Şi asupra unuia s-a sculat război de la diavolul de cinci ori să păcătuiască. El însă sculându-se, făcea rugăciune şi nu s-a biruit de gânduri, dar s-a supărat tare. Deci, întorcându-se ei către părintele lor, era fața fratelui aceluia tulburată şi întrebându-se care este pricina tulburării, a pus metanie, zicând : roagă-te, părinte, pentru mine, că am căzut în curvie, şi i-a povestit cum a fost luptat de gânduri. Iar bătrânul fiind văzător cu mintea, a văzut pe capul lui cinci cununi şi i-a zis : îndrăzneşte, fiule, că nu te-ai biruit ci mai vârtos ai biruit cu faptul că nu ai săvârşit păcatul. Deci şi tu frate, a zis bătrânul, îndrăzneşte şi nu te scârbi, că nu ai făcut păcatul, fiindcă mare luptă este când omul având prilej, se înfrânează. Şi mare plată ia pentru aceasta. Căci nu este război mai tare decât acesta şi mai iute. Pentru aceea a-l birui pe acesta este foarte greu şi cu osteneală. Că ce socoteşti despre fericitul Iosif : oare fără osteneală a isprăvit el un lucru ca acesta ? Nu, ci cu multă osteneală şi luptă şi că într-o privelişte era ceea ce se făcea şi însuşi Dumnezeu şi mulţimile sfinţilor îngeri priveau de sus spre nevoitorul luptându-se cu diavolul şi cu toată oastea lui cea rea, aprinzând pofta bărbatului şi pe femeie mai mult sălbătăcind-o. Deci, când a biruit nevoitorul, toate oștile îngerilor cu mare glas au dat laudă lui Dumnezeu, zicând : a biruit nevoitorul, făcând biruinţă străină ! Bine este, deci, frate, a nu face răul nici cu gândul, iar de eşti ispitit, nevoieşte-te ca să nu te biruieşti şi să faci cu lucrul.

42) A zis un bătrân : dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra ta şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea, fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.

CAPITOLUL VII

    PENTRU MULTE FELURI DE NĂLUCIRI ŞI ÎNŞELĂCIUNI DIAVOLEȘTI, CU CARE AMĂGEŞTE ŞI ÎNŞEALĂ VRĂJMAŞUL PE MULŢI, VRÂND CA SĂ-I SMINTEASCĂ DIN CALEA MÂNTUIRII, SĂ-I DEPĂRTEZE DE DUMNEZEU ŞI SĂ LE FIE ÎN ZADAR OSTENEALA LOR


1) Era un oarecare sihastru iscusit şi trăia în pustie cu multă înfrânare, postire şi priveghere şi alte osteneli pentru mântuirea sa, atât încât se socotea pe sine că a ajuns la măsura părinţilor celor dedemult. Pe acesta a început vrăjmaşul diavol a-l amăgi şi a-l înşela cu năluciri diavoleşti. I se arătă lui adesea în chip de înger, ca şi cum ar fi de la Dumnezeu trimis pentru pustniceasca lui viaţă cea iscusită, ca să-l povăţuiască şi să-l înveţe cele ce i se cad lui. Şi aşa, multă vreme arătându-i-se în chipul îngerului luminat, multe lucruri neştiute îi arăta şi îi spunea. Iar el nesocotind vicleşugul vrăjmaşului, s-a încredinţat cum că este îngerul şi îi slujeşte pentru viaţa sa plăcută lui Dumnezeu. Tatăl acestui sihastru încă era viu şi trăia la ţară. Şi după multă vreme auzind el despre feciorul lui sihastru, unde trăieşte şi în ce loc în pustie, a dorit să meargă acolo, să-l mai vadă cu ochii mai înainte de moartea sa, fiindcă numai pe acel fecior îl avea şi de mulţi ani nu-l văzuse. Şi aşa, luându-şi traistă şi o secure în mână, a plecat şi a ajuns în acea pustie. Apropiindu-se de acel loc, unde era chilia sihastrului, acel înger al satanei care pururea se arăta sihastrului, i-a grăit lui zicând : păzeşte-te şi ia aminte de tine că diavolul s-a închipuit în chipui tatălui tău şi vine la tine cu o traistă şi cu o secure în mână vrând să te omoare. Deci, ia-ţi şi tu degrabă securea în mână şi ieşi înaintea lui şi apropiindu-te de dânsul, apuca înainte şi-l loveşte cu securea şi-l omoară. Iar el încredinţându-se acelui înger şi ascultându-l a ieşit şi văzându-şi tatăl venind cu securea în mână, precum i-a spus, s-a apropiat de el şi lovindu-l cu muchea securii în cap, l-a omorât şi îndată l-a apucat necuratul duh şi l-a muncit până l-a omorât şi pe el.

2) Un frate oarecare când a părăsit lumea şi a venit în pustie să se călugărească, având un copilaş, l-a luat cu sine şi venind în pustie s-a călugărit şi îşi ţinea şi copilaşul său cu dânsul. Acestui frate adeseori i se arăta diavolul în chilie, în chip de înger luminat şi multe lucruri neştiute îi spunea şi despre cele viitoare ce aveau să fie. I le spunea lui şi se izbândeau şi erau aşa, se împlineau toate cum i le spunea, până s-a încredinţat bine, cum că este îngerul lui Dumnezeu trimis la dânsul ca să-l înveţe şi să-l povăţuiască spre lucrurile şi faptele cele folositoare şi plăcute lui Dumnezeu. Deci, odată a început a-i povesti lui şi a-i spune despre patriarhul Avraam, cum i-a poruncit Dumnezeu să-l junghie pe Isaac, fiul său cel iubit, jertfă bine primită lui Dumnezeu. Despre aceasta auzind Avraam, nimic n-a cerut, ci îndată l-a luat pe Isaac, fiul său cel iubit şi l-a dus fără nici o milă, să-l junghie după porunca şi pentru acest lucru l-a blagoslovit Dumnezeu pe Avraam şi l-a făcut mare şi slăvit. Deci şi tu fă acum acest lucru bine primit şi foarte iubit lui Dumnezeu, mai vârtos decât toate bunătăţile lumii. Ia-ţi fiul acesta şi-l du la cutare loc, şi-l înjunghie acolo cu cuţitul şi aşa vei fi blagoslovit de Dumnezeu şi mai mult vei fi slăvit decât Avraam în zilele acestea. Însă el nepricepând şi necunoscând vicleşugul vrăjmaşului, a făcut aşa cum i-a zis lui. A luat copilui său şi l-a dus la locul unde i s-a arătat lui vicleanul vrăjmaş şi scoţând cuţitul l-a ascuţit şi apucând copilui şi vrând să-l pună la pământ, cu faţa în sus, să-l junghie, copilul fiind priceput, a cunoscut ce vrea să-i facă şi smucindu-se din mâinile lui, a fugit şi aşa a scăpat.

3) Era un sihastru iscusit, ce trăia în pustie şi care se închisese într-o peşteră şi cu multa lui înfrânare, cu postul, cu privegherea intru rugăciuni, cu alte nevoinţe, osteneli şi fapte bune, întrecea şi îi covârşea pe alţii. Dar nepăzindu-se şi nesocotind înşelăciunea vicleanului diavol, fu batjocorit de vrăjmaşul şi a căzut în cumplită ispită. Căci amăgindu-l pe el vrăjmaşul, îi arătă lui în vis feluri şi feluri de vedenii, şi cele ce vedea el în vis se izbândeau aievea, până s-a încrezut bine visurilor. După ce s-a încrezut bine visurilor într-o noapte i-a arătat lui diavolul neamul şi soborul creştinesc cu apostolii şi cu mucenicii, fiind la un loc întunecat, ponegrit şi pedepsit, de tot binele lipsit, plin de toată ruşinea şi necurăţia şi erau toţi mâhniţi şi scârbiţi. Iar în dreptul lor era neamul jidovesc, cu Moise şi cu toţi proorocii, într-un loc luminat, liniştit, plin de lumină, de toată mângâierea, bucuria şi veselia. Şi îl sfătuia înşelătorul, zicând : iată, acum vezi şi neamul vostru creştinesc la ce loc şi în ce chip se află şi neamul jidovesc. Deci, de vei vrea să fii însoţit şi împărtăşit fericirii şi bucuriei neamului jidovesc, te sfătuiesc să mergi şi să primeşti tăierea împrejur, legea şi credinţa jidovească. Iar el, după cum am zis, fiind foarte încredinţat visurilor, a făcut aşa precum l-a sfătuit vrăjmaşul. Ieşind din peştera lui şi lăsând pustia şi viaţă pustnicească, a venit în lume, deşi erau şaizeci de ani de când nu ieşise din pustie şi mergând la şcoala şi soborul jidovilor, le-a spus lor cum a văzut în vis neamul creştinesc în loc întunecat şi pedepsit, iar neamul jidovesc la loc luminat, plin de bucurie şi de veselie. Iar jidovii auzind aceasta, s-au bucurat şi l-au îndemnat să primească legea lor. Iar el cu mare bucurie a primit tăierea împrejur pe trupul său şi toată legea lor şi aşa a pierit. Aceasta i s-a întâmplat lui, pentru că n-a câştigat dreapta socoteală, şi s-a deprins din tinereţile sale numai voii şi sfaturilor gândurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun şi folositor al părinţilor şi al fraţilor, niciodată nu l-a încercat.

4) La un frate oarecare, într-o noapte citindu-şi pravila şi rugându-se lui Dumnezeu, pe la miezul nopţii, după obiceiul său, vicleanul diavol prefăcându-se în chip de înger luminat, a intrat în chilie şi a început a-l ferici, zicând : fericit eşti, robule şi ostaşule cel bun al lui Dumnezeu, că nu te leneveşti să te scoli din somnul tău la rugăciunea şi slujba lui Dumnezeu. Şi l-a întrebat fratele, zicând : dar cine eşti tu, de ai venit la mine să mă fericeşti şi să mă lauzi aşa ? Răspuns-a acela, zicând : eu sunt îngerul lui Dumnezeu şi am venit la tine să te păzesc şi să te izbăvesc de toate cursele şi înşelăciunile vrăjmaşului, să te povăţuiesc spre faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu. Zis-a lui fratele : de ai fi tu cum zici, îngerul lui Dumnezeu, n-ai veni la mine noaptea, să-mi sminteşti pravila şi rugăciunea, ci ai veni ziua. Deci, eu nu te socotesc a fi îngerul lui Dumnezeu, deşi eşti aşa de strălucitor, ci mi se pare că eşti îngerul întunericului, căci pentru aceea te arăţi tu noaptea, nu ziua. Vicleanul vrăjmaş auzind aceasta, n-a mai putut suferi nici nu a putut să mai zică ceva, decât atât : o, călugăr rău fii blestemat, şi aceasta zicând, s-a făcut nevăzut.

5) Unui frate oarecare i s-a arătat diavolul într-o noapte, în chip de înger luminat şi i-a zis lui : eu sunt Gavriil şi sunt trimis la tine să-ţi aduc o veste bună. Iar fratele i-a răspuns : cred că vei fi fost trimis la alţii, căci eu sunt păcătos şi nu sunt vrednic să văd înger. Aceasta zicând el, îndată a pierit vicleanul dinaintea lui şi a fost nevăzut.

6) Spuneau părinţii despre un bătrân oarecare, că şezând în chilia lui şi nevoindu-se pentru mântuire îl vedea aievea pe diavol umblând şi-l hulea. Iar diavolul văzându-se pe sine că de multe ori este batjocorit de acest bătrân, i s-a arătat lui, zicând : eu sunt Hristos ! Bătrânul văzându-l, şi-a închis ochii. Zis-a diavolul : pentru ce îţi închizi ochii ? Caută de mă vezi, că eu sunt Hristos. Răspuns-a lui bătrânul : eu nu voi să-l văd pe Hristos cu ochii mei în lumea aceasta. Acestea auzind diavolul, s-a făcut nevăzut.

7) Ne spunea nouă avva Or, zicând : eu, fiiior, ştiu un om oarecare în pustia aceasta, care zece ani mâncare pământească n-a mâncat. Ci îngerul lui Dumnezeu îi aducea lui odată la trei zile mâncare cerească şi-i da în gură şi aceea îi era în loc de mâncare şi de băutură. Şi ştiu pe un om ca acela, la care a venit un pâlc de diavoli luminaţi, strălucind în chipul unei cete de îngeri şi o căruţă de foc, cu cai de foc şi mulţime de ostaşi înarmaţi, întocmai cum ar veni un împărat. Venind şi apropiindu-se de dânsul, i-au zis : omule, tu ai isprăvit toate faptele cele bune, vino acum şi te închină mie şi te voi lua în căruţa aceasta şi te voi înălţa de pe pământ la cer, ca pe Ilie Tesviteanul şi te voi aşeza la un loc împreună cu dânsul. El auzind acestea, zicea în gândul său : eu în toate zilele şi nopţile mă închin Împăratului şi Dumnezeului meu. Acesta cine este de îmi zice mie să mă închin lui ? Acestea socotindu-le în gândul său, a răspuns aceluia ce-i zicea să i se închine : eu îl am pe Domnul Iisus Hristos, Împăratul şi Dumnezeul şi Mântuitorul meu, căruia pururea mă închin ziua şi noaptea. Iar ţie ţi se închină cei ce sunt cu tine. Acestea auzind diavolul, îndată a pierit şi s-a făcut nevăzut cu căruţă cu cai şi cu toate oștile lui. Acestea le spunea bătrânul ca despre altcineva, tăinuindu-şi viaţa sa. Iar părinţii care erau cu dânsul, ne-a spus nouă, că el însuşi era acela, căruia i s-au întâmplat acestea.

8) Un frate oarecare şedea cu tăcere liniştită în chilia lui, păzindu-şi pravila şi orânduiala. Vrăjmaşul diavol, vrând să-l amăgească şi să-l înșele, într-o noapte culcându-se fratele în chilia lui, s-a închipuit vicleanul în chip de înger luminat şi mergând la dânsul l-a deşteptat, zicând : scoală-te, robul lui Dumnezeu, la rugăciunea şi pravila ta ! Fratele deşteptându-se din somn, l-a văzut pe el strălucind luminat, dar îndată s-a făcut nevăzut. Sculându-se fratele, s-a apucat de rugăciune şi de obișnuita lui pravilă, socotind că îngerul lui Dumnezeu este acel ce l-a deşteptat. Când a fost a doua noapte, dacă s-a culcat fratele şi numai a adormit, iarăşi a venit vicleanul şi l-a deşteptat, zicând : scoală-te, robul lui Dumnezeu, la rugăciunea şi pravila ta ! Şi aşa de multe ori, în multe nopţi făcându-i, cum adormea, venea şi îl deştepta. Odată a mers fratele la un bătrân, care nu era prea departe de dânsul şi i-a spus, zicând : părinte, pe mine, de câtăva vreme, în toate nopţile, dacă mă culc şi adorm, îndată vine îngerul şi mă deşteaptă la rugăciune. Zis-a lui bătrânul : dar în ce chip vine la tine îngerul şi cum te deşteaptă ? Răspuns-a lui fratele : după ce mă culc şi adorm, îndată vine la mine îngerul, strălucind luminat şi apropiindu-se mă deşteaptă, zicând : scoală-te, robul lui Dumnezeu, la rugăciunea şi pravila ta ! Iar eu deşteptându-mă şi deschizând ochii îl văd pe dânsul strălucind luminat şi îndată fuge şi se face nevăzut. Aşa îmi face în toate nopţile şi nici cât de puţin nu mă lasă să dorm. Zis-a lui bătrânul : fiule, acela nu este îngerul care doreşte binele şi mântuirea ta, ci este vicleanul diavol, care vrea şi îţi doreşte pieirea şi vrea să te amăgească până te vei încredinţa lui bine. Apoi te va înşela şi te va pierde, precum şi pe mulţi alţii i-a pierdut. Însă, tu, fiule, nu-l asculta, ci când va mai veni la tine să te deştepte zi-i aşa : eu, când îmi va veni vremea de sculat şi îmi va fi voia să mă scol, mă voi scula şi fără de tine, iar pe tine nu te ascult şi nici nu te voi asculta. Această învăţătură luând fratele de la acel bătrân, a mers la chilia sa. Iar dacă a venit noaptea şi s-a culcat fratele să doarmă, viclealul îndată ce a adormit a şi venit la dânsul şi l-a deşteptat, după cum se obişnuise, zicând : scoală-te, robul lui Dumnezeu, la rugăciunea şi pravila ta ! Iar fratele i-a răspuns, după cum îl învăţase pe el bătrânul : eu, când îmi va veni vremea şi voi vrea să mă scol, mă voi scula fără deşteptarea ta, iar pe tine nu te ascult, nici nu te voi asculta. Acestea auzind vicleanul, a oftat. zicând : o, călugăr nebun şi fără de minte şi blestemat, ai mers la bătrânul cel rău şi mincinos şi te-a înşelat. La acel bătrân a mers ieri un frate, şi l-a rugat foarte, ca să-i facă lui bine, să-l împrumute cu un galben, fiindu-i de mare trebuinţă, dar n-a vrut să-l împrumute, ci a minţit zicând că nu are şi avea un galben. Deci, din aceasta să ştii şi să cunoşti că acela este un bătrân rău şi mincinos şi te-a înşelat, fiind prost şi fără minte. Acestea zicând vicleanul, s-a făcut nevăzut. Iar fratele, după ce s-a făcut ziuă, a mers la acel bătrân şi i-a spus, cum i-a zis el vicleanului diavol, precum l-a învăţat pe el şi ce i-a răspuns lui vicleanul şi cum i-a spus lui de un frate ce a venit de s-a rugat să-i facă lui bine, să-l împrumute cu un galben şi nu l-a împrumutat zicând că nu are deşi avea. Deci l-a întrebat pe bătrân : sunt aşa acestea, părinte ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : cu adevărat aşa este, fiule ! A venit la mine un frate şi a cerut să-i dau un galben împrumut şi am un galben, însă am zis că nu am, pentru că ştiam că nu îi este de folos acel lucru pentru care cere galbenul, ci mai vârtos de vătămarea sufletului îi era. Pentru aceea am socotit mai bine să spun o minciună şi să-l izbăvesc pe frate de vătămarea sufletească. Astfel nu i-am dat galbenul, zicând că nu am. Ci tu, fiule, păzeşte-te şi cunoaşte-l pe vicleanul vrăjmaş, care umblă să te înşele ! Şi mult fiind învăţat şi întărit de bătrânul, a mers la chilia sa.

9) Un frate oarecare, Avramie, trăia în pustie şi era foarte îndărătnic, neascultător şi nesupus, umblând numai după voia gândului său şi a părerii sale. Acesta cu foarte multă dorinţă poftea sfânta preoţie şi multe năluciri şi vedenii îi arăta lui înşelătorul noaptea în vis pe care el socotindu-le cu amănuntul, le credea că sunt adevărate. Şi de vreme ce multe din cele ce vedea în vis, se izbândeau aievea, se încredea foarte mult visurilor sale. Odată a venit la dânsul diavolul în vis, în chipul lui Hristos şi cu îngerii Săi şi i-a zis : văzut-am multă şi marea ta poftă şi dorinţă, pe care de mult o ai pentru sfânta preoţie. Bun şi ales lucru doreşti, căci în vremile acestea cu mare nevoie se câştigă preoţia şi numai cei ce sunt bogaţi şi de neam slăvit o pot câştiga. Căci arhiereii s-au făcut acum toţi lacomi, mândri, măreţi şi iubitori de cinste. Pentru aceea eu însumi am venit la tine, văzându-ţi multă şi marea ta dorinţă, să te hirotonesc şi să te fac preot. Acestea zicând, au început îngerii a cânta cântare dulce şi veselă : axios, adică vrednic ! Şi aşa l-au tuns pe el şi l-au făcut preot şi după ce l-au preoţit, l-au lăsat şi s-au ridicat cu îngerii înălţându-se la cer. Aceasta făcându-se, s-a deşteptat fratele din somnul său şi se minuna şi se bucura foarte de acel vis minunat. Aşa a crezut că este preot cu adevărat. Şi mulţumea lui Hristos, că l-a făcut preot şi a început a-şi citi pravila cu începere preoţească. După aceea a mers la biserica părinţilor, ca să liturghisească, fiind ziua Duminicii. Şi se adunaseră părinţii de prin pustie la biserică. Atunci a venit şi el şi intrând în biserică, a mers drept în altar şi cu mare îndrăzneală a luat sfintele veşminte să se îmbrace, neîntrebând pe nimeni. Dar preoţii bisericii care erau în altar, văzându-l că ia sfintele veşminte preoţeşti, l-au întrebat, zicând : ce vrei să faci ? Pentru ce iei veşmintele ? El le-a răspuns : eu vreau să mă îmbrac, să liturghisesc astăzi. Zis-au lui : dar cum vrei să faci tu aceasta, nefiind preot şi cum îndrăzneşti de intri în sfântul altar, unde numai preoţii şi slujitorii lor intră şi cum îndrăzneşti de iei veşmintele preoţeşti, de care nu ţi se cade ţie nici să te atingi ? Au doară ai inebunit ? Răspuns-a lor, zicând : nu ! Nu am înnebunit, ci şi eu sunt preot ca şi voi. Iar ei ştiind că nu este preot, l-au scos afară din sfântul altar. Atunci a început a se gâlcevi şi a striga în gura mare, zicând : pentru ce să mă scoată pe mine afară din altar, că şi eu sunt preot şi m-a preoţit însuşi Domnul Hristos cu sfinţii îngeri. Iar părinţii văzând şi auzind acestea de la dânsul, l-au cunoscut că este amăgit şi înşelat de vrăjmaşul diavol. Atunci au cunoscut părinţii că pentru îndărătnicia, neplecarea şi nesupunerea lui, i s-a întâmplat aceasta. Şi au poruncit părinţii de i-au pus fiare mari în picioare şi l-au trimis la o mânăstire afară din pustie şi au poruncit să fie acolo în pază şi să-l smerească cu ascultări grele, fără de odihnă, până ce se va smeri şi îşi va cunoaşte neputinţa şi înşelăciunea sa. Şi aşa i-au făcut, până ce a venit el întru cunoștință şi a cunoscut înşelăciunea şi smerindu-se s-a pocăit.

10) Spunea cineva despre un călugăr că se ruga lui Dumnezeu să-l învrednicească să fie ca Isaac patriarhul. Şi după multă rugăminte a lui i-a venit un glas de la Dumnezeu, grăind lui; nu vei putea să fii ca Isaac patriarhul. Şi a zis călugărul : de nu voi putea să fiu ca Isaac, măcar să fiu ca Iov. Glasul iar a grăit către dânsul : de vei birui pe diavolul ca şi el, vei putea să fii ca el. Şi s-a făgăduit călugărul aşa şi a auzit glas : mergi în chilia ta şi te trezeşte ! Iar după câteva zile, i s-a arătat diavolul în chipul unui voinic oarecare şi a venit la călugăr, zicând : părinte, rogu-mă sfinţiei tale, fie-ţi milă de mine, că sunt un voinic gonit de împăratul şi ia acestea de la mine, adică două sute de lire de aur, o fată şi un fecior, şi-i păzeşte la tine într-un loc ascuns, că eu mă voi duce într-alta ţară. Şi călugărul neştiind vânarea diavolului, a zis : fătul meu, nu voi putea să iau eu, că sunt un om slab şi nu voi putea să-i păzesc. Şi-l îndemnă vicleanul voinic pe călugăr şi iar i-a zis călugărul mergi, fătul meu, la acea piatră de le ascunde ! Iar mai pe urmă l-a ascultat călugărul şi a luat aurul, copilul şi fata, batjocorit fiind de dracul. Iar după puţine zile a ridicat război călugărului spre fata şi a stricat-o, şi s-a căit de lucrul ce făcuse şi a ucis-o. După aceea i-a zis lui gândul : ucide-l şi pe fecior, să nu ţi se vădească lucrul. Aşa l-a ucis şi pe fecior şi i-a zis lui gândul iarăşi : ia aurul ce ţi-a dat şi fugi în altă ţară pentru gâlceava celui ce ţi-a dat aurul. Şi sculându-se de acolo, s-a dus într-alt loc şi a început din aur a zidi biserică. Şi sfârşind el lucrul, iată a venit diavolul în chip de voinic şi a început a striga şi a grăi acolo : nevoie mare, ajutaţi-mi ! Acest călugăr din aurul ce i-am dat eu a ridicat biserica aceasta. Şi s-a sculat norodul acelui loc şi cu toată ocara l-a gonit pe acel viclean voinic. Dar el lăudându-se, a mers de acolo grăind că altele va face călugărului, care nu i-a trecut prin minte vreodată şi aşa lăudându-se s-a dus. Iar călugărul nu se odihnea nici noaptea, nici ziua, luptându-se cu cugetele, până ce l-a biruit cugetul a se duce din acel loc, zicând : a ajuns a se vădi lucrurile mele, aşa că lua-voi aurui ce mi-a rămas şi mă voi duce într-altă cetate mai departe, unde voinicul acela nu va mai putea veni. Deci a mers într-altă cetate şi a căzut acolo în curvie cu fata unui călău, pe care stăpânul locului aceluia îl avea la tăierea vinovaţilor. Şi vorbind tatăl ei, a luat-o lui nevastă. După câtăva vreme a murit tatăl fetei şi a venit stăpân nou în locul stăpânului cel vechi. Şi a căutat după tocmeala crăiască, un om să-i slujească la tăierea vinovaţilor şi au zis oamenii : nouă aşa ne este obiceiul : cel ce a luat fata mortului, acela să ia şi slujba, măcar de n-ar şi voi. Şi este la noi unul ca acela, care şi cinul călugăresc ni se pare că a ţinut. Iar el a zis : mergeţi de-l aduceţi la mine, şi-l aduseră la stăpân şi i-a zis să-i slujească neapărat. Şi a căzut un om oarecare în osândă de moarte şi a primit poruncă cel care odinioară fusese călugăr, iar acum ucigător. De mă veţi credea, firea milosârdiei nu mă lasă fără de lacrimi a trece povestea acestui sărac. Şi i-a poruncit lui stăpânul să adune smoală şi alte chinuri, pentru cei osândiţi. Făcând el aceasta, iată şi satana a venit în chip de voinic şi a început a striga unele ca acestea, încât şi norodul se strânsese la glasul lui, căci cerea de la stăpânitor dreptate şi izbândire cu stăruinţă. Răspuns-a stăpânul şi a zis către dânsul : conteneşte, voinice şi ia aminte, şi mai cu înţelegere spune despre tine ! Nu striga lătrând ca un câine. Iar voinicul a grăit către stăpân : acest călău, era odată călugăr, Iar eu fiind gonit de oarecari vrăjmaşi ai mei, i-am dat aur mult, un copil al meu şi o fată. Deci porunceşte să-mi iau înapoi ce i-am dat. Stăpânul a primit cu dulceaţă aceste lucruri şi l-a întrebat pe cel ce era odinioară călugăr, iar acum călău : oare cuvintele acestui voinic adevărate sunt ? Iar el zise : aşa este. Şi ispitindu-l a întoarce cele date lui, a spus despre uciderea feciorului, a fetei şi cheltuirea aurului dar neavând stăpânul ce lua de la dânsul, a poruncit să fie pedepsit cu moartea blestematul călău. Astfel ducându-l la locul de pierzare, i-a ieşit înainte voinicul şi vrăjmaşul lui şi i-a zis : oare ştii, părinte, cine sunt eu ? Iar el zise : adevărat, tu eşti voinicul de la care acum cunosc tot răul. Voinicul a zis către dânsul : eu sunt de care ai auzit : satana. Eu l-am înşelat pe Adam şi Eva, cei dintâi zidiţi, eu bat război cu oamenii şi nu las pe niciunul să se mântuiască, sau să fie ca Isaac, sau ca Iacob, ci mă nevoiesc să-i fac ca Ahitofel, sau ca Iuda Iscarioteanul, sau ca şi Cain şi ca bătrânii cei din Babilon şi ca cei ce sunt asemenea lor. Să mă crezi că şi tu fuseseşi batjocorit de mine şi nu ai ştiut să te lupţi cu războiul cel ascuns. Şi dracul zicând acestea şi altele multe decât acestea, numaidecât s-a făcut nevăzut. Iar acel sărac călugăr şi vârtos ucigaş, a pătimit moarte de spânzurare, batjocorit fiind de dracul, pentru mărirea deşartă şi înălţarea minţii lui.

11) Doi fraţi s-au dus în pustia cea mai dinăuntru şi şase zile se despărţeau unul de altul, iar în a şaptea zi întâlnindu-se, făceau rugăciunile şi mâncau împreună, nimic mai mult vorbind între dânşii. Deci, mergând dracii la unul dintr-înşii, îl amăgeau în multe feluri şi îi arătau mai înainte veniri de fraţi şi cele ce se făceau în multe locuri. Acestea văzându-le şi auzindu-le el că se fac întocmai, credea lor, socotind că sunt îngeri cei ce îi vestesc lui mai înainte acestea. L-au oprit să se mai ducă şi la fratele său în ziua cea orânduită. Deci, s-a dus odată să-l cerceteze pe un frate în mănăstire şi a arătat unora din mănăstire, întrebând că pentru altul de este cu putinţă ca cineva să ştie cele din lume. Iar ei auzind şi cunoscând că el este cel înşelat, l-au cercetat, zicând : dacă te îndeletniceşti cu acestea, să nu mai vii la noi. Şi îndată s-a pocăit, lepădând toate. Întorcându-se la locul său, au venit iarăşi dracii după obicei, să-l amăgească, dar el îi numea mincinoşi şi îi certa. Şi îndată s-au prefăcut în dobitoace necuvântătoare şi îngrozindu-l, s-au dus.

12) Spuneau unii despre un bătrân, că şezând în chilia sa şi nevoindu-se, îi vedea pe draci aievea şi îi defăima. Iar diavolul văzându-se biruit de bătrânul, a venit şi i s-a arătat, zicând : eu sunt Hristos ! Bătrânul văzându-l, şi-a închis ochii iar diavolul a zis : pentru ce îţi închizi ochii ? Eu sunt Hristos ! Răspuns-a bătrânul : eu pe Hristos nu voiesc să-l văd aici. Iar demonul auzind aceasta, s-a făcut nevăzut.

13) Către alt bătrân au zis dracii : voieşti să-l vezi pe Hristos ? Şi le-a răspuns : anatema vouă şi celui pentru care ziceţi ! Căci în Hristosul meu cred, care a zis : de vă zice vouă cineva, iată aici este Hristos, iată acolo este, voi să nu credeţi. Şi auzind dracii, s-au făcut nevăzuți.

CAPITOLUL VIII

    PENTRU GÂNDURILE CELE DE HULĂ CARE VIN ÎN INIMA OMULUI, HULITOARE SPRE DUMNEZEU, SPRE PREACURATA FECIOARĂ MAICA LUI HRISTOS DUMNEZEU, SPRE SFINŢII LUI DUMNEZEU ŞI SPRE SFINTELE TAINE

ÎNTREBARE

Din ale lui Anastasie Sinaitul, puţin schimbată.


1) Oare, de unde se întâmplă de vin şi intră în inima omului, fără de voia şi învoirea lui, nişte gânduri rele, necurate şi hulitoare spre însuşi Domnul Dumnezeu şi spre Preacurata şi Pururea Fecioara Maria, Maică lui Hristos Dumnezeu şi spre sfinţii lui Dumnezeu în vremea rugăciunii şi în vremea cuminecării cu Sfintele Taine ? Pentru care mulţi au căzut întru deznădăjduire, socotindu-se pe sine fără Dumnezeu şi mai răi decât păgânii şi decât dobitoacele cele necuvântătoare, atât de mult, încât de aceea nici creştini nu se mai socoteau a fi şi mulţi de această supărare s-au oprit de la Sfânta Împărtăşire. Unii au vrut ori să sară în apă să se înece, ori într-alt chip să se omoare, socotindu-se că ei nu mai au iertare de păcatul acesta, nici nu mai este nădejde de mântuirea lor, pentru că au hulit pe Însuşi Domnul Dumnezeu, aducându-şi aminte şi socotind cuvântul Domnului ce este scris în Sfânta Evanghelie, care zice : tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor, iar hula care este asupra Duhului Sfânt, nu se va ierta, nici în acest veac, nici în veacul ce va să fie. Deci, de unde vin în inima omului nişte gânduri rele şi spurcate şi hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fără voia omului ? Şi în ce chip poate omul să se izbăvească şi să scape de pieirea acelor gânduri pierzătoare de suflet ?

RĂSPUNS

2) De acea ispită, de vei citi cu luare aminte, vei afla folos, că ispită ca aceea se întâmplă la mulţi dacă-l sloboade Dumnezeu pe diavol, ca să-i ispitească pentru înălţarea şi mândria lor, ca să-i smerească şi să-şi vină întru cunoştinţă, să-şi cunoască neputinţa lor şi să se pocăiască de mândria lor. Iar unora fiind smeriţi şi cucernici, li se întâmplă lor o ispită ca aceea, din zavistia şi pizma vrăjmaşului diavol. Pentru aceea şi multora din preacuvioşii părinţi care trăiau prin pustie cu multă înfrânare şi pustnicească viaţă, li se întâmplă lor de cădeau în acea boală şi în ispita diavolească a gândurilor rele şi hulitoare asupra dumnezeirii. Precum zice sfântul Ioan Scărarul şi alţi sfinţi părinţi, că de multa supărare şi scârbă ce aveau pentru acele gânduri diavolicesti hulitoare de Dumnezeu, cădeau în deznădăjduire, întru slăbiciune şi boală sufletească şi trupească, încât li se veștejeau şi li se schimbau fețele de multe osteneli, foame şi sete, răbdare cu privegheri şi rugăciuni, că doar s-ar izbăvi de acele gânduri hulitoare, dar nu se puteau izbăvi. Şi când le veneau lor acele gânduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, li se părea că se va desface pământul şi-i va înghiţi, sau va cădea foc din cer şi-i va arde. Dar toate le pătimeau şi le răbdau pentru nesocotinţa, neştiinţa şi nepriceperea lor, că nu se socoteau, nici ştiau, nici pricepeau aceasta, că tot adevăratul dreptmăritor creştin care se teme de Dumnezeu şi face poruncile Lui, nevinovat este de nişte gânduri spurcate, rele şi hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavol care nu sunt cu voia şi învoirea omului, ci sunt nişte năvăliri diavoleşti asupra omului, fără de voia lui. Pentru care gânduri omul nu are nici o vină sau păcat, nici pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă omul nu le primeşte nici nu le urmează lor, ci îi cad lui năpastă. Căci cum ar putea cineva din creştini să-L hulească pe Dumnezeu, Căruia i se închină şi i se roagă ? Noi creştinii Aceluia ne închinăm şi ne rugăm şi-L binecuvântăm ziua şi noaptea, în toată vremea şi în tot ceasul. Aceluia îi mulţumim şi pe Dânsul îl preamărim. Aceluia îi slujim, pe Acela îl chemăm pururea întru ajutorul nostru, înaintea Lui stăm şi îl rugăm şi pe El Unul îl ştim Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-o Dumnezeire, slăvit de toată făptura. Pentru Acela toate chinurile şi mucenicia cu bucurie le primim, le răbdăm şi le pătimim. De aceea suntem necăjiţi şi supăraţi şi luptaţi de vrăjmaşi, pentru Acela suntem goniţi, pentru Acela ne lepădăm de lume şi de toate cele ce sunt într-însa. De aceea îi lăsăm pe părinţii, fraţii şi surorile noastre şi ne lăsăm soţiile şi fiii noştri încă şi viaţa noastră şi trupul nostru le dăm la munci şi la pedepse cu osârdie. Cum s-ar putea ca să hulim şi să grăim de rău şi să-L ocărâm pe Dumnezeul nostru, pentru care în toate zilele murim ? Însă acele gânduri rele şi hulitoare sunt ispitele vicleanului duh ai satanei, care vrea să ne smintească şi să ne despartă pe noi de Dumnezeul nostru. Nimeni nu poate să facă aceasta precum mai sus am zis, să se închine lui Dumnezeu şi să-L hulească, nici elinii cei păgâni. Nici chiar diavolii, care ne aduc şi ne aruncă în inimi gânduri rele şi hulitoare ca acelea, nu îndrăznesc să-L hulească pe Dumnezeu. Precum despre aceasta mărturiseşte sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, zicând : tu crezi că este un Dumnezeu şi bine faci, că şi dracii cred şi se cutremură. Deci, lucru arătat este, că ei nu îndrăznesc să-L hulească. Încă şi de Domnul Hristos cu frică şi cu cutremur se rugau să nu-i trimită pe ei în chinuri şi Îl mărturiseau şi Îl grăiau de bine, zicând : ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui viu ? Ai venit mai înainte de vreme să ne munceşti ? Știmu-Te pe Tine cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu. Precum de aici este arătat şi cunoscut lucru că diavolii, vrăjmaşi fiind neamului omenesc şi având pururea mare pizmă şi zavistie asupra noastră, aruncă aceste gânduri spurcate şi hulitoare de Dumnezeu în inima omului, socotind vrăjmaşul căci cu acele gânduri hulitoare asupra Dumnezeirii, ar putea omul să se scârbească şi să se deznădăjduiască de mântuire, şi cu aceasta să-l despartă şi Să-l îndepărteze de Dumnezeu. Dar noi creştinii şi credincioşii lui Hristos, pentru acele gânduri străine ale vrăjmaşului diavol, nici o osândă, cercetare, sau pedeapsă nu avem de la Dumnezeu. Ca de ar fi ale noastre şi din inima noastră acele gânduri hulitoare, pe care le-am grăi noi şi le-am zice cu gura noastră, am fi vinovaţi. Ci noi mai mult voim să fim arşi în foc decât să grăim cu gura noastră cuvinte de hulă asupra Dumnezeului nostru. De acestea noi înştiinţându-ne şi încredinţându-ne, nici într-o seamă să nu băgăm acele gânduri, ci când îţi va aduce diavolui şi va arunca în inima ta nişte gânduri hulitoare ca acelea, să-i zici şi să-i răspunzi în gândul tău aşa : să se întoarcă boala ta pe capul tău şi pe creştetul tău şi hula ta să se pogoare asupra ta, viclene diavole şi duhule necurate ! Iar eu, Domnului Dumnezeului meu totdeauna mă închin, îl laud şi îl slăvesc şi niciodată nu-L voi huli, căci cum aş putea eu să hulesc şi proslăvesc pe Domnul Dumnezeul meu ? Cum aş putea să-L ocărăsc când în toate zilele şi în tot ceasul, cu tot sufletul şi inima mea îl preamăresc şi îl rog pe Dânsul ? Iar hula ta, viclene diavole, să se întoarcă pe capul tău ! Şi în acest chip poţi să te izbăveşti de acea ispită diavolească, nesocotindu-le şi nebăgând în seamă acele gânduri ale lui, ci ocărându-l şi batjocorind pe vrăjmaşul diavol, ştiind şi cunoscând noi că de la el şi ale lui sunt acele gânduri hulitoare iar nu de la noi, nici ale noastre. Ci de la noi şi ale noastre sunt alte gânduri şi patimi care se nasc, adică : curvia, preacurvia, îmbuibarea pântecului, beţia, zavistia, mânia, pizma, iubirea de argint, clevetirea, învrăjbirea, scumpetea, nemilostivirea, tirania, minciuna şi altele asemenea acestora. Aceste patimi sunt din voia noastră, de le vom face ori de nu le vom face. Şi de le vom gândi ori de nu le vom gândi, în cele ce facem noi cu voia noastră, vinovaţi şi greşiţi suntem înaintea lui Dumnezeu şi numai de acele patimi şi păcate şi gânduri rele vom fi şi noi cercaţi şi întrebaţi, care sunt sub puterea şi stăpânirea şi voia noastră. Iar de cele ce nu sunt în voia şi stăpânirea noastră, nu vom fi cercaţi, nici întrebaţi şi gândurile cele hulitoare de Dumnezeu nu sunt în voia şi stăpânirea noastră, ci sunt nişte lucruri străine ale diavolului, pentru care gânduri noi nevinovaţi suntem. Cade-se a şti că aceste gânduri hulitoare de Dumnezeu, nu le duce diavolul să le arunce în inimile necredincioşilor păgâni şi ereticilor, pcntru că spre aceia nu are el zavistie, nici pizmă, nici război fiindcă ei, cu necredinţa şi eresul lor, nu-i sunt potrivnici, ci îi sunt supuşi. Ci toată silinţa şi nevoinţa lui este împotriva dreptmăritorilor creştini, ca să-i împiedice şi să-i smintească din credinţa lor, să-i scârbească, să-i deznădăjduiască, să-i depărteze şi să-i înstrăineze de Dumnezeu. Că ne spunea un părinte oarecare din Schit, că multă scârbă şi supărare avea de spurcatele şi hulitoarele de Dumnezeu gânduri diavoleşti. Iar odată neştiind ce să mai facă de mare scârbă şi supărare ce avea din acele gânduri drăceşti, a mers la fericitul Petru, arhiepiscopul Alexandriei şi mucenic şi s-a jeluit lui şi i-a spus toată scârba şi supărarea ce o are din pricina acelor gânduri hulitoare asupra Dumnezeirii şi asupra credinţei creştine. Iar fericitul arhiepiscop i-a răspuns, zicând : mergi, fiule şi te îngrijeşte pentru alte greşeli ale tale, iar acel păcat pentru gândurile hulitoare asupra Dumnezeirii şi asupra credinţei creştineşti care zici că te supără, lasă-l să fie asupra mea. Că tot creştinul dreptmăritor, care slujeşte şi se închină lui Dumnezeu cu credinţă, nu este vinovat de acele diavoleşti gânduri hulitoare de Dumnezeu, ci diavoul le aruncă în inima omului fără voia lui, pentru pizmă şi zavistia lui cea mare, ce o are asupra omului creştin. Că şi mie fiule, odată mi s-a întâmplat de mă supărau gândurile hulitoare şi mergând m-am jeluit şi i-am spus sfântului Pafnutie mărturisitorul şi mucenicul. Iar el m-a întărit, zicând aşa : când m-au prins pe mine prigonitorii şi m-au dus să mă muncească pentru mărturisirea lui Hristos, tocmai atunci, la acea judecată şi muncă, când mă chinuiau şi îmi ardeau trupul pentru Domnul Hristos şi cu cârlige de fier mă strujeau, vicleanul diavol îmi aducea gânduri de hulă către Dumnezeu, iar eu îi răspundeam cu mânie, zicând : o, duh viclean şi necurat, eu sufletul şi trupul şi toată viaţa mea mi le dau chinurilor şi morţii pentru Dumnezeul meu şi tu îmi aduci mie gânduri de hulă către Domnul Dumnezeu ? Ca de L-aş huli pe Domnul Dumnezeul meu, după vicleanul şi vrăjmăşescul tău sfat, nu mi-aş da trupul şi sângele chinurilor şi focului pentru Dânsul; ci hula să se întoarcă pe capul tău, viclene diavole ! Acestea spunându-le fericitul Petru arhiepiscopul, acelui părinte, l-a mângâiat şi l-a întărit. Deci, din atâta putem noi să cunoaştem, că acele gânduri diavoleşti hulitoare asupra Dumnezeirii, nu se pot goni cu altceva nici într-alt chip nu se poate izbăvi omul cel supărat de dânsele, fără numai să nu le bage niciodată în seamă. Că nu pot nimic să-ţi strice ţie acelea, fiindcă acele gânduri nu sunt de la tine, ci de la diavol. Pentru aceea tu n-ai să dai seama de acele gânduri. Şi preacuviosul părintele nostru Pamvo, ne spunea nouă, zicând : eu, fiilor, trăind în adâncul pustiului şi rugându-mă lui Dumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea vieţii mele, odată mi-a adus şi mi-a aruncat diavolul în inimă gânduri hulitoare asupra lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui şi foarte tare mă supărau. Iar eu neştiind ce să fac de scârbă şi supărarea ce aveam, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să gonească şi să depărteze de la mine aceste gânduri rele. Şi cu aşa de mare osârdie rugându-mă lui Dumnezeu, am auzit glas de sus grăindu-mi aşa : Pamvo, nu avea nici o grijă de păcatele străine, ci de ale tale îngrijeşte-te că acele gânduri hulitoare sunt ale vicleanului diavol.

3) Un frate l-a întrebat pe unul din părinţi despre gândul hulei, zicând : se necăjeşte sufletul meu, avvo, de dracul hulei, ci fă milă şi spune-mi, din ce mi se întâmplă şi ce voi face ? Răspuns-a bătrânul : un gând ca acesta ni se întâmplă nouă din clevetire, defăimare şi osândire, dar mai vârtos din mândrie şi dintru a-şi face cineva voile sale şi a se lenevi în rugăciunea sa, şi din mânie şi iuţime care sunt semne ale mândriei, căci aceasta ne aruncă pe noi în patimile ce s-au zis şi de acolo se naşte gândul hulei şi de va zăbovi în suflet îl dă
hulei hulii la cel al curviei şi de multe ori îl aduce până la ieşirea din minţi, iar de nu se va deştepta omul, piere.

CAPITOLUL IX

    CUM CĂ TREBUIE RUGĂCIUNEA SĂ FIE AJUTATĂ DE FAPTA ŞI CARE SUNT FAPTELE CARE FAC CA RUGĂCIUNEA SĂ FIE NEPRIMITĂ. CUVINTE FOLOSITOARE ALE SFINŢILOR BĂTRÂNI CELOR FĂRĂ DE NUME AŞEZATE ÎN CAPITOLE


1) A întrebat un bătrân dacă se folosesc cei ce cer rugăciunile părinţilor iar ei se lenevesc. Şi i-a răspuns : mult poate rugăciunea dreptului, precum este scris; însă care se face, adică aceea care se ajutorează de cel ce cere rugăciunea, păzindu-se cu toată osârdia şi cu durere în inimă de gânduri şi fapte rele. Că de va petrece cu nebăgare de seamă, de nici un folos nu-i va fi, chiar dacă sfinţii se vor ruga pentru el. Că unul zidind şi altul surpând, ce au folosit, fără numai osteneli ? A adaos încă şi acest fel de povestire, zicând : era un sfânt părinte al unei chinovii, împodobit cu toată fapta bună, dar mai vârtos cu smerita cugetare, cu blândeţe, cu milostivirea către săraci şi cu dragostea. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând : Doamne, mă ştii pe mine cât sunt de păcătos, dar nădăjduiesc în îndurările Tale, să mă mântuiesc prin mila Ta. Deci, mă rog bunătăţii tale, Stăpâne, să nu mă desparţi de obştea mea, ci împreună cu mine şi pe aceia îi învredniceşte Împărăţiei Tale, pentru nespusa Ta bunătate. Deci, această rugăciune neîncetat făcându-o, l-a încredinţat Iubitorul de oameni Dumnezeu în acest chip : trebuia să se săvârşească pomenire de sfinţi la o altă mănăstire, care nu era departe de dânşii, şi îl chemau părinţii acelei mănăstiri pe el împreună cu ucenicii lui. Iar el se lepăda. Dar a auzit în vis zicându-i-se să meargă şi să trimită întâi pe ucenicii săi, apoi să meargă singur. Deci, ducându-se ucenicii lui, zăcea un înger în chip de sărac bolnav în mijlocul drumului. Venind ucenicii la locul acela şi văzându-l văitându-se, l-au întrebat, care e pricina. Iar el a zis : sunt bolnav, şi eram călare pe dobitoc care trântindu-mă a fugit şi iată nu are cine să-mi ajute. Iar ei au zis : ce putem să-ţi facem, avvo ? Noi suntem pe jos. Şi lăsându-l, s-au dus. Apoi, după puţin timp a venit şi părintele lor şi l-a aflat zăcând şi suspinând şi înştiinţându-se de pricină i-a zis : nu au venit nişte monahi şi nu te-au aflat aşa ? Iar el a zis : ba da, au venit, dar înștiințându-se de pricină, au trecut zicând : noi suntem pe jos, ce putem să-ţi facem ? Zis-a lui avva : poţi să umbli puţin şi să mergem ? Iar el a zis : nu pot ! Atunci avva i-a zis : vino să te iau în spate şi Dumnezeu ne va ajuta şi vom merge. Iar el a zis : cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate. Mergi şi te roagă pentru mine ! Iar avva a zis : nu te voi lăsa, ci iată piatra aceea, te voi pune pe dânsa şi mă voi apleca şi te voi lua în spate. Şi aşa a făcut. La început îl simţea că este greu, ca un om mare, apoi se făcea mai uşor, tot mai uşor, încât se minuna cel ce îl purta pe spate. Şi deodată s-a făcut nevăzut şi a venit glas către el : pururea te ruga-i pentru ucenicii tăi să se învrednicească împreună cu tine de Împărăţia Cerurilor şi iată că altele sunt măsurile tale şi altele ale lor. Deci fă-i pe ei să vină la lucrarea ta şi vei dobândi cererea, căci eu sunt Dreptul Judecător, răsplătind fiecăruia după faptele lui.

2) Un frate s-a dus la unul din bătrâni în lavra lui Suca, deasupra Ierihonului, şi i-a zis : cum trăieşti, părinte ? Răspuns-a lui bătrânul : Rău ! Zis-a lui fratele, pentru ce trăieşti rău, părinte ? Iar bătrânul i-a zis : iată, am treizeci de ani de când stau înaintea lui Dumnezeu în toate zilele rugându-mă, şi în rugăciunea mea uneori mă blestem pe mine, zicând către Dumnezeu : să nu Te milostiveşti spre toţi cei ce fac fărădelegea. Şi : blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale, de la care eu pururea mă abat, şi fărădelegea o lucrez. Alteori către Dumnezeu iarăşi zic : vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună şi eu în fiecare zi grăiesc minciună, şi în inima mea cugetând rele, zic către Dumnezeu că cugetarea inimii mele înaintea Ta este Pururea, şi neavând post câtuşi de puţin, zic : genunchii mei au slăbit de post. Şi iarăşi dacă am pomenire de rău asupra fratelui meu, zic către Dumnezeu : iartă-ne nouă precum şi noi iertăm ! Şi toată grija având la a mânca pâinea mea, zic : am uitat a mânca pâinea mea. Şi dormind până dimineaţă, cântând zic la miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie. Neavând umilinţă câtuşi de puţin, zic : ostenit-am întru suspinul meu, sau : făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea. Şi cu totul fiind plin de mândrie şi de odihnă trupească, mă batjocorese pe mine şi cânt : vezi smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele ! Negătit fiind zic : gata este inima mea, Dumnezeule ! Pe scurt deci toată pravila şi rugăciunea mea mi se face mie spre mustrare şi ruşine. Zis-a fratele : eu socotesc, părinte, că acestea le-a făcut David pentru sine. Iar bătrânul suspinând, a zis : ce zici, frate ? De nu vom păzi cele ce cântăm înaintea lui Dumnezeu, la pierzare vom merge.

3) A zis un bătrân : în schit era un frate osârduitor la slujba sa, dar leneş la celelalte. Şi într-o zi se arătă satana către unul din bătrâni, şi îi zice : o, minune ! Cutare monah mă strânge în braţele sale ca să nu mă duc de la dânsul făcând voile mele şi în tot ceasul zice către Dumnezeu : Doamne, izbăveşte-mă de cel rău !

4) Ziceau bătrânii că oglinda călugărului este rugăciunea. Şi iarăşi ziceau ei, că precum este cu neputinţă a-şi vedea cineva faţa sa în apă tulbure aşa şi sufletul nu poate să se roage de nu se va curăţi de cele străine.

5) A zis un bătrân : când omul se va păzi să nu-l nedreptăţească pe aproapele, atunci are îndrăzneală cu gândul său că rugăciunea lui s-a primit la Dumnezeu. Iar dacă cineva îl va nedreptăţi pe aproapele, rugăciunea lui este urâtă şi neprimită. Căci suspinul celui nedreptăţit nu lasă rugăciunea celui ce l-a nedreptăţit să intre.

6) Povestit-a unul din părinţi : la Schit când făceau Sfânta Liturghie clericii, se pogora ca un vultur peste Jertfa cea de taină şi nimeni nu-l vedea, decât clericii. Într-o zi a cerut unul de la diacon ceva. Iar el i-a zis : nu am vreme acum. Apoi venind diaconul la Jertfa cea de taină, nu s-a pogorât asemănarea vulturului după obicei. Şi a zis preotul către diacon : pentru ce nu a venit vulturul după obicei ? Negreşit pentru că în mine sau în tine este vreo greşeală care a oprit darul. Depărtează-te deci de la mine şi de se va pogorî se va cunoaşte că pentru tine nu s-a pogorât. Depărtându-se diaconul, îndată s-a pogorât vulturul. Iar după ce s-a sfârşit slujba, a zis preotul către diacon : spune-mi, ce ai făcut ? Iar el a zis : nu mă ştiu pe mine să fi greşit, fără numai că venind un frate şi cerându-mi cutare lucru, i-am răspuns că nu am vreme. Şi i-a zis lui : deci pentru tine nu s-a pogorât, fiindcă s-a mâhnit fratele asupra ta. Şi ducându-se diaconul, s-a pocăit înaintea fratelui.

7) Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând : oare pentru care păcat nu primeşte Dumnezeu rugăciunea omului ? Răspuns-a lui bătrânul : pentru pizmă şi ţinerea de minte a răului precum zice Domnul : de vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău. Iar de ai vreo vrajbă şi pizmă asupra cuiva, atunci să ştii că rugăciunea ta şi jertfa ta nu este primită de Dumnezeu, ci mai vârtos scârbeşti şi mânii pe Dumnezeu în rugăciunea ta.

CAPITOLUL X

    PENTRU MULTE GRAIURI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURA ALE PREA CUVIOŞILOR ŞI PURTĂTORILOR DE DUMNEZEU PĂRINŢI, PENTRU SMERENIE


1) Zis-a un bătrân : de este cineva cinstit şi lăudat de oameni mai mult decât măsura lui unul ca acela de mult bine se lipseşte. Iar cel ce nu este nici cât de puţin cinstit şi lăudat de oameni aici pe pământ, acela va fi proslăvit de Domnul Dumnezeu în cer.

2) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : spune-mi mie, părinte, oare, ce ar face cineva vrând să-şi poată câştiga lui smerenia ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului. Şi cel ce va vrea să câştige smerenia, acela pururea să se silească să-şi deprindă firea sa în a-şi vedea numai ale sale greutăţi şi păcate şi a le cunoaşte, a se mâhni, a se defăima şi a se îngriji pentru dânsele. Iar păcatele altora să nu le ispitească, nici să osândească pe nimeni din fraţi.

3) Zis-a un bătrân : să nu cumva să gândeşti vreodată în gândul tău că tu eşti mai silitor şi mai nevoitor spre faptele cele sufleteşti decât ceilalţi fraţi, şi că mai mult posteşti şi că te osteneşti, ci smereşte-te cu darul lui Hristos şi cu dragoste nefăţarnică la toţi fraţii, ca să nu cazi în duhul mândriei şi aşa să-ţi pierzi osteneala. Căci scris este : cel ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă. Ci cu dragostea să fii ca şi cu sare îndulcit pururea către fratele tău.

4) De vei porunci ceva fratelui tău cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu să facă vreo treabă oarecare, el se va supune cuvântului tău, celui cu smerenie şi va face ceea ce îi vei zice lui. Iar de vei porunci lui cu stăpânire, ca şi cum l-ai stăpâni pe el, iar nu cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu care vede şi cunoaşte tainele inimilor, nu-i da lui îndemnare în inimă să te asculte, şi să facă cele ce îi porunceşti lui cu stăpânire. De vreme ce arătat este lucrul care se face pentru Dumnezeu, aşijderea şi lucrul care se face cu porunca stăpânitoare. Căci lucrul care este al lui Dumnezeu este cu smerenie, cu rugăminte şi cu blândeţe. Iar poruncirea cu stăpânire este plină de mânie, de mâhnire şi de tulburare, fiind lucrul vicleanului.

5) Un frate a mers la un bătrân şi l-a întrebat, zicând : părinte, ce voi face, că mă supără mândria şi înălţarea ? Răspuns-a lui bătrânul : bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul. Aceasta auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făcând metanie până la pământ bătrânul a zis : iartă-mă, părinte, că nici una din acestea n-am făcut. Zis-a lui bătrânul : dacă Cel ce a făcut cerul şi
pământul s-a smerit pentru noi, noi care suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm ? Şi aşa s-a smerit fratele de cuvintele acelui bătrân, şi cu mult folos a mers la chilia sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.

6) Un bătrân oarecare a mers la un târg, să-şi vândă lucrul mâinilor lui. Şi mergând el pe drum a întâlnit un om îndrăcit muncindu-se. Apropiindu-se îndrăcitul l-a lovit pe bătrân cu palma peste obraz, iar bătrânul a întors şi cealaltă parte a obrazului să-l mai lovească. Iar dracul văzând smerenia bătrânului n-a putut răbda, ci îndată a ieşit din om şi a fugit. Şi omul a rămas sănătos şi a căzut la picioarele bătrânului, mulţumindu-i lui că l-a izbăvit pe el, cu rugăciunea lui, de muncirea cumplitului diavol.

7) Zis-a un bătrân : când îţi va aduce diavolul în inimă gândul mândriei şi al înălţării şi va începe a-ţi ridica şi a-ţi înălţa inima, socotind în mintea ta că ai împlinit toate poruncile lui Dumnezeu, atunci opreşte-ţi acel gând şi începe a-ţi da seama cu amănuntul şi a te ispiti, şi vezi, oare aşa este, cum îţi zice ţie acel gând, sau nu ? Adică ispiteşte-ţi inima, oare iubeşti pe vrăjmaşii tăi ? Oare te bucuri de binele lor ? Oare îţi pare rău de scârba lor şi de căderea lor ? Oare te socoteşti pe tine întru toate ca un ticălos şi netrebnic şi mai păcătos decât toţi oamenii ? Şi măcar de vei şi plini acestea toate, nici aşa să nu te înalţi cumva în gândul tău, pentru că un gând ca acela strică şi risipeşte faptele cele bune, pe care le săvârşeşte omul.

8) Şi iar a zis : cel ce este mult cinstit şi slăvit de oameni în lumea aceasta, acela în lumea cea viitoare va fi lipsit de slavă şi de cinste. Pentru că cinstea şi slava sa, şi-a luat-o de la oameni în lumea aceasta. Iar cel ce nu este slăvit nici cinstit de oameni în lumea aceasta, acela va fi cinstit în lumea cea viitoare.

9) Zis-a un bătrân : în toate supărările şi scârbele ce ţi se vor întâmpla, defaimă-te şi ticăloşeşte-te, zicând : pentru păcatele mele mi s-a întâmplat această scârbă şi deci mulţumesc Dumnezeului meu.

10) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : care este lucrul străinului ? Răspuns-a lui bătrânul : eu am văzut odată pe un frate străin, care a venit la noi în biserică în vremea slujbei. Iar după sfârşirea slujbei, a mers în trapeză şi a şezut şi el cu fraţii la masă să mănânce bucate. Iar unii din fraţi i-au zis : dar tu, frate, fiind străin, de ce faci îndrăzneală ca aceasta, de ai şezut fără blagoslovenie împreună cu noi la masă ? Scoală-te de la masă şi ieşi de aici afară ! Iar el auzind aceasta, îndată s-a sculat de la masă şi a ieşit afară. Iar alţi fraţi s-au scârbit pentru aceasta şi mergând iar l-au chemat pe fratele cel străin înăuntru şi i-au zis să şadă iar la masă. Atunci el îndată a intrat şi a şezut la masă, precum i-au zis lui, nimic îndoindu-se sau mâhnindu-se. Şi după ce a mâncat bucate şi s-a sculat de la masă, l-au întrebat pe el fraţii, zicând : spune-ne nouă, frate, ce gândeai în inima ta când te-au scos afară de la masă ? Credeam că te vei scârbi foarte mult. Răspuns-a lor fratele; zicând : nu m-am scârbit, ci eu am pus în gândul meu să mă aseamăn cu un câine, care când îl goneşte cineva afară, el iese şi când îl cheamă, iar vine. Acestea auzindu-le fraţii, foarte s-au folosit toţi de smerenia acelui frate străin.

11) Odată au mers nişte oameni mireni în Tebaida la un bătrân, luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l poftească pe acel bătrân să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, şi să-l izbăvească de această muncă diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru
dânsul şi după ce a săvârşit rugăciunea a grăit necuratului duh, care era într-acel om şi a zis : ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu ! Zis-a lui duhul cel necurat din om : voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a lui bătrânul : întreabă şi zi ce ai de zis ! Şi a zis diavolul : aceasta voi să te întreb şi să-mi spui mie : ce sunt caprele şi ce sunt oile ? Răspuns-a lui bătrânul : caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le ştie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis : iată, pentru smerenia ta ies ! Şi îndată, în acel ceas a ieşit, iar omul a rămas sănătos şi aşa s-a dus la casa lui mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

12) Zis-a un bătrân : voiesc să fiu biruit şi să am smerenie, decât să fiu biruitor şi să am mândrie.

13) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : ce este smerenia ? Şi i-a zis bătrânul : smerenia este a se socoti omul pe sine mai nevrednic şi mai păcătos decât toţi şi tuturor supus. Şi a zis fratele : cum este aceea, a fi tuturor supus ? Zis-a bătrânul : să nu încerci să vezi păcatele străine, ci ale tale păcate şi răutăţi să le vezi şi neîncetat să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta.

14) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : spune-mi mie, părinte, un cuvânt pe care păzindu-l, să mă mântuiesc ! Răspuns-a lui bătrânul, zicând : de vei putea răbda cu smerenie toate dosădirile şi ocările, de la oricine ţi se vor întâmpla ţie, te vei mântui, căci acesta este lucru mare şi mai de preţ decât toate bunătăţile.

15) Zis-a un bătrân : nu te sili să ai îndrăzneală multă către cel mai mare şi nu merge adeseori la dânsul, că dintru aceasta începe a se naşte înălţarea şi mândria în inima fratelui şi începe a dori să fie mai mare şi poruncitor altora.

16) Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. Iar după câtăva vreme a murit fratele lui, şi i-a rămas un copilaş de trei ani. Iar sihastrul auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie la chilia lui, hrănindu-l cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie. Şi n-a văzut copilul nici un om, decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea - de când l-a dus în pustie - nici muieri, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut optsprezece ani şi a murit apoi copilul. Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui pentru acel copil, în care ceată de sfinţi este pus ? Şi i-a arătat Dumnezeu, căci după multă rugăciune cu osârdie ce a făcut, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scârba şi în mijlocul acelui loc era copilul aruncat, zăcând în mare scârbă şi supărare nespusă. Aceasta văzând bătrânul, s-a mirat şi a început a grăi către Dumnezeu, zicând : Doamne, ce este nedreptatea aceasta ? Au doară nu era curat acest copil de toate spurcăciunile trupeşti şi necurăţeniile lumeşti ? El, care în toate zilele şi nopţile Te preamărea şi Te lăuda pe Tine, postea, priveghea şi se ostenea şi cu nici un păcat lumesc nu era atins ! Dar acum ce este aceasta de-l văd la acel loc de scârbă pedepsit ? Iar noi, care suntem născuţi, crescuţi şi îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire o să avem ? O, amar şi vai mie ! Acestea şi mai multe cu plângere şi cu tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi a zis : ce plângi aşa, bătrâne şi te tânguieşti pentru acel copil, care cu adevărat de păcatele cele trupeşti şi lumeşti neatins a fost şi l-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga ? Dar smerenia, adică a se smeri, pentru ce nu l-ai învăţat ? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţenia şi viaţa lui cea neatinsă de lume că este om mare şi sfânt, mai vârtos decât toţi cei din lume şi cu acea gândire înaltă în inimă a şi murit. Deci, să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul. Acestea zicând lui îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul şi-a venit în fire şi în cunoștință şi a tot plâns neîncetat pentru pieirea copilului, până la sfârşitul vieţii sale.

17) Zis-a un bătrân : să ştiţi că alt drum către mântuire nu este decât smerenia, după cum scrie Evanghelia vameşului. De va fi cineva neatins de păcate spurcate, să nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcate, ci unul ca acela mai vârtos să se smerească şi să se păzească, socotindu-se mai păcătos decât toţi oamenii. Iar de se va înălţa cu gândul său, socotindu-se că este neatins de păcate spurcate pentru că n-a căzut în nici un păcat trupesc şi lumesc, ci este curat tot şi pururea gata şi vrednic de împărtăşirea Sfintelor Taine; iar pe altul, pe care îl ştie el că a căzut cândva în vreun păcat, îl socoteşte nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela cu astfel de gând înalt şi fără de smerenie, este nevrednic, necurat şi urât lui Dumnezeu şi în pieire merge şi nu-i va folosi curăţenia lui, neavând smerenie. Că, mult mai plăcut şi mai iubit este de Dumnezeu păcătosul smerit, decât dreptul mândru.

18) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : ce este, părinte, că Domnul Hristos zice în Sfânta Evanghelie : fericiţi sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia ? Iar Sfântul Apostol Pavel porunceşte în cartea sa, zicând : bucuraţi-vă pururea şi iarăşi zic, bucuraţi-vă ! Deci, cum şi în ce chip va face omul să plângă şi să se bucure şi cum poate să încapă aceasta şi să fie amândouă împreună : şi plângerea şi bucuria ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : plângerea este grija pentru Dumnezeu şi pentru poruncile Lui, care naşte pocăinţă, iar pocăinţa naşte cunoştinţa, postirea, rugăciunea şi învăţătura. Iar bucuria este liniştea în Dumnezeu şi blândeţea. Când adică se arată cineva bun şi cinstit la cuvânt, cu dragoste şi cu față veselă către cei ce vin la dânsul iar în inima lui are plângere şi faţa lui este veselă şi cuvântul lui cu dragoste. Şi aşa pot fi şi pot încăpea amândouă şi plângerea şi bucuria.

19) Era un sihastru oarecare bătrân, care de mulţi ani trăia în pustie. Acestuia i-a venit gând în inimă, socotindu-se, cum că el a săvârşit şi a împlinit toate bunătăţile şi poruncile lui Dumnezeu şi a început cu mare osârdie a se ruga lui Dumnezeu, zicând : Doamne, Dumnezeul meu, arată-mi mie de mi-a mai rămas ceva nesăvârşit din faptele bune, să le săvârşesc pe toate ! Iar văzătorul de inimi, Dumnezeu, vrând ca să-i smerească acel gând înalt, i-a descoperit lui în gând şi i-a grăit, zicând : mergi la cutare mănăstire, la arhimandrit şi ce îţi va zice ţie, aşa să faci ! Iar el deşteptându-se din somn, foarte s-a bucurat de acea vedenie dumnezeiască şi mulţumea lui Dumnezeu. Şi îndată a plecat la acel arhimandrit şi apropiindu-se de acea mănăstire, Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului despre venirea lui, zicând : iată cutare sihastru de la cutare pustie, vine la tine ca să te întrebe, să-i spui cuvânt pentru mântuirea sufletească. Deci, dacă va veni aşa să-i faci tu : să-i dai o prăjină în mână şi să-i încredinţezi porcii mânăstirii în seama lui şi să-i porunceşti să-i păzească. Între timp a sosit şi sihastrul la poarta mănăstirii şi a început a bate la poartă ca să-i deschidă şi auzind portarul, a mers, i-a deschis şi a intrat înăuntru. Şi mergând la arhimandrit, s-au închinat unul altuia şi s-au sărutat după obicei şi au şezut. După aceea l-a întrebat pe el arhimandritul : de unde vii, avvo şi pentru ce este osteneala venirii tale la noi ? Ai venit până aici sau mai departe mergi ? Răspuns-a sihastrul şi a zis : eu, cinstite Părinte, sunt cutare sihastru de la cutare pustie şi auzind şi înţelegând de folositoarea învăţătură a cuvintelor cuvioşiei tale, într-adins numai până aici am venit, la cuvioşia ta, ca să-mi spui şi mie vreun cuvânt de folosul mântuirii sufletului, precum îţi va da ţie Domnul cuvânt. Zis-a lui arhimandritul : cu adevărat, avvo, din depărtat loc ai făcut osteneala până aici. Dumnezeu să te blagoslovească şi să-ţi răsplătească osteneala ta ! Iar dacă îţi voi spune ţie precum pofteşti cuvânt de folosul mântuirii sufletului, oare vei face după cum îţi voi zice ? Răspuns-a sihastrul şi i-a zis : iată, mă făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, că orișice-mi vei zice, cu bucurie voi face după cuvantul ce-mi vei spune ! Că pentru aceasta mi-am ostenit bătrâneţile mele de am călătorit atâta şi am venit la cuvioşia ta, ca să fac după cuvânt, ce-mi vei zice. Atunci arhimandritul sculându-se de pe scaunul său şi luând o prăjină pe care mai înainte de venirea sihastrului i-o gătise pentru acea treabă, i-a dat-o, zicând : iată, frate, acesta este cuvântul pe care voi să ţi-l spun pentru mântuirea sufletului tău. Primeşte acest toiag şi mergi de paşte porcii acestei sfinte mănăstiri ! Iată, ţi-am spus ce să faci. Mergi şi fă aşa precum ţi-am zis ! Şi aceasta zicând, îndată a poruncit de a adus toţi porcii mănăstirii şi i-a dat în seama lui şi l-a trimis la câmp să-i pască. Iar el la aceasta n-a îndrăznit să răspundă nimic, ci supunându-se a primit porcii în seama sa şi ieşind cu dânşii la câmp a început a-i paste. Iar oamenii care îl ştiau, pentru că era foarte vestit şi multora ştiut pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, auzind unde este şi că paște porcii la câmp, se mirau de aceasta şi minunându-se spuneau unul tuia, zicând : iată, sihastrul cel mare şi vestit de la cutare pustie, a înnebunit şi şi-a ieşit din minte şi a pribegit din pustie, de la locul şi chilia lui, iar acum umblă de paşte porcii la câmp. Acestea vorbind oamenii unii cu alţii; de multe ori se întâmpla să audă şi el aceste vorbe. Căci mulţi, şi din cei ce nu ştiau, nici îl cunoşteau, vorbeau şi spuneau despre dânsul, fiind de faţă. Iar alţii ziceau : sihastrul cel mare s-a îndrăcit şi umblă pe câmp împreună cu porcii. Iar el auzind, răbda cu smerenie şi aşa, cu multă răbdare şi smerenie trei ani a păscut porcii acelei mănăstiri. După ce s-au împlinit trei ani păscând porcii, văzând Dumnezeu răbdarea şi smerenia lui, a poruncit arhimandritului să-l cheme şi să-l sloboadă să meargă iarăşi la locul şi chilia lui. Iar arhimandritul, după descoperirea şi porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit să dea porcii în seama altui om, pe care l-a trimis să-i pască, iar el să vină la mănăstire, zicând că-i este trebuincios. Şi aşa, după porunca arhimandritului, dând porcii în seama acelui om, a venit la mănăstire. De când i-a dat porcii în seama lui şi l-a trimis la câmp ca să-i pască, de atunci el nu a mai venit pe la mânăstire, nici arhimandritul cu dânsul nu a mai vorbit, ci vara umbla cu porcii la câmp de-i păştea, iar iarna şedea cu ei de-i hrănea în afara metocului sau odaia dobitoacelor, care era la o moşie departe de mănăstire. Iar dacă a mers la arhimandrit, şi arhimandritul dacă l-a văzut pe el aşa schimonosit şi cu faţa schimbată şi stricată de vânturi şi de arsura soarelui, cu barbă afumată de multul fum ai odăii şi hainele feştelite şi rupte, încât numai se ţineau de trup, s-a umilit cu inima şi cu mare plângere a căzut la picioarele lui, zicând : iartă-mă, robule al lui Hristos că te-am necăjit atâta vreme cu acea ascultare dosăditoare. Să ştii, frate, că nu de la mine ţi-am făcut aceasta, ci după arătarea şi porunca lui Dumnezeu, pentru vreo greşeală ce vei fi făcut înaintea lui Dumnezeu în gândul tău cândva, neluându-ţi seama. Pentru că mie mai înainte de a veni la mine, mi-a descoperit Dumnezeu şi mi-a spus de venirea ta şi mi-a poruncit, ca îndată să-ţi dau porcii mănăstirii în seamă şi să te trimit cu dânşii la câmp, ca să-i paşti, precum ţi-am şi făcut. Iar acum, frate, văzând Dumnezeu răbdarea şi smerenia ta, s-a milostivit şi te-a iertat de acea greşeală ce vei fi făcut şi pentru care te-a trimis la această ispită. Căci acum mi-a poruncit Dumnezeu, să-ţi iau porcii din seama ta şi să te slobod să mergi la locul şi chilia ta şi să-ţi păzeşti iarăşi rânduiala. Atunci a răspuns bătrânul cu multă umilinţă şi lacrimi : adevărat, părinte, eu am greşit Domnului Dumnezeului meu, pentru care pe dreptate mi s-a făcut mie aceasta. Căci eu văzându-mă pe mine de atâţia ani trăind în pustie şi în toate zilele şi în toată vremea nevoindu-mă şi silindu-mă după puterea mea să fac cele plăcute lui Dumnezeu şi să împlinesc toate poruncile Lui, mi-a venit un gând, că eu acum am săvârşit toate faptele bune şi poruncile lui Dumnezeu. Şi am început cu mare osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să-mi arate de mi-a mai rămas cumva vreo faptă bună nesăvârşită, să o săvârşesc şi pe aceea. Aşa rugându-mă, mi-a arătat Dumnezeu şi mi-a poruncit, să vin la cuvioşia ta şi cele ce-mi vei zice să fac. Şi aşa eu, cu mare bucurie, după porunca lui Dumnezeu, am plecat şi am venit la preacuvioșia ta, negândind de o întâmplare ca aceasta. Zis-a arhimandritul : adevărat, frate, mari şi neajunse de mintea omenească şi drepte sunt judecăţile lui Dumnezeu şi mare este purtarea Lui de grijă pentru noi ! Iar noi de nu ne vom sili să câştigăm smerenia, în zadar ne vor fi osteneala şi faptele noastre, care ne par că sunt bune şi plăcute lui Dumnezeu şi nimic nu ne vor folosi, de nu vor fi acoperite cu smerenia. Căci mulţi, cu multe şi mari bunătăţi, neavând smerenie, au pierit şi nu i-au folosit pe ei bunătăţile şi faptele lor cele bune, cu îngâmfare şi fără de smerenie. Căci bunătăţile şi faptele cele bune, de nu vor avea smerenie, îl înalţă pe om la mândrie şi-l pierd, precum şi ţie, frate, ţi s-a întâmplat, pentru că n-ai avut smerenia cu care să-ţi fi acoperit bunătăţile tale, ca să nu le vadă şi să le ştie vrăjmaşul. Însă pe tine, frate, Dumnezeu te-a canonisit, te-a miluit şi te-a iertat. Acum întoarce-te şi te du iarăşi la locul şi chilia ta şi-ţi păzeşte orânduiala şi de acum te păzeşte foarte şi te fereşte de părerea înaltă şi te sileşte cu toată osârdia, de îţi este de folos smerenia, că smerenia e acoperământul faptelor bune ! Şi de vei şi face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenia, ca să nu răsufle, căci fapta bună neacoperită cu smerenie răsuflă şi se împute şi este urâtă de Dumnezeu. Aşa fă, frate şi mă iartă pentru necazul ce ţi-am făcut atâta vreme şi mă pomeneşte şi pe mine, nevrednicul, în sfintele tale rugăciuni către Dumnezeu ! Şi i-a dat cele ce-i trebuiau lui şi aşa închinându-se şi sărutându-se cu părintească sărutare, l-a blagoslovit şi l-a slobozit. Şi a plecat şi a mers iar în pustie, la chilia sa, găsind chilia curată şi măturată precum a lăsat-o, ca şi cum ar fi îngrijit-o cineva, neavând mucezeală sau putoare a pustie, ca în ziua în care a plecat dintr-însa, de care lucru foarte se minuna.

20) Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând : părinte, de va voi vreun frate să-mi vorbească şi să-mi spună nişte cuvinte nefolositoare sau glume lumeşti şi vorbe deşarte, oare mi se cade a-i zice să tacă, să nu vorbească vorbe deşarte şi nefolositoare şi glume lumeşti ? Răspuns-a lui bătrânul : nu, fiule, nicidecum nu ţi se cade să-i zici să tacă, orice va vorbi. Că de-i vei zice să tacă, să nu vorbească vorba fără de treabă, atunci cu acel cuvânt îl ocărăşti pe fratele tău şi-l ruşinezi, ca şi cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Şi peste puţin, şi tu însuţi vei vorbi vorbe deşarte şi fără de treabă. Şi în zadar, spre păcatul tău, ai ocărât şi ai osândit cu mândrie pe fratele tău, poruncindu-i să tacă. Dar dacă nu îţi place a vorbi vorba fără de treabă, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, şi aşa, cu tăcerea şi smerenia ta, îi vei da lui şi altora chip bun.

21) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : avvo, ce este smerenia ? Răspuns-a lui bătrânul : smerenia este aceasta, fiule, să nu socoteşti cândva întru părerea ta, cum că ai făcut ceva lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu. Ci mai vârtos să te socoteşti pururea fără de nici o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu. Între oameni fiind, să te socoteşti şi să te vezi mai păcătos şi mai nevrednic decât toţi. Celui ce-ţi face rău, să te sileşti să-i faci bine, după putinţa ta. Iată, fiule, ţi-am spus ce este smerenia, mergi dar şi fă aşa şi te vei mântui !

22) În zilele împăratului Teodosie, care se chema cel Mic, a venit un bătrân din părțile Egiptului şi s-a aşezat în pustie aproape de Ţarigrad (Constantinopol) şi era slăvit de toţi. Iar odată, trecând împăratul pe drumul acela, aproape de chilia acestui sihastru, a vrut însuşi să meargă să-l vadă. Şi lăsându-şi suita, a mers singur la chilia sihastrului în chipul unui ostaş. Bătând la uşă, i-a deschis bătrânul şi l-a primit cu bucurie, ca pe un ostaş, neştiind că este însuşi împăratul. Şi făcând rugăciune după obicei, au şezut amândoi. Apoi a început împăratul a-l întreba, zicând : cum trăiesc părinţii în Egipt ? Zis-a lui bătrânul : bine, cu milă şi darul lui Dumnezeu ! Ei se roagă pururea pentru pacea şi mântuirea a toată lumea. După aceea i-a pus lui bătrânul masă, scoţând dintr-o putinică posmagi uscaţi, şi muindu-i cu apă a mai pus pe ei, dintr-un ulcior, puţin oţet, untdelemn şi sare şi i-a pus pe masă; asemenea şi un pahar cu apă. Şi-l poftea, zicând : ospătează, fiule, din ce mi-a dat mie Dumnezeu ! Iar împăratul a mâncat cu mare poftă şi a băut şi apă. L-a întrebat pe bătrân oaspetele, zicând : spune-mi mie, părinte, ştii cine sunt eu ? Răspuns-a bătrânul : nu, fiule, nu te cunosc ! Atunci a zis lui împăratul : eu sunt împăratul Teodosie ! Acestea auzind bătrânul, îndată s-a închinat la picioarele lui. Şi i-a zis împăratul : fericiţi sunteţi voi, părinte, că v-aţi ales viaţa liniştită, fără de gâlceavă şi grijă. Adevărat îţi zic ţie, părinte, că eu în palat sunt născut şi hrănit şi crescut, dar niciodată n-am mâncat cu aşa poftă, precum am mâncat şi am băut la tine. Deci iarăşi zic : fericiţi sunteţi voi, părinte şi fericită este viaţa voastră ! Şi aşa luând blagoslovenie de la bătrânul, a ieşit şi a mers la ostaşii săi, care îl aşteptau în drum. Iar pe bătrânul, după aceea, au început a-l cinsti şi a-l slăvi toţi dregătorii şi oamenii. Pustnicul însă, neiubind acea cinste şi slavă omenească, a fugit şi a mers iarăşi în Egipt.

23) Zis-a un bătrân : să nu nesocoteşti pe cel ce îţi slujeşte ţie, că tu nu ştii, că poate este mai mult duhul şi darul lui Dumnezeu într-însul decât în tine. Pentru aceea, să nu fim nesocotitori spre cei ce ne slujesc nouă.

24) Zis-a un bătrân : cade-se nouă cu toată osârdia, pururea să ne silim să ne câştigăm smerenia, care este acoperământul faptelor bune. De vom face cândva vreo faptă bună, îndată să o acoperim cu smerenia, ca să nu o vedem şi să începem a ne ferici pe noi. Căci pentru acea fericire îşi pierde călugărul plata ostenelilor sale şi sloboade Dumnezeu pe diavolul care ne aduce ispite şi gânduri spurcate. Nouă ni se cade să ne smerim şi să ne osândim pururea. Pentru că noi nu numai că nu facem nici un bine, dar nici datoria noastră pentru care suntem datori, nu o împlinim.

25) Un frate l-a întrebat pe un bătrân iscusit, zicând : avvo, cum zic unii că de multe ori văd arătare îngerească ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : fiule, fericiţi sunt cei ce văd păcatele lor, iar nu cei ce văd arătări şi alte lucruri !

26) Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acel frate, înţelegând cum că cutare frate are scârba asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân, i-a spus, jeluindu-se cum că are scârba asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis : caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat ! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul ci cu făţărie. Alergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit, tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu va da lui îndemnare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine, şi i-a spus lui această poveste : erau doi mireni în Egipt, în tinutul Alexandriei şi erau amândoi cu bună cucernicie şi cu viaţă bună. Aceştia sfătuindu-se, au lăsat lumea şi s-au călugărit, amândoi. Şi auzind ei citindu-se cuvântul cel scris în Sfânta Evanghelie, care zice " unii s-au scopit pe sine pentru Împărăția cerurilor" şi râvnind acestui cuvânt ai Evangheliei, s-au scopit amândoi. Şi neştiind ei puterea dumnezeieştii Scripturi, li se părea că foarte mare bunătate au făcut cu acel lucru, pentru Împărăţia cerurilor. Arhiepiscopul auzind de acest lucru, i-a despărțit de Sfânta Biserică. Iar ei cârteau asupra arhiepiscopului zicând că din pizmă şi fără dreptate i-a despărţit de Biserică. Şi s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul Ierusalimului, să se jeluiască şi să-şi spună pricina şi acela îi va blagosiovi şi îi va împărtăşi iarăşi Bisericii. Deci, au mers la arhiepiscopul Ierusalimului şi au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut-o lor arhiepiscopull Alexandriei, de i-a despărţit de Biserică, spunându-i şi pentru ce pricină. Arhiepiscopul Ierusalimului auzind acestea, le-a zis : şi eu vă despart ! Ei, auzind aceasta, s-au scârbit foarte şi sfătuindu-se, au zis unul către altul : să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei şi acela văzând scârba şi strâmbătatea ce răbdăm, nefiind vinovaţi, îşi va face milă şi ne va primi ! Aşa că au mers la arhiepiscopul Antiohiei şi i-au spus plângerea şi pricina lor, iar arhiepiscopul auzind, le-a zis : şi eu vă despart ! Iar ei, în loc de nădejdea pe care o aveau, că îi va bucura acel arhiepiscop, l-au auzit ca şi pe ceilalţi, zicând : şi eu vă despart ! Deci s-au sfătuit să meargă la Roma, la papă, zicând : să mergem noi, frate, la papă şi el ne va primi şi ne va izbândi. Şi aşa au plecat la Roma, la papă şi s-au jeluit şi au spus papei toată pricina lor şi cum toţi arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea şi nevinovăţia, i-au despărţit de Sfânta Biserică. Papa auzind acestea, le-a zis lor : şi eu vă despart ! Auzind ei şi de la papă acelaşi cuvânt pe care l-au auzit de la ceilaiti arhiepiscopi, se vedeau în sine, zicând : ce vom face, frate, că aceştia sunt toţi uniţi la un cuvânt, fiindcă ei se adună la soboare şi se sfătuiesc şi se unesc să ţină toţi una şi să fie într-un cuvânt ! Iar noi frate, să mergem la sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului şi să ne jeluim şi să-i spunem toată pricina noastră. Şi acela fiind om sfânt şi prooroc şi cunoscător, ne va cunoaşte supărarea şi nevinovăţia noastră şi scârba ce-o tragem fără de dreptate şi ne va primi. Ieşind din cetatea Romei, au plecat la ostrovul Ciprului şi dacă s-au apropiat de cetatea unde era sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit lui despre venirea celor doi călugări şi lucrul şi pricina lor. Iar Sfântul Epifanie înştiinţându-se, îndată a trimis un cleric al său în întâmpinarea lor să le spună că în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, căci nu-i primeşte. Ei auzind aceasta, s-au umilit şi s-au smerit cu inimile, vorbind unul către altul : cu adevărat, frate, noi am greşit lui Dumnezeu. Pentru ce umblăm zbuciumându-ne, vrând ca să ne îndreptăm ? Fie şi cum socoteam noi adică toţi, fără dreptate şi fără nici o vină, unul după altul ne-au despărţit de Sfânta Biserică. Iar acesta, la care încă nici n-am mers să ne jeluim şi să ne spunem pricina noastră, şi nici nu ne-a văzut, fiind om sfânt şi prooroc cunoscător, Însuşi Dumnezeu i-a deseoperit şi i-a arătat venirea şi greşeala noastră, pentru care, iată că ne-a poruncit nici în cetate să nu intrăm. Pentru aceea frate, în zadar ne ostenim umblând ca să ne îndreptăm, că noi am greşit lui Dumnnzeu şi Dumnezeu i-a arătat greşeala noastră. Şi aşa, nu numai că nici faţa nu ne primeşte să i-o vedem, ci nici în cetate nu ne primeşte. Deci, au început a se umili, a plânge şi a se smeri, cunoscându-şi greșeala şi păcatul. Iar văzătorul de inimi Dumnezeu, văzându-i că şi-au cunoscut greşeala şi s-au umilit inimile şi se smeresc, căindu-se de păcatul săvârşit i-a descoperit şi a arătat iarăşi pentru dânşii sfântului Epifanie cum că şi-au cunoscut păcatul şi se smeresc, căindu-se. I-a poruncit acestuia să trimită să-i cheme şi să-i primească, că şi-au cunoscut greşeală şi acum smerindu-se se căiesc. Aşa, sfântul Epifanie a trimis după dânşii şi i-a chemat la sine şi cu multe cuvinte de folos i-a învăţat şi i-a mângâiat primindu-i în Sfânta Biserică şi împărtăşindu-i cu Sfintele Taine. Şi a scris pentru dânşii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând : primeşte frate, fiii tăi că adevărat acum s-au smerit ! Aşa i-a trimis la locul lor. Această povestire spunând-o bătrânul fratelui, i-a zis : iată, fiule, aceasta este cu adevărat tămăduirea sufletului, că în toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne şi ocărându-ne, descoperindu-ne şi vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre iar nu ale fratelui nostru. Auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela i s-a închinat lui cu smerenie, zicând : iartă-mă, frate, că te-am scârbit ! Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.

27) Erau doi fraţi călugări care de multă vreme trăiau în dragoste împreună la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, zavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe unui de celălalt. Deci, a făcut între dânşii pricină ca aceasta : fratele cel mai mic a aprins lumânarea şi a pus-o la locul ei. Iar diavolul făcând pacoste, a doborât lumânarea şi s-a stins. Fratele cel mare scârbindu-se de aceasta, l-a lovit cu mânie pe fratele sau peste obraz, iar el cu smerenie i s-a închinat lui până la pământ, zicând : iartă-mă, frate, că te-am scârbit, ci aşteaptă puţin până o voi aprinde iar. Dar puterea lui Dumnezeu l-a muncit pe acel diavol până ce s-a făcut ziuă. Dacă s-a făcut ziuă, diavolul a mers în capiştea idolească şi se jeluia mai-marelui său, spunându-i toată întâmplarea şi ce a făcut celor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mic celui mai mare. Pentru această smerenie l-a muncit pe el puterea lui Dumnezeu până la ziuă. Acestea diavolul spunându-le şi jeluindu-se stăpânului său în capiştea idolească, iar templierul întâmplându-se în acel ceas acolo şi auzind cele ce se jeluia acel drac, se miră de neputinţa lor şi umilindu-se în inimă, a mers la o mănăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit. El spunea fraţilor : smerenia risipeşte puterea vrăjmaşului, căci eu am auzit dracii grăind şi vorbind între dânşii, cum că de vom face oarecare tulburare şi gâlceavă între călugări şi se va întoarce unul dintr-înşii şi smerindu-se se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră o risipeşte. Aceasta auzind noi, fraţilor, să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului. Şi aşa Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri de toate lațurile vrăjmaşului. A căruia este slava în vecii vecilor, amin.

28) Povestesc unii despre un bătrân oarecare că a petrecut şaptezeci de săptămâni mâncând odată în săptămână. Deci, se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvânt din Scriptură să i-l descopere şi nu-i descoperea lui Dumnezeu. Astfel, a zis în sine : deşi am făcut atâta osteneală, încă nimic n-am câştigat. Voi merge de acum la un frate şi-l voi întreba. Şi dacă a închis chilia, vrând să plece, a fost trimis îngerul Domnului la dânsul, grăind : şaptezeci de săptămâni ai postit şi nu s-a apropiat rugăciunea ta de Dumnezeu. Iar când te-ai smerit a ieşi la fratele tău, sunt trimis să-ţi vestesc ţie cuvântul; şi acestea spunându-i a plecat de la dânsul.

29) Zis-a un bătrân : aceasta este vindecarea omului şi aceasta vrea Dumnezeu : să-şi arunce omul greşeala asupra sa înaintea lui Dumnezeu.

30) A fost un episcop într-o cetate şi din lucrarea satanei a căzut în curvie. Făcându-se adunare în biserică pentru sluibă şi neştiind nimeni de păcatul lui, el singur a mărturisit înaintea norodului, zicând : eu am căzut în curvie. Şi a pus omoforul său pe prestol, zicând : de acum nu va mai pot fi episcop. Şi a strigat tot norodul cu plângere, zicând : păcatul acesta asupra noastră, numai rămâi în episcopie. Iar el a zis : de voiţi să rămân în episcopie, faceţi ceea ce vă voi zice. Şi poruncind să se închidă uşile bisericii, s-a aruncat pe sine la o fereastră cu faţa în jos şi a zis : nu are parte de Dumnezeu cel ce ieşind nu va călca pe mine. Şi au făcut după cuvântul lui şi călcând peste el, ieşeau. Şi când a ieşit cel de pe urmă, s-a făcut glas din cer zicând : pentru multa lui smerenie i-am iertat păcatul.

31) A zis un bătrân : cel ce are smerenie, smereşte pe draci, iar cel ce nu are smerenie, este batjocorit de draci.

32) A zis iarăşi : nu numai cu cuvintele să te smereşti, ci şi cu mintea. Căci a te înălţa în lucrurile cele după voia lui Dumnezeu, este cu neputinţă fără smerită cugetare.

33) Către un sihastru mare care a zis : de ce mă lupţi aşa satano ?, i-a răspuns satana, zicând : tu eşti cel ce mă lupţi pe mine, prin smerita cugetare.

34) S-a întrebat un bătrân : când dobândeşte sufletul smerenie ? Şi şi-a răspuns : când se îngrijeşte de răutăţile sale.

35) A zis un bătrân : precum pământul niciodată nu cade, aşa nici cel ce se smereşte.

36) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : ce este sporirea omului către Dumnezeu ? Şi i-a răspuns bătrânul : sporirea omului este smerenia, căci pe cât se pogoară cineva în smerenie, pe atâta se înalță în sporire.

37) A zis un bătrân : dacă smerindu-te, vei zice cuiva : " iartă-mă ", îi arzi pe draci.

38) Un frate era la Chilii şi la atâta smerenie a ajuns, încât acesta se ruga totdeauna : Doamne, trimite-mi trăsnet, căci fiind sănătos nu Te ascult.

CAPITOLUL XI

PENTRU RĂBDARE

1) Întrebat-a un frate pe un părinte iscusit, zicând : rogu-te, părinte, spune-mi, care fapta este mai folositoare şi mai odihnitoare omului ? Răspuns-a lui bătrânul : fiule, fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului este aceasta : unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Zis-a fratele, spune-mi, părinte, în ce chip şi cum este această unire a voii omului cu voia lui Dumnezeu ? Zis-a lui bătrânul : fiule, unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu este aceasta şi în acest chip : Doamne, iată de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu a Ta, că de acum înainte să nu se mai împotrivească, nici să mai bănuiască voia mea voii Tale, ci orice va vrea şi va fi iubit voii Tale, aceea va vrea şi va iubi voia mea. De va vrea şi va fi plăcut voii Tale să nu-mi vină mie scârbe şi supărări şi neajunsuri, sau boala trupului meu, sau orice alte primejdii, sau pedeapsă, acelea le va vrea şi vor fi plăcute şi bineprimite şi voii mele. Aşijderea, de va vrea şi va fi primit şi bine plăcut voii Tale şi se va porni un frate oarecare asupra mea cu mare ocară şi sudalmă şi defăimare până şi cu bătaie, acestea vor fi plăcute şi bine primite şi voii mele. Toate care vor fi primite, plăcute şi iubite voii Tale, acelea vor fi plăcute, iubite şi primite şi voii mele şi de acum înainte voia mea din voia Ta nu va ieşi, nici nu se va despărţi, ştiind că voia Ta este totdeauna spre binele şi folosul meu şi fără de voia Ta nimic nu se lucrează nici nu se face în lume. De mi-a făcut mie cineva vreo scârbă sau supărare, voia Ta aşa a vrut şi voia mea aşa voieşte. Iată, fiule, ţi-am spus care faptă e mai folositoare şi mai odihnitoare omului şi ţi-am arătat în ce chip este unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu, Deci, mergi şi fă aşa şi vei fi pururea odihnit şi te vei mântui !

2) Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând : dacă se va întâmpla să se pornească un frate asupra mea cu mânie sau cu mândrie şi va începe înaintea oamenilor a mă ocărî, a mă defăima şi a mă batjocori, spune-mi, părinte, ce voi face, atunci, ca să nu mi se tulbure inima asupra acelui frate, auzind eu atâta ocară, defăimare şi batjocură înaintea atâtor oameni cinstiţi ? Răspuns-a bătrânul : la o întâmplare ca aceasta ne-a lăsat nouă chip de mare folos fericitul David, împăratul Ierusalimului, când se ridicase asupra lui cu mare putere Abesalom, feciorul lui şi alerga după el, să-l ajungă şi să-l omoare şi să-i ia împărăţia. Şi fugând el şi oștenii şi slujitorii casei lui, mergea pe sub un deal. Iar un om oarecare, ce se chema Semei, a început să strige în gura mare din acel deal, să-l ocărască şi să-l defaime pe împărat în auzul lui şi a tuturor slugilor lui. Încă şi cu pietre arunca din deal asupra împăratului, iar oștenii şi slujitorii care erau cu împăratul, nemaiputând suferi ocara şi batjocura acelui om fără de omenie, au grăit împăratului, zicând : împărate, pentru ce taci ? Porunceşte să tăiem capul acelui câine rău, că nu mai putem suferi o ocară şi batjocură ca aceasta asupra stăpânului nostru, de la un câine ca acela ! Zis-a lor împăratul : nu, nici un rău să nu-i faceţi ca Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască şi să mă blesteme şi să îmi zică acele cuvinte. Deci şi tu, fiule, când se va porni un frate cu mândrie sau cu mânie asupra ta şi te va ocărî şi te va batjocori înaintea oamenilor, atunci socoteşte şi zi în gândul tău aşa : acestui frate, Dumnezeu îi porunceşte să-mi zică mie aceste cuvinte. Şi acestea zicând în gândul tău, îndată se va limpezi şi se va linişti tulburarea inimii tale. Aşa fă, fiule şi vei fi liniştit.

3) Zis-a un părinte oarecare : stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, nici nu va creşte, nici rădăcină nu va slobozi. Aşa şi călugărul : de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş al lui Hristos.

4) Zis-a un părinte : fiilor, pentru aceasta nu sporim în fapte bune nici nu cunoaştem măsura noastră, pentru că nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem. Noi fără osteneală voim să câştigăm bunătăţile, umblăm din loc în loc vrând să aflăm loc de odihnă unde nu este diavol, căci călugărul care se sileşte şi se osteneşte câteva zile, apoi se trândăveşte şi slăbeşte şi iar se sileşte şi iar se leneveşte. Unul ca acesta nu sporeşte nimic, nici răbdare nu poate să câştige.

5) Un frate oarecare, dacă a venit ziua începerii Sfântului şi Marelui Post, a pus în sine hotărâre şi făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, că nu va ieşi din chilia lui afară până în ziua Sfintelor Paşti. Şi aşa şi-a gătit în chilia sa toate cele ce-i trebuiau lui în timpul postului până la Paşti. Şi s-a închis tare ca să nu poată intra nimeni la dânsul. Iar vrăjmaşul diavol, neputând răbda hotărârea şi făgăduinţă acelui frate şi începerea cea bună şi silinţa lui, a vrut să-l smintească din hotărârea sa, să-l scoată afară din chilie şi să-şi calce făgăduinţa pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu. Şi aşa i-a umplut chilia cu păduchi de lemn puturoşi, atât de mulţi, încât nu era nicăieri loc în chilie, cât ai pune vârful degetului unde să nu fie păduchi. Peste tot era plin şi nu se vedeau pereţii chiliei, nici podelele, nici pâinea, nici apă şi toate vasele erau pline. Iar el văzând atâta uriciune şi grozăvie şi o pedeapsă ca aceea în chilie, se miră foarte. Şi a cunoscut că este ispită diavolească, dar răbda mereu vitejeşte şi se întărea, zicând în cugetul său : măcar de mă va pedepsi Dumnezeu până la moarte, dar eu din chilie afară până în ziua Paştilor nu voi ieşi. După cum am făgăduit lui Dumnezeu, aşa voi face. Iar Dumnezeu văzând bărbătească lui răbdare, când a fost în duminica a treia a Sfântului Post, a poruncit furnicilor să intre în chilia lui, să-i scoată toţi păduchii din chilie. Şi aşa au venit, şi au intrat în chilia lui o mulţime de furnici, ca la un război cu mare vitejie şi cu mânie asupra păduchilor de lemn. Şi au acoperit mulţimea furnicilor toţi păduchii. Fratele stând, căuta şi se minuna de un lucru ca acesta, că fiecare furnică ieşea din chilie pe ferestre, pe unde intrase, trăgând câte un păduche de lemn afară. Şi aşa, într-un ceas i-au scos şi i-au curăţit pe toţi din chilie. Pentru aceea, fraţilor, bună este răbdarea în ispite, pentru că cei ce rabdă cu mulţumire, ajung la bun sfârşit.

6) Odată a venit un om la Schit, având supărare de duh necurat. Petrecând el multă vreme la Schit, n-a simţit nici un folos sau uşurare. Iar unui părinte oarecare făcându-i-se milă, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul şi l-a însemnat pe față cu semnul Cinstitei Cruci. Iar dracul fiind strâmtorat şi necăjit de acel părinte, i-a grăit, zicând : mă goneşti pe mine din acest om, dar să ştii că dacă mă goneşti, la tine voi veni. Zis-a lui acest părinte : vino la mine, că eu cu bucurie te voi primi. Şi aşa ieşind necuratul duh din acel om, a mers şi s-a lipit de părintele. Şi îndată a început a-l îngreuia, şi a-l necăji şi aşa, doisprezece ani l-a necăjit cu fel de fel de ispite. Iar bătrânul răbda şi se ruga lui Dumnezeu cu priveghere şi cu mult post, muncind duhul care petrecea cu dânsul. Mâncarea lui era în toate zilele numai câte doisprezece sâmburi de finici. După doisprezece ani nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de la dânsul. Iar bătrânul văzând dracul că a fugit, i-a zis : pentru ce mă părăseşti şi fugi de la mine ? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine ! Zis-a lui dracul : Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască ! Şi acestea zicând, s-a dus cu ruşine.

7) Zis-a un părinte oarecare : ceara de nu se va înfierbânta în foc, să se moaie, nu se va putea tipări pecetea ce vei pune peste dânsa. Aşa şi omul : de nu va fi muiat de fierbinţeala focului scârbelor, bolilor, ostenelilor, suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh. Că pentru aceasta zice Domnul Sfântului Apostol Pavel : ajungă-ţi darul Meu, că puterea Mea întru neputinte se săvârşeşte. Şi însuşi Pavel zice : cu dulceaţă este mie a mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Hristos. Aşa şi tu, fiule, după putinţa ta rabdă pentru Domnul cu mulţumire scârbele, necazurile, năprasnele, bolile şi ispitele ce-ţi vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău; că numai prin răbdarea scârbelor cu mulţumire va intra omul în împărăţia lui Dumnezeu, precum însuşi Domnul zice : cu multe scârbe se cade a intra în Împărăţia cerurilor.

8) Un frate l-a întrebat pe un părinte iscusit în înţelegerea Sfintelor Scripturi : ce este, părinte, că toate scrierile sfinţilor părinţi învață şi mărturisesc că scârbele şi ispitele sunt darurile cele mai mari şi mai cinstite şi mai iubite lui Dumnezeu ? Şi că primirea scârbelor cu bucurie şi răbdarea lor cu mulţumire, este fapta cea mai iubită şi mai plăcută lui Dumnezeu de la fiii oamenilor şi mai folositoare omului decât toate celelalte bunătăţi. Deci, acestea fiind darurile lui Dumnezeu cele mai mari, mai iubite şi mai folositoare omului decât toate celelalte bunătăţi, pentru ce nu le primesc oamenii cu bucurie şi nu le rabdă cu mulţumire ? Ci de se întâmplă şi vine cuiva cu vrerea lui Dumnezeu vreo scârbă oarecare, sau boală trupească, el îndată tânjeşte şi se mâhneşte şi nu este bucuros omul în toată viaţa lui să aibă scârbe şi supărare şi ispită sau boală trupească în lumea aceasta. Răspuns-a lui bătrânul : aceasta, fiule, este din neadevărata şi neîntreaga şi necurata credinţă pe care o au oamenii către Dumnezeu. Căci tot creştinul şi mai ales călugărul, care nu primeşte cu bucurie şi nu rabdă cu mulţumire isptele şi scârbele ori în ce chip, acela să se ştie că nu are credinţa cea adevărată şi întreagă în Hristos Dumnezeu, ci credinţa lui este necurată, amestecată cu necredinţă şi creştinătatea lui este amestecată cu păgânătate şi unuia ca acela să nu i se pară că va câştiga vreun dar de la Dumnezeu, pentru că darurile lui Dumnezeu prin primirea şi răbdarea scârbelor se câştigă precum însuşi Dumnezeu zice : prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre. Iar creştinul, mai ales călugărul, care are adevărată, întreagă, curată şi bună credinţă către Dumnezeu, acela cu mare bucurie primeşte şi cu mare mulţumire rabdă ispitele şi scârbele ce-i vin după voia şi slobozirea lui Dumnezeu, ştiind şi crezând că ele sunt cununile şi toată cinstea vieţii veşnice. Zis-a lui fratele : adevărat, aşa este părinte ! Foarte mult, m-am folosit de cinstitele tale cuvinte.

9) Zis-a un părinte : dacă-ţi va trimite Dumnezeu vreo boală trupului, să nu cumva să te mâhneşti sau să te scârbeşti, ca unul din cei necredincioşi, de vreme ce Stăpânul şi Făcătorul tău vrea să-ţi lămurească şi să-ţi curățească sufletul cu boala şi pedeapsa trupului, ca un pururea purtător de grijă ce este pentru viaţa şi mântuirea ta. Tu, făptura fiind, pentru ce să te mâhneşti şi să te scârbeşti asupra Făcătorului tău, care te-a făcut din nefiinţă întru fiinţă şi dintru ce nu erai întru ceea ce eşti ? Acela, văzându-ţi şi cunoscându-ţi stricăciunea şi bolnăvirea sufletului, pe care ai câştigat-o prin păcatele trupului tău, vrea iarăşi să o lămurească şi să o tămăduiască prin boala şi pedeapsa trupului tău, precum Însuşi ştie cum şi ce să facă. Iar tu, frate, cu tot sufletul şi voinţa, primeşte toate întocmai, cele ce îţi vin ţie după voia Lui, cele iuţi şi amare ca şi cele dulci, căci toate sunt bune şi folositoare care îţi vin cu voia lui Dumnezeu. Mulţumeşte bunei Lui voinţe şi te roagă Lui să-ţi dea răbdare până în sfârşit. Aşa fă, frate, şi te vei mântui.

10) Un bătrân oarecare avea un ucenic iscusit şi foarte înțelept. Iar odată mâniindu-se pe el, l-a gonit de la sine. Acela fiind gonit şi ieşind din ograda şi chilia bătrânului său, şedea afară, răbdând bărbăteşte. După aceea, ieşind bătrânul afară din chilie şi văzându-l pe dânsul şezând şi plângând, s-a umilit cu inima şi s-a bucurat foarte de acesta, căci el socotea că dacă l-a gonit se va fi dus şi de aceea nu mai avea nădejde să-l mai vadă vreodată, ştiind că fără nici o vină, cu mânia sa, l-a gonit şi-i părea foarte rău de el. Iar dacă l-a văzut, de bucurie i s-a închinat până la pământ, zicând : o, slugă bună şi ucenice al lui Hrisios, iată, smerenia şi răbdarea ta a biruit mânia, iuţimea şi neputinţa mea ! Mergi, frate, în chilie şi de acum înainte tu să-mi fii mie bătrân şi eu voi fi ţie ucenic, devreme ce tu cu smerenia şi răbdarea ta ai întrecut bătrâneţele mele.

11) Zis-a un părinte oarecare : când vei vedea întărâtarea, tulburarea şi venirea păgânilor asupra creştinilor, atunci fugi şi tu şi te ascunde, pe cât vei putea, dar să nu te dai pe tine în mâinile păgânilor prigonitori, părându-ți-se că mare lucru vei face de te vei da singur în mâinile lor. Că Dumnezeu nu voieşte cele ce sunt mai presus de putinţă, deşi sfinţii mucenici singuri, de bună voia lor s-au dus şi s-au dat în mâinile prigonitorilor, dar prin oarecare descoperire dumnezeiască făceau aceasta. Iar tu, când ţi se va întâmpla fără de voia ta să cazi cumva în mâinile păgânilor prigonitori, cu bună nădejdea lui Hristos să rabzi vitejeşte toate ispitele şi muncile ce ţi se vor întâmpla, până la moarte. Iar cel ce nu fuge de ispite, ci se dă singur de bună voia sa într-însele, acela să piară într-însele, că noi avem poruncă să ne păzim de ispite pe cât vom putea şi să ne rugăm pururea lui Dumnezeu, zicând : Doamne, nu ne duce pe noi întru ispite !

12) A fost întrebat un bătrân de către un frate, care zicea : pentru ce mă trândăvesc în chilia mea, şezând ? Şi a răspuns : pentru că încă nu ai văzut nici odihna aceea care se nădăjduieşte, nici munca aceea care va să fie. Ca de le-ai fi văzut chiar de ar fi fost chilia ta plină cu viermi, încât să fii înfundat într-înşii până în gât, ai fi răbdat fără a te trândăvi.

13) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : gândurile mele se răspândesc şi eu mă necăjesc. Răspuns-a lui bătrânul : tu şezi în chilia ta şi ele iarăşi vin. Că precum o măgăriţă de va fi legată, iar mânzul ei fiind slobod va alerga încoace şi încolo şi oriunde se va duce, iarăşi la mama se va întoarce, aşa şi gândurile celui ce rabdă pentru Dumnezeu în chilia sa, deşi puţin se vor răspândi, iarăşi se întorc la el.

14) Povestit-a unul din părinţi, zicând : fiind eu în Exorinho, au venit fraţi săraci acolo sâmbătă seara, să ia milostenie şi când dormeam noi, unul dintr-înşii având numai o rogojină din care jumătate era pe deasupra lui şi jumătate dedesubt, îngheţa de frig, căci era ger mult. Deci eu ieşind pentru trebuinţa udului, l-am auzit când se chinuia şi tremura de frig, cum se mângâia pe sine şi zicând lui Dumnezeu : mulţumesc, Ţie, Doamne, pentru toate bunătăţile Tale pe care le faci cu mine, căci câţi sunt acum în fiare, iar alţii cu picioarele băgate în butuc şi nici udul lor nu pot să şi-l facă, iar eu ca un împărat îmi întind picioarele. Eu auzindu-l, am povestit acestea fraţilor spre zidirea şi folosul lor.

15) Un frate fiind în pustie şi liniştindu-se în chilie, era luptat de trândăvie ca să iasă din chilie şi-şi zicea : pentru ce te trândăveşti, ticăloase şi cauţi să ieşi din chilie ? Au nu-ţi este ţie deajuns aceasta, deşi nici un lucru bun nu faci ? Pe nimeni nu sminteşti şi nu necăjeşti, şi nici tu singur nu te sminteşti şi te necăjeşti de cineva. Cunoaşte de câte rele te-a izbăvit Domnul. Nu grăieşti cuvinte deşarte, nu auzi cele ce nu sunt de folos, nu vezi cele ce te vatămă. Numai un război ai, al trândăviei şi puternic este Dumnezeu ca şi pe acesta să îl strice, dacă cu smerenie şi zdrobire de inimă neîncetat vei cădea la El şi vei chema ajutorul Lui. Îţi cunoaşte Dumnezeu şi neputinţa ta cea întru toate şi nu sloboade asupra ta să te ispiteşti mai presus de ceea ce poţi. Acestea şi altele ca acestea zicând fratele către sine, multă mângâiere primea prin darul lui Dumnezeu. Această învăţătură o avea el de la sfinţii părinţi care îmbătrâniseră în pustie şi din nevoinţă se îmbogăţiseră cu mare apropiere către Dumnezeu.

16) A fost întrebat un bătrân : pentru ce niciodată nu te-ai trândăvit ? Şi a răspuns : pentru că în fiecare zi aştept să mor.

17) Se povestea despre episcopul Oxirinhului, anume Apfi, că atunci când era în pustie, multe nevoinţe şi grele pătimiri făcea, iar după ce s-a făcut episcop a voit să facă aceleaşi nevoinţe şi grea pătimire şi în lume, dar nu a putut. De aceea s-a aruncat înaintea lui Dumnezeu, zicând : nu cumva pentru episcopie s-a depărtat de la mine darul ? Şi i s-a descoperit cum că nu s-a depărtat, ci că era acolo pustie şi nefiind om Dumnezeu îl ajuta; iar aici este lume şi oamenii îl ajută.

18) Pe un frate l-a muşcat odată un şarpe şi a intrat într-o cetate ca să caute să se vindece. Iar o femeie evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu l-a primit şi îl îngrijea. Deci după ce a simţit puţină uşurare, a început diavolul să-i semene gânduri rele spre ea, iar aceea venind să-l trateze, fratele a apucat-o de mână. Ea, pricepând războiul vrăjmaşului, i-a zis lui : nu aşa, părinte, ai pe Hristos, eşti îmbrăcat întru Hristos, eşti îmbrăcat în chip îngeresc. Adu-ţi deci aminte de scârba şi de căinţa pe care o s-o ai multă vreme şezând în chilie ! Adu-ţi aminte de suspinurile şi lacrimile pe care o să le verşi multă vreme şi de altă rea pătimire, pe care o s-o pătimeşti pentru puţină şi rea dulceaţă. Iar el auzind acestea de la acea înţeleaptă femeie, s-a ruşinat şi nici la faţa ei nu putea să caute şi de aceea voia să fugă. Dar ea, luându-l cu milostivirea lui Hristos, i-a zis : nu te ruşina şi nu te duce, nevindecându-te încă desăvârşit, ci mai aşteaptă puţin că mai ai trebuinţă tu ca să te cauţi, iar gândurile acelea nu au fost ale sufletului tău cel curat, ci de la vrăjmaşul diavol. Şi aşa, înduplecându-l să mai aştepte puţin şi vindecându-l, l-a slobozit cu merinde, în pace.

CAPITOLUL XII

PENTRU DRAGOSTE

1) Un bătrân s-a bolnăvit la Schit şi poftea să mănânce pâine proaspătă. Auzindu-l unul din fraţii cei nevoitori, a luat cojocul şi în el pâini uscate şi s-a dus în Egipt. Şi schimbând pâinile, a dus bătrânului. Văzându-le ei calde s-au minunat. Bătrânul însă nu voia să guste, zicând că sângele fratelui lui este. Şi l-au rugat bătrânii zicând : pentru Domnul mănâncă, să nu se facă jertfa Domnului deşartă ! Şi fiind rugat, a mâncat.

2) Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a gonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul.

3) Un monah avea sub ascultare un alt monah, care era într-o chilie departe cu zece mile. Deci, i-a zis lui gândul : cheamă-l pe fratele să vină să ia pâinea. Şi iarăşi a socotit : de ce pentru pâine să supăr eu pe fratele să vină zece mile ? Mai vârtos să o duc eu. Şi luând-o, a plecat la el, dar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. De durere a început să plângă. Atunci îndată a venit la el îngerul, zicând : de ce plângi ? Iar el arătându-i rana, a zis : pentru aceasta plâng. Zis-a îngerul : nu plânge pentru aceasta, că paşii tăi pe care îi faci, pentru Domnul se numără şi spre mare răsplătire înaintea feţei lui Dumnezeu se văd. Atunci mulţumind pustnicul lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi dându-i pâinea, s-a întors. A doua zi luând iarăşi pâine, a plecat la alt monah să o ducă. Şi s-a întâmplat de venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Astfel a zis cel ce mergea, către cel ce venea : o comoară avem şi ai căutat să mi-o furi ? Şi el a zis lui : au doară uşa cea strâmtă numai pe tine te încape ? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine. Şi îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis, prigonirea aceasta a voastră s-a suit la Dumnezeu ca un miros de bună mireasmă !

4) Zis-a un bătrân oarecare : mai mare dragoste decât aceasta nu este, a-şi pune cineva viaţa pentru fratele său. Iar cel ce aude de la cineva din fraţi cuvinte de ocară asupra lui şi ar putea să-i zică şi el aşa, şi nu-i zice, ci se sileşte să-i rabde vitejeşte şi să nu-i răsplătească răul cu rău, unul ca acela îşi pune sufletul şi viaţa pentru fratele său.

5) Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând : părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci, al cărui lucru dintre aceşti doi fraţi este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu ? Răspuns-a bătrânul : cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor.

6) Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând : pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mănăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridică în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoţi fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştiga fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.

7) Zis-a un bătrân oarecare : părinţii noştri cei dedemult aveau obicei : care erau mai bătrâni, cercetaţi pururea pe cei mai tineri, mergeau la chilia lor şi luau seama cum petrec la chilii, cu ce se îndeletnicesc şi cum îşi păzesc pravila, rugăciunea şi datoria lor. Şi luau seama, dacă nu cumva au oarecare mândrie şi părere întru ei, părându-li-se că fac lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu, prin care se socotesc a fi vrednici de toată sfinţenia şi darurile lui Dumnezeu. Sau dacă nu cumva li se arăta lor ceva vedenie şi năluciri deşarte în visuri sau aievea şi
părându-li-se lor că sunt lucruri dumnezeieşti şi îngereşti, se încred acelora, şi se biruiesc de trândăvie şi lenevie şi nu-şi păzesc rânduiala după datoria lor : pravila, rugăciunea, lucrul mâinilor. Sau de sunt cumva surpaţi de gânduri rele şi necuvioase, sau de spurcată poftă şi războiul curviei. Pentru acestea părinţii cei mai bătrâni pururea cercetau şi ispiteau pe fraţii cei mai tineri şi-i învăţau din sfintele şi dumnezeieştile Scripturi şi-i întăreau spre bună nevoinţă. Fraţii cei mai tineri mergeau adesea la părinţii cei mai bătrâni cu cuvioasă smerenie şi plecăciune şi îşi arătau patimile, gândurile şi cugetele lor şi-i întrebau, ce se cade a face ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele. Iar Domnul, văzând cuvioasa smerenie şi plecăciune ale celor tineri către cei bătrâni şi dragostea celor bătrâni către cei tineri, le dă lor îndestulat darul Său în inimile lor şi cuvântul Său în gândurile bătrânilor. Când mergeau fraţii cei mai tineri la părinţii cei mai bătrâni, cu smerenie şi plecăciune se jeluiau de neputinţele şi patimile şi supărările lor şi-i întrebau ce vor face pentru folosul şi mântuirea sufletului lor. Atunci bătrânii deschizându-şi gurile, le da Dumnezeu cuvânt şi îndată ştiau ce vor zice şi ce vor răspunde fraţilor celor ce îi întrebau, ca să-i folosească şi îndată îi foloseau. Şi de era fratele cât de căzut şi deznădăjduit, dacă mergea la vreun părinte şi îi spunea căderea şi scârba sa, bătrânul îndată îl ridica şi îl mângâia. Şi aşa unii pe alţii se întăreau, se îmbărbătau şi se îndemnau spre nevoinţa mântuirii. Iar acum a început să se stingă şi să se răcească dragostea dintre fraţi, căci părinţii cei mai bătrâni n-au părintească iubire către fraţii cei mai tineri, nici purtare de grijă pentru cercetarea, învăţătura, îndemnarea şi mântuirea lor, ci fiecare numai pentru sine se îngrijeşte, iar pentru povăţuirea şi îndreptarea fratelui său nici nu gândeşte. Fraţii cei mai tineri n-au cuvioasa smerenie şi plecăciune către părinţii cei mai bătrâni, nici nu merg la dânşii să-şi arate lor patimile, neputinţele şi supărările şi să-i întrebe cuvânt de folosul mântuirii, ci fiecare se socoteşte pe sine a fi îndestulat cu ştiinţa, priceperea şi înţelepciunea sa. Pentru aceea, Dumnezeu văzând atâta mândrie, neiubire şi nebăgare de seamă între fraţi, a început a ridica şi a lua darul Său dintre fraţi şi cuvântul Său cel de învăţătură folositoare din gurile bătrânilor atât de mult, încât de ar şi merge cineva la vreun cuvânt pentru folosul mântuirii, el nu ştie ce să răspundă ca să-l folosească pe fratele. Cuvântul lui Dumnezeu s-a luat din gura bătrânilor. Şi aşa, fraţilor, cei ce voiţi să vă folositi şi să vă mântuiţi sufletele cu acest părintesc şi smerit cin călugăresc, pe care l-aţi iubit şi l-aţi primit şi în care v-aţi îmbrăcat, deşteptaţi-vă şi luaţi seama, cercaţi-vă pururea şi vă ispitiţi şi vedeţi, oare mergeţi pe urmele şi calea fraţilor preacuvioşilor părinţilor noştri celor mai dinainte, al căror cin şi orânduială aţi primit, sau pe alt drum, într-altă parte rătăciţi şi mergeţi. Şi cunoscând fiecare rătăcirea sa din urmă şi calea preacuvioşilor părinţi, îndată să vă întoarceţi la calea şi obiceiurile preacuvioşilor şi fericiţilor părinţi şi aşa Dumnezeu iarăși vă va da îndestulat darul Său în inimile voastre şi cuvântul Său în gurile bătrânilor voştri, asemenea părinţilor noştri celor dinainte. Şi vă veţi învăţa şi vă veţi îndrepta, povățuindu-vă şi folosindu-vă unul pe altul şi vă veţi mântui toţi şi nici unul din voi nu va pieri. Iar de nu veţi urma preacuvioşilor părinţi celor mai dinainte şi nu veţi păzi obiceiurile, rânduiala şi învăţăturile lor, să ştiţi că în zadar aţi primit şi purtaţi cinul şi orânduiala călugărească şi trăiţi prin mănăstiri şi prin pustii, neavând răbdare, smerenie şi dragoste frăţească. În zadar este tăcerea voastră şi pravila şi citirea voastră cea multă, în care vă nădăjduiţi şi vă pare că vă va mântui. În zadar este rugăciunea voastră cea întru multă vorbă şi postul şi înfrânarea voastră. Acestea nimic nu vă vor folosi vouă, căci cu toate acestea, în pieirea veşnică veţi merge de nu veţi urma sfinţilor părinţi şi obiceiurilor şi orânduielilor lor cu răbdare, smerenie şi dragoste frăţească. Să ştiţi, că alt drum şi alt chip nu este călugărului, decât numai drumul sfinţilor preacuvioşilor părinţi al căror chip şi cin îl purtaţi.

8) Un frate oarecare l-a întrebat pe un părinte, zicând : cum şi în ce chip este, părinte, dragostea de fraţi ? Dar ne-dragostea ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : dragostea de fraţi, aceasta este, fiule : să îndemni pururea şi să înveţi şi să povăţuiești şi pe fratele tău, mai ales pe cei mai tânăr şi de curând călugărit, la calea mântuirii şi spre faptele cele bune, folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi să mângâi pe cel necăjit, supărat şi deznădăjduit, să cercetezi pe cel bolnav şi să adăposteşti pe cel străin. Aceasta este dragostea frăţească şi acestea sunt, fiule, faptele dragostei frăţeşti. Iar ne-dragostea frăţească, aceasta este : a nu purta grijă pentru cercetarea, îndemnarea, învăţătura şi povăţuirea celor mai tineri spre calea mântuirii şi spre faptele cele bune şi folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi a nu mângâia, după putința ta, pe cel scârbit, supărat şi deznădăjduit, a nu odihni pe cel străin, a nu cerceta pe cel bolnav, ci numai de sine şi pentru sine a te îngriji. Cel ce face acestea, este iubitor de sine, nu de fraţi. Aceasta este, fiule, ne-dragostea de fraţi, pentru care Dumnezeu ridică şi ia darul Său de la purtătorii în zadar ai cinului şi numelui călugăresc.

9) Zis-a un bătrân oarecare : fiilor, eu niciodată, din tinereţile mele, n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit după putinţa mea, ca să-l folosesc pe fratele meu întâi şi apoi pe mine, ştiind că folosul fratelui meu este roada mea.

10) Un frate oarecare, foarte cucernic şi iubitor de Dumnezeu, avea mare dragoste către un sihastru iscusit. Odată mergând după obiceiul său la acel sihastru, (precum de multe ori mergea la dânsul pentru cercetarea şi dragostea frăţească), l-a aflat pe el mort. Cercetându-i el hainele, a găsit într-însele opt galbeni de aur, pe care văzându-i, se miră şi luându-i a început să plângă şi să se tânguiască cu amar, socotind că se va fi mâniat Dumnezeu pe acel bătrân pentru acei bani şi-l va fi pedepsit. Şi aşa plângând şi tânguindu-se, s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere şi să-i arate lui un semn. Rugându-se el, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a grăit, zicând : ce-ţi este ţie de plângi aşa pe acest sihastru ? Zis-a lui fratele : plâng, căci iată, am găsit la dânsul opt galbeni, pentru care mi se pare că se va fi scârbit Dumnezeu de dânsul şi-l va fi trimis la pedeapsă de vreme ce sihaştrilor trăind în pustie, nu li se cade să strângă şi să ţină la sine bani, că nu le sunt trebuitori. Răspuns-a îngerul : de voieşti ca să te înştiinţez de aceasta, adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni, că de ar fi toţi cu totul desăvârşiţi, unde s-ar arăta milostivirea lui Dumnezeu şi iubirea Lui ? Acestea zicând îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar fratele a cunoscut prin aceasta că a dobândit iertare sihastrul şi s-a mângâiat, mulţumind lui Dumnezeu pentru negrăita iubire de oameni şi aşa, îngropând trupul bătrânului, a mers la chilia sa.

11) Ziceau bătrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să simtă şi să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris : un trup suntem întru Hristos. Şi iarăşi : a celor ce au crezut, inima era una singură.

12) Povestit-a un bătrân : patru bătrâni s-au prins între dânşii să trăiască într-un suflet împreună în veacul acesta şi iarăşi împreună să se afle în ceruri, crezând cuvântul stăpânesc ce zice : dacă doi din voi se vor uni pe pământ pentru tot lucrul ce îl vor cere, va fi lor de la Tatăl Meu care este în ceruri. Deci trei dintre dânşii petrecând în nevoinţă, se linişteau în pustie. Iar celălalt le slujea la trebuințele lor. S-a întâmplat că doi s-au sfârşit în Hristos şi s-au dus la loc de odihnă, iar doi au rămas pe pământ, slujitorul adică şi unul din cei ce se linişteau. Şi din zavistia vrăjmaşului, slujitorul a căzut în curvie. Şi s-a descoperit unuia din bătrânii cei văzători cu mintea, că cei doi ce s-au săvârşit, se rugau lui Dumnezeu pentru fratele slujitor, zicând : dă ca fratele să fie mâncat de leu, sau altă fiară, ca spălându-se de păcat, să vină în locul acesta în care suntem şi să nu rămână jos unirea noastră. Şi pe când se întorcea fratele de la ascultarea sa, l-a întâlnit un leu şi căuta să-l omoare dar a cunoscut ce s-a întâmplat şi cel ce se liniştea, căci i se descoperise lui. De aceea, sta la rugăciune, rugându-se lui Dumnezeu pentru fratele şi îndată a stat leul. Iar cei doi părinţi, care acum se săvârşiseră, se rugau lui Dumnezeu, zicând : rugămu-ne Ţie, Stăpâne, să fie mâncat de leu şi să vină împreună cu noi în fericirea aceasta şi nu asculta, Sfinte, pe cel ce se roagă Ţie pe pământ ! Iar bătrânul cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să fie miluit fratele şi să scape de leu. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea lui şi a zis celor ce erau în cer : drept este să-l ascult pe el, căci voi aici sunteţi întru odihnă, izbăvindu-vă de sudorile şi ostenelile vieţii, iar acela, obosit este întru ostenelile trupului şi apoi se luptă cu duhurile răutăţii. Drept este aceluia să-i dau darul. Deci îndată s-a depărtat leul de la frate, care venind la chilie l-a aflat pe bătrân încă plângând pentru dânsul. Apoi i-a povestit lui toate câte i s-au întâmplat şi a mărturisit păcatul pe care l-a făcut şi cunoscând că l-a umilit Dumnezeu, s-a pocăit şi în puţină vreme a venit la măsura cea dintâi, ostenindu-se împreună cu el şi bătrânul. Apoi au adormit şi ei şi s-a descoperit bătrânului celui cu mintea văzător, cum, că toţi patru s-au aşezat la un loc, după făgăduinţele cele nemincinoase ale Domnului nostru Iisus Hristos.

13) A venit odinioară un frate la un bătrân şi i-a zis : părinte, fratele meu mă slăbănogeşte, ducându-se aici şi acolo şi mă necăjeşte. Iar bătrânul l-a rugat, zicând : poartă neputinţa fratelui tău şi Dumnezeu văzând lucrul răbdării tale, îl întoarce pe el, că nu este lucru cuviincios să porţi pe cineva cu asprime, căci drac pe drac nu scoate, ci mai vârtos cu bunătatea, fiindcă şi Dumnezeul nostru cu binele îi poartă pe oameni. Şi a povestit bătrânul, zicând : erau în Tebaida doi fraţi. Unui luptat fiind de războiul curviei şi stăpânit de gânduri, zicea către celălalt : mă duc în lume. Iar celălalt plângând, zicea : nu te las, frate, să mergi în lume şi să-ţi pierzi toate ostenelile tale şi fecioria ta. Dar acela nu-l ascultă, zicând : nu şed, de nu mă voi duce. Deci sau vino cu mine şi iarăşi mă voi întoarce cu tine, sau slobozeşte-mă şi voi rămâne în lume. Nedumerindu-se fratele, s-a dus la un bătrân şi i-a povestit lui acestea. Iar bătrânul i-a zis : du-te cu dânsul şi Dumnezeu pentru osteneala ta nu-l va lăsa să cadă ! Şi sculându-se au venit în lume. După ce au ajuns la un sat, văzând Dumnezeu osteneala cea pentru dragostea fratelui, a ridicat războiul de la fratele cei ce se lupta şi uşurându-se acela, i-a zis lui : iată, frate, socoteşte că am păcătuit, dar ce am dobândit din aceasta ? Să ne întoarcem la chilie. Şi s-au întors nevătămaţi amândoi.

14) A zis un bătrân ca smerenia poate mai mult decât toată sila şi a povestit şi un lucru ca acesta : erau doi episcopi aproape unul de altul şi erau odinioară supăraţi unui asupra celuilalt. Unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi căuta cel puternic să-i facă rău celuilalt. Iar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său : o să-l biruim cu dărul lui Dumnezeu. Şi i-au zis clericii : stăpâne, cine poate să-l biruiască ? Iar el zicea : răbdaţi, fiilor şi veţi vedea mila lui Dumnezeu ! Aşadar pândea şi când avea acela un praznic de sfinţii mucenici, a luat clerul, a ieşit şi le-a zis : veniţi după mine şi orice mă veţi vedea pe mine că fac, faceţi şi voi şi o să-l biruim. Deci mergând după dânsul îşi ziceau : oare ce are să facă ? Şi după ce au venit l-au aflat făcând slujba şi toată cetatea era adunată acolo. Atunci episcopul a căzut în genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând : iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem ! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare zicând : tu eşti stăpân şi părinte ! Şi de atunci s-a făcut mare dragoste între dânşii. Şi zicea cel smerit către clerul său : nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu ? Deci şi voi când aveţi vrajbă cu cineva, aceasta faceţi şi veţi birui cu darul lui Dumnezeu.

15) Un frate slujea unui bătrân bolnav şi s-a întâmplat de s-a slăbănogit trupul bătrânului şi a scos o bubă cu putoare şi-i zicea fratelui gândul : fugi, că nu poţi suferi putoarea aceasta. Iar fratele luând un hârb, lua puroiul bolnavului şi îi zicea lui gândul : fugi ! El răspundea gândului : de voi vrea să fug, din acesta voi bea. Şi iar îi zicea gândul : nici nu fugi, nici nu bei putoarea aceasta ! Iar fratele se ostenea şi răbda slujind bătrânului. Şi văzând Dumnezeu osteneala fratelui, l-a vindecat pe bătrân.

16) Nişte fraţi din Schit au şezut să cureţe funii. Unul dintr-înşii bolnav fiind din pricina nevoinţei şi tuşind, scuipă, şi fără să vrea ajungea scuiparea asupra unui frate şi se supără acela de gândul său să-i zică bolnavului : încetează să scuipi asupra mea ! Dar tot el se punea împotriva gândului, zicând : de voieşti să mănânci din scuipat, zi-i ! Şi gândului zicea : nici mănâncă, nici nu-i zice !

17) Doi fraţi erau la chilii şi cei care era cel mai bătrân, îl rugă pe cei mai tânăr, zicând : să petrecem împreună, frate. Iar el zicea : eu sunt păcătos şi nu pot să petrec împreună cu tine, avvo. Acela îl rugă pe dânsul, zicând : cu adevărat putem. Şi era bătrânul curat şi nu voia să audă că fratele are gânduri de curvie. Deci i-a zis fratele : lasă-mă o săptămână şi iarăşi vom vorbi ! Şi după o săptămână, vrând cel mai tânăr să-l încerce, i-a zis : în mare ispită am căzut, avvo, săptămâna aceasta, că ducându-mă în sat pentru o trebuinţă, am căzut cu o femeie. Zis-a lui bătrânul : este pocăinţă ? Răspuns-a fratele : este, cu adevărat. Zis-a bătrânul : eu port jumătate din păcat şi tu cealaltă jumătate. Atunci i-a zis lui fratele : acum putem să fim împreună. Şi au petrecut împreună până la sfârşitul lor.

18) S-au dus odinioară trei fraţi la seceriş şi şi-au luat lor şaizeci de măsuri de arătură. Unul dintr-înşii s-a bolnăvit în chiar ziua dintâi la chilia sa. Şi a zis unul din doi, celuilalt : iată, frate, vezi că s-a îmbolnăvit fratele nostru ! Sileşte-ţi tu puţin gândul şi eu şi vom secera partea lui prin rugăciunile sale ! După ce s-a sfârşit lucrul, vrând să meargă şi să-şi ia plata l-a chemat pe fratele, zicând : vino, ia-ţi plata ta, frate ! Acela a zis : care plată să iau, nesecerând ? Iar ei au zis : cu rugăciunile tale am făcut şi secerişul tău şi vino, ia-ţi plata ta ! El însă nu credea. Deci multă îndoială făcându-se între dânşii, s-au dus să se judece la un bătrân mare. Şi i-a zis fratele : părinte, am mers toţi trei să secerăm şi în ziua cea dintâi m-am îmbolnăvit şi mă silesc fraţii pe mine care nici un ceas nu am secerat, să iau plata pentru secerişul pe care ei l-au secerat. Şi a mai zis : toţi trei am luat şaizeci de măsuri de arătura să le secerăm. Şi de am fi fost toţi trei nu am fi putut să le secerăm, iar cu rugăciunile fratelui amândoi degrabă am săvârşit secerişul. Noi îi zicem lui : ia-ţi plata ta dar el nu vrea. Iar bătrânul auzind, s-a minunat şi a zis fratelui celui ce era împreună cu ei : sună, să se adune toţi fraţii ! Şi după ce au venit toţi, le-a zis lor bătrânul : veniţi, fraţilor, auziţi astăzi judecată dreaptă ! Şi le-a vestit lor toate. Iar ei l-au obligat pe fratele să-şi ia plata şi să facă cu ea ce va voi. Şi s-a dus fratele plângând şi mâhnit.

CAPITOLUL XIII

    PENTRU CEI SĂRACI DE BUNĂVOIA LOR CARE DE BUNĂVOIE LASĂ ŞI PĂRĂSESC BUNĂTĂŢILE ŞI BOGĂŢIILE LUMII ACESTEIA ŞI PRIMESC SĂRĂCIA PENTRU ÎMPĂRĂŢIA CERULUI


1) Fost-a oarecine din cei de frunte, care voia să se lepede de lume şi i-a zis unuia din bătrâni : vreau să mă călugăresc ! Şi a răspuns bătrânul : nu poţi. Iar el a zis : pot ! Zis-a lui bătrânul : de voieşti, mergi de te leapădă de toată averea ta şi venind şezi în chilie. Deci, mergând el, a dat tot ce avea, oprind o sută de galbeni şi a venit la bătrânul. Bătrânul i-a zis : mergi de şezi în chilie ! Iar el mergând a şezut. Şi, stând el aşa, i-au zis gândurile că poarta este veche şi trebuie schimbată. Deci venind el a zis bătrânului : îmi zic gândurile că poarta este veche şi trebuie schimbată. I-a răspuns bătrânul : nu te-ai lepădat de lume, şi mergi de te leapădă şi venind şezi aici ! Acesta mergând a împărţit nouăzeci de galbeni şi venind a zis bătrânului : de acum m-am lepădat ! Şi a răspuns bătrânul : merg şi şezi ! Însă i-au mai zis gândurile : acoperământul este vechi şi mi-ar fi voia să se schimbe. Şi mergând a zis bătrânului, avvo, îmi zic gândurile ca acoperemântul este vechi şi mi-ar fi voia să se schimbe. Zis-a bătrânul : mergi de te mai leapădă de lume ! Iar el a dat şi cei zece galbeni şi mergând a zis bătrânului că s-a lepădat de acum. Apoi aşezându-se el în chilie, i-au zis gândurile : toate sunt vechi aici şi venind leul mă va mânca. Şi mergând a spus bătrânului gândurile sale şi i-a zis bătrânul, zi şi tu gândurilor : mie mi-ar fi voia să vină toate fiarele asupra mea şi leul, ca să mă mănânce şi degrabă să mă izbăvesc ! Însă tu mergi, şi şezi în chilia ta şi te roagă lui Dumnezeu pentru păcatele tale şi nu te mai teme ! Şi aşa făcând fratele, s-a odihnit.

2) Zis-a un bătrân : de doreşti Împărăţia cerurilor, eşti dator să nu socoteşti averile, căci nu poţi să vieţuieşti după Dumnezeu, fiind iubitor de dulceţi şi iubitor de argint.

3) Povestea cineva din bătrâni ca a fost unul din bătrâni care s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi s-a înştiinţat pretutindeni numele lui, pentru viaţa lui cea cu fapte bune. A ajuns de aceea numele lui până la împăratul. Iar împăratul trimiţând l-a chemat şi dacă a luat rugăciune de la dânsul, a vorbit cu el şi folosindu-se mult, i-a dat aur, iar bătrânul, luând aurul a mers întru ale sale şi a început a face ţarina cu vii şi alte adunături. Deci au adus un îndrăcit la dânsul după obicei şi a zis bătrânul, dracului : ieşi din zidirea lui Dumnezeu ! Iar dracul i-a răspuns : nu te voi asculta ! Zis-a bătrânul : pentru ce nu mă asculţi ? Zis-a dracul : fiindcă te-ai făcut şi tu ca unul dintre noi, lăsând aducerea aminte de Dumnezeu, pe care o aveai şi te-ai apucat de grijile cele, pământeşti ! Pentru aceasta nu te voi asculta, nici nu voi ieşi din om.

4) Un pustnic oarecare a fost supărat de iubirea de argint. Acesta a adunat din lucrul mâinilor sale un galben, apoi doi, după aceea trei şi aşa nevoindu-se, a câştigat cinci. După aceea, îndată a căzut la pat şi picioarele i-au putrezit şi a dat doctorului cei cinci galbeni, dar boala nu mai înceta. Venind într-o dimineaţă doctorul, i-a zis : trebuie să ţi se taie un picior; că de nu, va putrezi tot trupul tău. El însă s-a dat pe sine morţii şi dacă a sosit noaptea plângea şi a venit către dânsul îngerul Domnului şi cum zăcea, l-a apucat de picior şi netezindu-i rana, grăia : mai aduna-vei cinci ? Şi îndată tămăduindu-l, s-a făcut nevăzut. Făcându-se ziuă, a venit doctorul şi a bătut la uşa lui, iar el sculându-se, l-a întâmpinat pe acesta. Doctorul când l-a văzut s-a mirat foarte şi înştiinţându-se de ceea ce s-a întâmplat, s-a făcut creştin.

5) Zis-a un bătrân : omului ce a gustat neaverea, îi este grea şi haina care o poartă şi vasul de apă, căci se supără de unele ca acestea, fiindcă mintea lui aparte priveşte şi se deprinde.

6) Zis-a un bătrân : cel ce n-a urât averea, când va putea să-şi urască sufletul după porunca Mântuitorului ?

7) Întrebat a fost un bătrân de către un frate : spune-mi avvo, cum mă voi mântui şi mă voi face să fiu plăcut lui Dumnezeu ? Iar bătrânul dezbrăcând levitonul său (cămaşa sa) şi încingând mijlocul său şi ridicând mâinile sale la cer, a zis : în acest chip se cade a fi călugărul faţă de averile lumii, a fi răstignit de patimi şi a fi gata la tot necazul pentru Dumnezeu.

8) Un tânăr oarecare căuta să se lepede de lume şi pornindu-se şi ieşind din cetate, să meargă la o mănăstire, îl întorceau iarăşi gândurile încurcându-l cu oarecare lucruri şi griji, ce se păreau de nevoie, căci era bogat. Într-o zi, pornindu-se el asemenea şi ieşind, după ce l-au înconjurat iarăşi gândurile, ridicând asupra sa mult praf şi punându-i înainte pricini oarecare de nevoie ca să-l întoarcă iarăşi şi simţind războiul şi sila gândurilor şi neavând ce să mai facă, dezbrăcându-se deodată de hainele pe care le purta aruncându-le, alerga gol, vrând să meargă la mănăstire. Iar Dumnezeu i-a descoperit unui bătrân către care mergea tânărul, zicând : scoală-te şi primeşte-l pe nevoitorul Meu ! Iar bătrânul sculându-se, a ieşit şi l-a întâmpinat şi înştiinţându-se de acel lucru, s-a minunat. Şi primindu-l, îndată l-a învrednicit de chipul călugăresc. Deci, când veneau vreunii la bătrânul să-i întrebe de gânduri, întrebat fiind pentru altele, el răspundea, iar dacă vorbeau pentru lepădarea de lume, îi trimitea la acela, zicând : întrebați-l pe fratele !

9) Un monah era bolnav şi l-a luat un părinte din chinovie şi îl îngrijea ca pe unul ce nu ar fi avut cele de trebuinţă şi zicea fraţilor celor de sub ascultarea sa : siliţi-vă puţin ca să-l odihnim pe bolnav ! Iar bolnavul avea o oală plină de aur şi săpând sub aşternutul pe care zăcea, a ascuns-o. Nu după multă vreme, s-a întâmplat de a murit bolnavul. Şi murind, nimic nu a mărturisit despre aur, iar după ce l-au îngropat, părintele a zis fraţilor : ridicaţi aşternutul acesta de aici ! Iar ei strângând aşternutul, au aflat aurul îngropat, pentru că se cunoştea din săpătura locului, şi l-au adus la părinte. Părintele văzând aurul şi înştiinţându-se cum s-a aflat, a zis : de vreme ce nici trăind el, nici murind, n-a mărturisit despre aur, ci la el îşi avea nădejdea, nu mă ating de el. Mergeţi precum este şi îngropaţi-l cu el. Deci s-au dus şi l-au pus în mormânt şi întorcându-se au văzut că s-a pogorât foc din cer şi a căzut peste mormânt şi a ţinut multe zile neatingându-se, până ce a mistuit şi pietrele şi ţărâna şi toate cele ce erau în mormânt. Şi toţi cei ce vedeau se înspăimântau şi se minunau.

CAPITOLUL XIV

    PENTRU CĂ NU SE CADE A-ŞI ARĂTA CINEVA VIAŢA ŞI FAPTELE SALE CELE BUNE ÎNAINTEA OAMENILOR PENTRU LAUDĂ, CA SĂ-L LAUDE ŞI SĂ-L FERICEASCĂ PE EL OAMENII


1) Zis-a un bătrân oarecare : cel ce îşi descoperă şi îşi arată faptele sale cele bune pentru fericirea, lauda şi slava oamenilor, acela este asemeni cu omul care seamănă sămânţa sa pe deasupra pământului şi nu umbla cu grapa peste dânsa ca s-o acopere şi venind păsările cerului, mănâncă toată sămânţa şi-i rămâne în zadar toată osteneala. Iar cel ce îşi tăinuieşte şi îşi ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care, semănându-și sămânţa sa, îndată o acoperă cu ţărână şi ea rămâne, răsare, creşte şi rodeşte.

2) Zis-a un părinte : călugărul care se sileşte să fie bine-plăcut oamenilor, ca să-l laude, să-l fericească şi să-l slăvească, unul ca acela îşi pierde bunătăţile lui şi rămâne fără de roadă şi uscat.

3) Odată fiind la Schit praznicul hramului bisericii, s-au adunat din toate părțile mulţime de părinţi, după cum le era obiceiul. Şi după slujba bisericii, au mers în trapeză după obicei şi au şezut toţi la masă şi au început a mânca. Iar un bătrân oarecare din cei străini care veniseră la praznic, nu mânca nimic altceva, decât pâine goală. Egumenul luând seamă că nu mănâncă, l-a poftit ca să ospăteze, neştiindu-i obiceiul postirii. Acesta răspunzând, a zis egumenului în auzul tuturor părinţilor : iartă-mă, părinte, că eu nu mănânc niciodată fiertură, decât pâine cu sare. Şi sculându-se un bătrân, i-a grăit : mai bine ar fi fost de ai fi mâncat totdeauna carne de trei ori pe zi la chilia ta, decât să-ţi arăţi şi să-ţi spui viaţa şi postirea ta, în vederea şi auzirea a tot soborul, postire care îţi este zadarnică.

4) Era într-un loc un bătrân oarecare foarte postitor, atât încât pâine nu mânca niciodată. Acesta a mers odată la un oarecare bătrân mare. Iar la acel bătrân se întâmplase în acea vreme de veniseră mulţi părinţi pentru învăţătura şi folosul sufletesc, căci era foarte iscusit în cunoştinţă şi înţelegerea Sfintelor Scripturi şi în lucrurile duhovniceşti. Deci văzând el că s-au adunat la dânsul atâți cinstiţi părinţi şi fiind zilele Praznicului Rusaliilor, care sunt după Paşti, a poruncit ucenicului său să fiarbă bucate şi să le facă lor masă, să-i ospăteze, fiindcă unii dintr-înşii veniseră foarte de departe. Şi dacă s-au gătit bucăţele şi au pus masa, i-a poftit pe toţi Părinţii să şadă la masă şi să se ospăteze întru slava lui Dumnezeu. Şi aşa au şezut toţi şi au început a mânca. Iar acel bătrân postitor şezând şi el la masă, n-a vrut să mănânce bucate, din care mâncau toţi părinţii, ci scoţând bob muiat din desagii săi şi-a pus dinainte. După scularea de la masă, l-a chemat pe el bătrânul de departe şi i-a zis în taină : frate, de vrei să te foloseşti de înfrânarea şi postirea ta, oriunde vei merge şi îţi vor pune ţie masă, mănâncă cele ce îţi vor pune ţie dinainte, de nimic îndoindu-te, după cuvântul Domnului Hristos ! Dar să nu-ţi arăţi viaţa, înfrânarea şi postirea pe care o ai la chilie, părându-ți-se că de vei mânca din acele bucate la masă, îţi vei sminti şi-ţi vei strica postul. Nu, frate, de vei mânca întru slava lui Dumnezeu, de nimic îndoindu-te, pentru ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, atunci nu-ţi vei sminti, nici îţi vei strica postul tău, ci mai vârtos îl vei lămuri şi îl vei lumina. Iar de te vei îndoi şi nu vei vrea nicidecum să mănânci şezând cu fraţii la masă din bucăţele ce ţi se vor pune înainte, şi din care mănâncă şi alţi fraţi şi părinţi, atunci, frate, nu ţi se cade să ieşi să mergi nicăieri, niciodată de la chilia ta. Ci şezi şi-ţi păzeşte obiceiul şi postirea la chilie. Şi aşa fiind învăţat de acel sfânt părinte, s-a smerit şi s-a supus ascultării şi mult s-a folosit de cuvintele lui. Şi de aici înainte, când i se întâmplă să meargă undeva, afară, la lume, şi-i punea cineva masă, atunci el şedea şi primea şi mânca întru slava lui Dumnezeu, fără nici o îndoială, din cele ce i se puneau pe masă. Iar dacă mergea la locul şi chilia lui, iar îşi păzea obiceiul şi postirea. Şi pururea se arăta, mulţumind bătrânului ce l-a îndreptat pe el şi aşa s-a mântuit.

5) Un frate oarecare l-a întrebat pe un bătrân mare şi iscusit foarte întru ştiinţa învăţăturilor şi înţelegerea Sfintelor Scripturi, zicând : părinte, ce voi face când mi se va întâmpla să merg undeva, afară la ţară, sau la vreo mănăstire şi acolo îmi vor pune mie masă, sau mă vor pofti să şed la masă, să mănânc bucate cu dânşii ? Iar bucăţele ce mi le vor pune pe masă, vor fi toate de care eu postesc şi nu le mănânc ? Deci, părinte, oare bine va fi să-i poftesc de vor avea ca să-mi pună mie alte bucate de care mănânc eu, sau mai bine va fi să mă scol şi să ies de la masa lor, ca să nu-mi smintesc şi să-mi stric obiceiul postirii ? Răspuns-a lui bătrânul, zicând : fiule, la aceasta avem noi poruncă şi învăţătură din gura Însăşi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Purtătorului de grijă pentru tot binele, folosul şi mântuirea noastră, zicând : nicidecum să nu vă arătaţi oamenilor postind, ci oriunde veţi merge şi vă vor pune vouă masă, cele ce se vor pune vouă dinainte, să mâncaţi de nimic îndoindu-vă, şi nu arătaţi postirea voastră înaintea oamenilor. Deci, fiule, cine sunt eu ca să te învăţ şi să te sfătuiesc pe tine alt sfat şi altă învăţătură mai bună şi mai de folos ţie, decât Domnul Hristos ? Ci mai vârtos şi eu, după cuvântul Domnului, aşa îţi zic şi te sfătuiesc : oriunde vei merge şi îţi vor pune ţie masă, mănâncă cele ce ţi se vor pune înainte întru slava lui Dumnezeu, de nimic îndoindu-te. Iar dacă te vei întoarce şi vei merge la chilia ta, atunci îţi păzeşte obiceiul postirii tale, în taină ! De nu vei vrea să faci aşa, atunci nu ţi se cade nicidecum să ieşi, ca să mergi undeva afară din chilia ta.

6) Un bătrân oarecare, duhovnicesc dintr-o mănăstire, a văzut odată la fereastra chiliei unui frate doi draci care stăteau şi ascultau la fereastra fratelui şi ascultând puţin, începeau a sălta; şi iar stând, ascultau şi iar începeau a sălta şi aşa făceau câtva timp. Iar bătrânul văzând, s-a sculat de unde şedea şi privea, şi a mers la chilia acelui frate, să vadă pricina de atâta bucurie şi săltare a acelor spurcaţi diavoli, şi apropiindu-se bătrânul de chilia fratelui, dracii, văzându-l venind asupra lor, rușinându-se s-au dat în lături ca nişte câini, unul într-o parte, altul într-alta şi aşa depărtându-se, au fugit. Iar bătrânul apropiindu-se de fereastra chiliei fratelui unde stau săltând acei draci, l-a auzit pe acela în chilie citindu-şi pravila cu glas mare la fereastră. Şi îndată a priceput şi a cunoscut bătrânul, că pricina bucuriei şi săltării spurcaţilor draci este citirea fratelui cu glas mare şi intrând la dânsul în chilie, l-a găsit stând la fereastră şi citind. Fratele, îndată lăsându-şi citirea, s-a închinat după obicei, cu smerenie. Atunci bătrânul i-a zis : fiule, mai de folos ţi-ar fi ţie de te-ai culca în chilia ta şi să dormi toată ziua decât să citeşti cu aşa sunet în glas, precum citeşti. Căci nu-ţi este de nici un folos, ci este bucurie şi veselie şi săltare dracilor. Acum, iată am gonit doi draci de la fereastra ta, care se bucurau şi săltau ascultând şi auzind glasul citirii tale şi pe care i-am văzut de la chilia mea, ascultând şi săltând la fereastră. Dintr-adins am venit la tine, fiule, ca să-ţi părăseşti acel sunet de glas în rugăciunea şi citirea ta, şi să-ţi citeşti pravila şi rugăciunea călugăreşte, în taină, după cum ne-a poruncit nouă Domnul Hristos şi sfinţii părinţi, iar nu cu sunet de glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor. Zis-a fratele : dar ce să fac, părinte, că eu aşa m-am obişnuit şi m-am deprins a citi şi în alt chip nu pot să citesc ? Că de voi citi în taină, îmi pare că nu înţeleg, şi nici nu ştiu ce citesc şi de citirea în taină eu nu mă îndulcesc, nici nu simt umilinţă, sau ceva de folos pentru inima mea. Zis-a lui bătrânul : dacă nu simţi, fiule, umilinţă în inima ta şi zici că nu te foloseşti de rugăciunea şi citirea ta când te rogi şi citeşti în taină, apoi cum te vei umili şi te vei folosi de rugăciunea şi citirea ta, pe care o faci cu sunet şi cu glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor, întru laudă, fericirea şi slăvirea oamenilor şi întru bucuria, mângâierea şi săltarea dracilor ? Această citire Dumnezeu nu o iubeşte şi sfinţii părinţi nu o primesc. Cum şi în ce chip trebuie să ne citim rugăciunea şi pravila, însuşi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Cel ce este pururea purtător de grijă pentru binele, folosul şi mântuirea noastră cu însăşi gura Sa ne-a învăţat pe noi şi pururea ne învaţă la Sfânta Evanghelie zicând : când vei vrea să te rogi şi să-ţi citeşti pravila, intră în cămara ta şi închide uşa ta. Aşa citeşte şi te roagă în taina Părintelui tău. Şi Părintele tău, care vede şi aude tainele Acela îţi va da ţie la arătare milă şi darurile Sale. Şi iarăşi zice : când vă rugaţi, nu grăiţi multe vorbe în rugăciunea voastră, ci în scurta vorbă şi deasă să fie rugăciunea şi citirea voastră ! Deci din citirea şi rugăciunea săvârşită în acest chip, se naşte umilinţă şi folosul sufletului spre mântuire. În acest chip toţi sfinţii părinţi îşi citeau pravila şi rugăciunea lor. Şi pentru aceasta toţi părinţii, când îşi făceau chilia, îşi făceau şi cămara osebită, să le fie pentru rugăciunea şi pravila lor. Deci, şi tu, fiule, de vrei să te foloseşti şi să-ţi fie primită rugaciudea, citirea şi pravila, aşa urmează şi te vei mântui. Iar de nu vei voi să urmezi şi să faci aşa, să ştii că în zadar îţi va fi toată zăbava citirii, a pravilei şi a rugăciunii.

7) Părinţii de la Schit aveau obicei, când se descoperea cuiva vreo fapta bună pe care o avea el în taina că acela de aici înainte nu o mai socotea bună de ar fi fost oricât de folositoare, ci o socotea păcat şi lucru răsuflat şi neplăcut lui Dumnezeu. Aşa îşi acopereau şi îşi ascundeau lucrurile lor cele bune, de slava omenească.

8) Zis-a un bătrân : plăcerea omenească, toată măduva omului o pierde şi îl lasă sec.

9) Zis-au iarăşi : ori fugind să fugi de oameni, sau râzând râzi de lume şi de oameni, făcându-te pe tine de mai multe ori nebun.

10) A zis iarăşi : cel ce-şi arată lucrurile cele bune ale sale, este asemenea cu cel ce seamănă sămânţa pe pământ şi venind păsările cerului o mănâncă. Iar cel ce îşi ascunde petrecerea sa, este întocmai cu cel ce seamănă pe brazde în pământ şi care va strânge roada multă.

11) Un chinoviarh avea mare slavă de la oameni şi era părinte peste două sute de călugări. La chinovia acestora a venit Hristos în chipul unui bătrân sărac, cunoscut lui mai înainte şi-l ruga pe portar să spună părintelui că este cutare frate. Iar portarul abia înduplecându-se, a intrat să-l vestească dar l-a aflat pe părintele vorbind cu oarecari străini şi aşteptând puţin, i-a spus despre acel bătrân sărac. Chinoviarhul i-a răspuns cu mânie, zicând : nu vezi că vorbesc cu oamenii ? Lasă acum ! Şi sfiindu-se portarul, s-a dat în lături şi întorcându-se, a spus celui ce se părea că este bătrân sărac cuvântul proestosului. Iar Domnul cel îndelung răbdător a petrecut şezând la poartă. Şi pe la al cincelea ceas a venit la chinovie un bogat, pe care degrabă ascultându-l portarul, i-a deschis şi a vestit chinoviarhului despre el. Iar el ieşind, cu osârdie l-a întâmpinat la uşă. Şi văzându-l pe el Cel bogat intru milă Dumnezeu, care venise în chip de bătrân sărac, îl ruga, zicând : voiesc să vorbesc cu tine, părinte ! Iar el, de nici un răspuns învrednicindu-l, a intrat împreună cu bogatul, sârguindu-se să-i gătească masă. După ce a prânzit bogatul, l-a petrecut părintele până la uşă şi s-a întors înapoi, fiind robit de multele griji şi a uitat rugăciunea bătrânului sărac şi fără de răutate. Făcându-se seară, după ce nimeni nu l-a chemat pe acel blagoslovit sărac, apropiindu-se iarăşi de portar i-a poruncit să spună acestea proestosului : de vreme ce voieşti slava oamenilor, Eu pentru osteneala ta cea de mai înainte şi multele tale nevoinţe, îţi voi trimite vizitatori din cele patru părţi ale lumii. Dar din bunătăţile Împărăţiei Mele nu vei gusta. Şi din acele cuvinte s-a cunoscut Săracul Cel Atotțiitor.

CAPITOLUL XV

PENTRU CA SĂ NE PĂZIM, SĂ NU JUDECĂM NICIODATĂ

1) Fost-a un bătrân oarecare, ce mânca în toată ziua câte trei posmagi (pesmeţi). Cândva, a venit la el un frate şi şezând ei să mănânce pâine, au pus fratelui trei posmagi şi văzând bătrânul, că încă îi mai trebuie, i-a adus alţi trei posmagi. Iar dacă s-a săturat, s-au sculat. Deci, l-a judecat bătrânul pe fratele şi i-a zis : nu trebuie, frate, să slujim trupului ! Iar fratele cerând iertare de la bătrânul, a plecat. A doua zi a venit vremea să mănânce bătrânul şi s-au pus pe masă trei posmagi după obicei şi iarăşi îi era foame dar s-a înfrânat. A doua zi la fel a pătimit. Deci a început a slăbi şi a priceput bătrânul, că i s-a întâmplat depărtarea lui Dumnezeu şi s-a aruncat înaintea Domnului Dumnezeu cu lacrimi. Şi se rugă pentru depărtarea ce i s-a întâmplat şi îndată a văzut un înger care îi zicea : pentru că l-ai judecat pe fratele ţi s-a întâmplat aceasta. Să ştii dar, că cel ce poate să se înfrâneze pe sine, sau altă fapta bună oarecare face, nu de voia sa le face, ci darul lui Dumnezeu este cel care îl întăreşte pe om.

2) La un sihastru oarecare obişnuia un preot să meargă pentru aducerea Sfintelor Taine, fiindcă el nu ieşea afară. Deci a venit cineva la sihastru şi l-a pârât pe preot grăind nenumărate prihăniri asupra lui. Când preotul a venit, după obicei, pentru aducerea Sfintelor Taine, nu i-a deschis sihastrul, fiind scârbit. Atunci preotul s-a întors înapoi. Şi iată glas către sihastru, grăind : au luat oamenii judecata Mea. Şi odată cu glasul, a avut o vedenie : a văzut un puţ de aur şi o ciutură de aur şi funia de aur şi apa foarte bună şi limpede şi a văzut un oarecare bubos ce scotea şi turna. Vrând sihastrul să bea din apă, s-a sfiit, şi nu a băut, căci era bubos cel ce scotea apă. Şi iată glas către dânsul iarăşi zicând : pentru ce nu bei din apă, ce pricină are bubosul ce scoate apă, că scoate şi toarnă ? Venindu-şi întru sine sihastrul şi luând seamă vedeniei, l-a chemat pe preot şi l-a făcut pe el să-i slujească în continuare.

3) Au fost doi fraţi mari într-o mănăstire de obşte şi s-au învrednicit a vedea un dar oarecare unul către altul. Odată a ieşit unul într-o zi de vineri afară din mănăstire şi a văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi i-a zis : cum de mănânci, frate, aşa devreme, căci este vineri ? Iar de dimineaţă, a fost Sfânta Liturghie după obicei şi căutând fratele asupra lui, a văzut darul depărtat de la dânsul şi s-a întristat şi dacă a venit la chilie, i-a zis : ce-ai făcut, frate, că n-am văzut darul lui Dumnezeu peste tine ? Iar el i-a răspuns : eu nu mă ştiu pe mine nici cu lucrul, nici cu gândul să fi făcut ceva rău. I-a răspuns fratele : nu cumva ai zis cuiva vreun cuvânt ? Şi aducându-şi aminte, a zis : ieri l-am văzut pe un frate mâncând afară de chilie din dimineaţă şi i-am zis : într-acest ceas mănânci vinerea ? Acesta este păcatul meu, ci te osteneşte cu mine două săptămâni şi să rugăm pe Dumnezeu să-mi ierte păcatele ! Şi aşa au făcut şi după două săptămâni a văzut fratele darul lui Dumnezeu venit peste fratele său şi s-a mântuit mulţumind Domnului.

4) Un bărbat sfânt a văzut pe cineva păcătuind şi lăcrimând cu amar şi a zis : acesta astăzi a greşit, iar eu mâine voi greşi negreşit. Şi acesta se va pocăi negreşit, iar eu nu mă voi pocăi negreşit.

5) Un frate l-a întrebat pe cineva din bătrâni : iată, mi se întâmplă să văd un om făcând o faptă şi o spun altuia. Oare nu este aceasta clevetire ? Şi i-a răspuns bătrânul : de grăieşti cu gând de iubire de clevetire, ca şi cum ai avea ceva asupra lui, clevetire este, iar de nu este după patimă, eşti slobod. Însă, de nu este clevetire, ca să nu răsară răul, mai bine este să taci. Deci a zis fratele : de voi veni către vreun bătrân şi îl voi întreba dacă pot să mă aşez la cutare şi ştie că nu-mi este de folos, ce o să-mi răspundă ? De-mi va zice să nu merg, oare nu judecă cu gândul ? Această isteţime nu o au mulţi. Că de va avea vreo patimă, şi cu patimă va grăi, urând şi prihănind, acela pe sine se vatămă şi nici nu are cuvântul său vreo putere. De folos era să zică, nu ştiu şi să se izbăvească pe sine de patimă. De este slobod de patimă, nu osândeşte pe nimeni ci pe sine învinuindu-se, zice : cu adevărat, eu sunt neştiutor şi poate nu îţi este de folos şi de va fi cel ce întreabă priceput, nu va merge la bărbatul acela pentru care a întrebat, fiindcă nu a zis bătrânul din răutate, ci ca să nu crească răul, adică purtând grijă de mântuirea celui ce a întrebat. Pentru aceea, puternic este cuvântul, să-l încredinţeze pe ascultător, dacă şi acela cu pricepere fiind, îl va primi cu credinţă.

6) Auzit-a oarecare dintre sfinţi, că a căzut un frate în curvie şi a zis : o, rău a făcut ! Iar după puţine zile a răposat fratele. Şi a venit îngerul cu sufletul fratelui către bătrânul zicând : iată-l pe cel pe care l-ai judecat. S-a mutat ! Unde porunceşti să-l aşezăm. În Împărăţie sau la chinuri ? Şi a petrecut bătrânul până la moartea sa rugându-se lui Dumnezeu, să câştige iertare de aceasta, plângând şi foarte mult ostenindu-se.

7) Zis-a oarecare dintre sfinţi : nu este poruncă mai mare decât aceasta : să nu judeci pe fratele tău şi pentru aceasta nu vei fi judecat. Iar de-l vezi pe fratele tău greșind şi nu-i vei zice să-şi recunoască greşelile, din mâinile tale se va cere sângele lui. Iar de va auzi şi nu se va întoarce de la păcatele sale, el va da seama pentru greşelile sale. Deci bine este a înfrunta cu dragoste, iar nu a cleveti şi a-l ocărî ca pe un vrăjmaş.

8) Un oarecare bătrân mare şedea în Siria, între hotarele Antiohiei şi avea un frate, care era gata să judece, de vedea pe vreun frate greşind. Deci, de multe ori îl învăța pe dânsul bătrânul, grăind : cu adevărat, fiule, te înşeli şi-ţi pierzi sufletul, de vreme ce nu ştie nimeni ce este în om, decât duhul care este într-însul. Căci de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele, iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul îl vedem, dar pocăinţa şi faptele cele bune ce le-au făcut, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe om păcătuind, nici cât de puţin nu-l judeca pe el, că numai unul Dumnezeu este Judecător. Că tot omul ce judecă pe altcineva, se află ca un antihrist al lui Hristos de vreme ce l-a răpit dregătoria şi stăpânirea ce i-a dat Tatăl, făcându-se el judecător mai înainte decât Dânsul.

9) Aproape de un bătrân trăia un frate care era puţin mai trândav în nevoinţă. Lângă acesta, când trăgea să moară, şedeau unii din fraţi şi văzând bătrânul că se duce din trup vesel şi cu bucurie, vrând să-i zidească pe fraţii care şedeau aproape, i-a zis : frate, noi toţi ştim că nu erai prea osârdnic la nevoinţă şi de unde aşa cu osârdie te duci ? Şi i-a răspuns fratele : crede, părinte, adevărul îl grăieşti, însă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat om, sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat cândva vreo prigonire cu cineva, în acel ceas m-am împăcat cu el. Deci voi să zic lui Dumnezeu : Stăpâne, Tu ai zis : nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi, ci, iertaţi, şi vi se va ierta vouă ! Deci i-a zis bătrânul : pace ţie, fiule, ca şi fără osteneală te-ai mântuit !

10) Povestit-a un bătrân : şezând eu odinioară într-o pustie adâncă, a venit un frate de la chinovie să mă caute. Şi eu l-am întrebat : cum se află părinţii ? Iar el mi-a zis : bine, cu rugăciunile tale. Apoi l-am întrebat, şi despre un frate care avea nume rău şi mi-a zis : crede, părinte, că încă nu s-a izbăvit de acel nume. Iar eu, cum am auzit, am zis : uf ! Şi îndată ce am zis aceasta, mi-a venit somn şi am fost răpit, şi m-am văzut că stau înaintea sfântului loc al Căpăţânii şi pe Domnul nostru Iisus Hristos între doi tâlhari răstignit şi m-am pornit să mă închin, iar dacă am mers aproape, a poruncit sfinţilor îngeri, care stăteau lângă El, cu glas mare zicând : scoateţi-l afară, că antihrist îmi este, deoarece mai înainte de a judeca Eu, el l-a judecat pe fratele său. Deci gonit fiind eu, am dat să ies şi mi-am apucat haina de uşa ce s-a închis degrabă şi lăsând-o acolo, am ieşit şi îndată m-am deşteptat. Socotind cele văzute, am zis fratelui celui ce venise : rea este ziua aceasta pentru mine. Iar el a zis : pentru ce, părinte ? Atunci i-am povestit cele ce am văzut. Şi am zis : haina aceea a mea, era acoperământul lui Dumnezeu, care era peste mine şi de care m-am lipsit. După aceea am făcut şapte ani rătăcind prin pustie, nici pâine gustând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce iarăşi L-am văzut pe Domnul meu tot la locul Căpăţânii, poruncind să mi se dea haina.

11) A zis un bătrân : douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând şi rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i văd ca unul.

12) A zis un bătrân : de vei vedea pe cineva râzând sau mâncând prea mult, să nu-l judeci, ci mai vârtos să zici : fericit este acesta, neavând păcate şi pentru aceasta se bucură sufletul lui.

13) A zis un bătrân : de vei vedea cu ochii tăi pe cineva căzând, îndată zi : anatema ţie, satano, că acesta vină nu are ! Şi întăreşte-ţi inima să nu-l judeci pe fratele tău, că se duce Duhul Sfânt de la tine. Zi iarăşi către tine : precum acesta a fost biruit, aşa şi eu, și plângi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu. Pătimeşte împreună cu Cel ce a pătimit fără de voie, că nimeni nu voieşte să greşească lui Dumnezeu, ci toţi ne amăgim.

14) A zis un bătrân : nu-l judeca pe cel curvar, dacă eşti tu curat, căci de asemenea calci legea. Căci Cel ce a zis : să nu curveşti, a zis şi să nu judeci !

CAPITOLUL XVI

PENTRU PRIMIREA DE STRĂINI

1) Un monah antiohian, de neam cucernic, de la mănăstirea lui Casian, a mers la Sfintele Locuri pentru rugăciuni şi zăbovind el acolo a sfârşit cele ce avea de trebuinţă, dar nu ştia ce să facă. Şi şezând în biserică se scârbea de aceasta. Plecând, a adormit puţin şi l-a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos grăindu-i : du-te la iconomul Sfintei Învieri şi să-i zici lui : m-a trimis Iisus la tine, să-mi dai pentru dânsul un galben şi-ţi voi da zapis la mână, şi când va veni Iisus ţi-l va da ! Deşteptându-se monahul şi rugându-se, a crezut cuvântului, şi mergând l-a aflat pe iconom căruia i-a zis precum i-a poruncit lui. Şi a zis iconomul : dar când are să vină Iisus să mi-l dea ? Iar monahul a răspuns : eu precum am auzit, ţi-am spus, tu cum ştii, aşa să faci. Atunci a zis iconomul : fă-ţi zapisul ! Şi a şezut monahul de a scris aşa : eu, Ion, călugărul de la Antiohia Siriei, mărturisesc că am luat un galben de la tine, Ştefan preotul, iubitorul de Dumnezeu, iconomul Sfintei Învieri, trebuindu-mi şi pentru încredinţare am făcut acest zapis al meu şi când va veni Iisus Hristos, ţi-l va da. Apoi, luând galbenul, a plecat. Iar în noaptea următoare, a văzut iconomul în vis pe cineva grăindu-i : ia-ţi galbenul şi să-Mi întorci zapisul monahului ! El însă nu voia, grăind : acela a zis că Iisus va veni şi-mi va plăti. Iarăşi a zis : Eu sunt Iisus, ia-ţi dar galbenul şi-mi dă zapisul călugărului. Sau vrei să iei mai mult ? Iată, este al tău ! Şi deşteptându-se, a trimis nişte oameni după monah, zicându-le : oriunde îl veţi afla pe acel monah, să-l aduceţi la mine ! Şi aflându-l, i-a zis : mergi, că te cheamă iconomul ! Acesta, temându-se, zicea întru sine, că s-a căit şi vrea să-i ia galbenul. De aceea mergea cu sfială, iar acela văzându-l, i-a zis : părinte, mai ia şi alţi galbeni, câţi vei voi, şi-mi fă zapis ! Părintele i-a răspuns : iartă-mă, dar mai mulţi nu-mi trebuie, destul îmi este acesta, că nu mi-a zis Domnul să iau mai mult de un galben. Iar cei ce au auzit, s-au mirat şi au proslăvit făgăduinţele Domnului cele nemincinoase.

2) Povestesc unii despre un bătrân, că vieţuia în Siria, lângă calea pustiului şi acesta era lucrarea lui : în ce ceas venea vreun călugăr din pustie, cu bună nădejde îi făcea odihnă. Deci a venit oarecând un sihastru la dânsul şi i-a făcut lui odihnă, dar acela nu voia, zicând, că posteşte astăzi. Şi, i-a zis lui : nu trece cu vederea pe robul tău, rogu-mă ţie, să pleci aşa, ci vino să ne rugăm şi iată aici un copac, care se va apleca plecându-ne noi genunchii. Plecându-şi dar sihastrul genunchii la rugăciune, nimic nu s-a întâmplat ! Deci şi-a plecat şi primitorul de străini genunchii şi îndată s-a aplecat şi copacul cu
dânsul şi încredinţându-se, a mulţumit lui Dumnezeu.

3) Un monah tebeu avea darul slujbei de la Dumnezeu, ca pe fiecare să-l socotească cu cele ce-i trebuiesc. Şi s-a întâmplat odinioară într-un sat a da milostenie şi iată a venit o femeie, la dânsul să ia milostenie, purtând haine vechi. Vânzându-o cu vechituri îmbrăcată, a băgat mâna să-i dea mult şi s-a zgârcit mâna de a scos puţin. Apoi a venit alta către el, îmbrăcată în haine bune şi văzându-i hainele, a băgat mâna vrând a-i scoate puţin şi a întins mâna de a scos mult. Şi a întrebat pentru amândouă şi a primit răspuns : cea care poartă haine bune este de neam mare şi a sărăcit şi numai pentru curăţie a câştigat hainele. Iar cealaltă, pentru ca să ia milostenie, s-a îmbrăcat în vechituri.

4) Mers-au oarecând doi fraţi la un bătrân, iar obiceiul bătrânului era de nu mânca toată ziua. Dacă i-a văzut pe fraţi i-a părut bine şi a zis că şi postul are plată, iar cel ce mănâncă pentru dragoste, două porunci împlineşte, pentru că şi-a lăsat voia sa şi porunca lui Dumnezeu a săvârşit-o şi aşa i-a odihnit pe fraţi.

5) Era careva din sfinţi viețuind în Egipt, în loc pustiu. Era şi altul, mai departe de dânsul şi acela era preot maniheu. Şi, odată mergând să viziteze pe cineva din neamul lui, a înserat unde era sihastrul cel pravoslavnic şi era în necaz, căci se temea de bătrânul să intre şi să rămână la dânsul, ştiind că îl va cunoaşte că este maniheu. Însă, primejduindu-se şi neavând unde merge, a bătut la uşă, iar bătrânul deschizând l-a şi cunoscut. Deci l-a primit de bună voie şi l-a silit să facă rugăciune şi odihnindu-l, au adormit. Iar maniheul venindu-şi în sine noaptea, gândea mirându-se, cum n-a luat nici o îndoire asupra lui şi a zis : cu adevărat robul lui Dumnezeu este. Apoi a căzut la picioarele lui, grăind : avvo şi eu sunt pravoslavnic ! Şi aşa a petrecut cu dânsul, după aceea, cealaltă vreme a vieţii sale.

6) Un frate a mers la un sihastru şi plecând de la dânsul, i-a zis : iartă-mă, avvo, că te-am smintit de la rugăciunea ta ! Celălalt răspunzând, i-a zis : rugăciunea mea este să te odihnesc pe tine şi să te petrec cu dragoste.

7) Un sihastru oarecare şedea lângă Nicopole, făcând multe fapte bune. Deci s-a întâmplat de au venit câţiva fraţi din chinovie şi l-au nevoit mai înainte de vreme să mănânce. Apoi au zis fraţii : nu te-ai scârbit astăzi avvo ? Iar el le-a răspuns, zicând : scârba mea este dacă voi face voia mea.

8) Povestit-a cineva din părinţi, că un oarecare filosof însemnat din Cetatea lui Dumnezeu, bărbat cucernic, a venit la un sihastru, şi-l rugă să-l primească şi călugăr să-l facă. Şi i-a zis bătrânul : de pofteşti să te primesc, mergi şi vinde averea ta cea după poruncă, şi o dă lipsiţilor şi te voi primi ! Şi mergând, a făcut după cuvântul bătrânului. După aceea i-a dat o altă poruncă : să te păzeşti a nu vorbi cu nimeni ! Iar el s-a făgăduit să nu grăiască şi doi ani n-a grăit. Au început după aceea oamenii să-l laude şi i-a zis bătrânul : nu-ţi este de folos să stai aici, ci te trimit la o mânăstire de obşte. Şi l-a trimis. Dar trimiţându-l, nu i-a zis să grăiască, sau să nu grăiască. Deci, acela păzind porunca ce i s-a dat, a petrecut negrăind. Vrând a-l ispiti egumenul cu fapta când l-a primit, de este mut, sau se preface, l-a trimis cu o trebuinţă, în vremea revărsării apei râului, ca nevoind să grăiască, să poată zice că n-a putut trece apa, şi a trimis după dânsul în taină, să vadă ce va face. Acela, dacă a ajuns la râu şi a văzut că nu poate trece, a plecat genunchii spre rugăciune, şi venind un crocodil l-a luat în spinare şi a trecut în cealaltă parte a apei. După împlinirea poruncii, a venit iarăşi la apă şi iarăşi l-a luat în spate crocodilul şi l-a trecut dincoace. Deci, venind fratele cel trimis după
dânsul, a spus bătrânului şi fraţilor şi s-au mirat. Nu după multă vreme, a murit călugărul. Şi a trimis egumenul la bătrânul lui, grăind : mut de ar fi fost, însă îngerul Domnului a fost. Atunci a vestit sihastrului că n-a fost mut, ci mult vorbitor, dar păzind porunca ce i-a dat dintru început a petrecut negrăind. Şi s-au mirat toţi şi l-au proslăvit pe Dumnezeu.

9) Un bătrân oarecare avea un ucenic şi vrând a-l ţine cu sine, l-a făcut să aibă ascultare desăvârşită. Deci, i-a zis bătrânul : aprinzându-se cuptorul foarte, mergi de ia cartea din care citim în biserică şi o aruncă în cuptor. Iar el mergând, a şi făcut fără de nici o cârtire şi fiind aruncată cartea, s-a stins focul. Deci, aceasta este puterea ascultării celei cu înţelegere, căci ascultarea este scara cea cerească.

10) Un om, după ce a ieşit din lume, s-a dus într-o chinovie, având pe fiul său cu sine, şi i-a zis egumenul : Mi-e voia să nu vorbeşti cu fiul tău, ci să-ţi fie ca un străin. Iar acela i-a răspuns : aşa voi face, după cuvântul tău, avvo ! Şi a petrecut mulţi ani şi n-a vorbit cu copilui său. Iar când i-a venit chemarea fiului său şi urma să moară, a zis egumenul : mergi de acum şi vorbeşte cu fiul tău ! Şi răspunzând, i-a zis : de porunceşti, păzim porunca până în sfârşit. Şi a răposat fiul lui şi n-a grăit cu
dânsul şi s-au mirat toţi, cum a primit cu bucurie porunca şi a păzit-o până la sfârşit.

11) Un frate cuprins de întristare, îl supăra pe bătrânul, grăind : ce voi face, că mă supără gândurile grăindu-mi : fără de vreme te-ai lepădat de lume şi nu poţi să te mântuieşti. I-a răspuns bătrânul : chiar de nu vom putea să intrăm în Pământul Făgăduinţei, mai bine este să cadă oasele noastre în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt.

12) Un bătrân a venit la o apă şi aflând acolo papură, a şezut. Şi smulgând frunze de pe mal, împletea coşniţe şi le da pe apă. În acest chip se nevoia până când au venit oamenii şi l-au văzut şi atunci s-a sculat şi a plecat. Căci nu pentru trebuinţă lucra, ci pentru osteneala şi liniştea sa.

13) Povestit-a oarecare din bătrâni că un frate ce petrecea în Egipt, mergea pe drum şi sosind noaptea, a intrat într-un mormânt să se adăpostească de frig. Trecând nişte draci pe acolo, au grăit unul către altul : vedeţi câtă îndrăzneală are acest călugăr de doarme în mormânt ? Hai să-l îngrozim ! Şi a răspuns altul : ce să-l mai înspăimântăm, că acesta este al nostru, făcându-ne voia noastră : mâncând, bând, clevetind şi negrijind de slujba sa. Ci mai vârtos până când va zăbovi el întru aceasta, să mergem şi să-i necăjim pe cei ce ne necăjesc pe noi şi cu rugăciunea ne luptă ziua şi noaptea.

14) A zis un bătrân : de vor veni la tine vreunii şi îi vei vedea de departe că vin, mai înainte de a se apropia, să stai la rugăciune şi să zici : Doamne, Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de clevetire şi de ocară ! Şi cu pace trimite-i din locul acesta.

15) A zis un bătrân : de va veni la tine vreun frate, ridică plânsul de pe faţa ta şi-l ascunde în inimă până când va pleca fratele şi apoi iarăşi pune plânsul pe faţă. Că fug dracii văzând plânsul acesta cu tine.

16) Un bătrân mergând la Schit, a călătorit împreună cu el un frate. Deci, vrând să se despartă unul de altul, i-a zis bătrânul : să gustăm împreună, frate ! Şi era dimineaţă şi începutul săptămânii. Deci, au mâncat şi sculându-se s-au dus. Iar după ce au trecut celelalte zile şi a venit sâmbătă, sculându-se de dimineaţă bătrânul, s-a dus la fratele acela şi a zis : oare ai flămânzit, frate, de când am mâncat ? Răspuns-a fratele : nu ! Căci în fiecare zi mâncând, nu flămânzesc. Zis-a lui bătrânul : cu adevărat, fiule, de atunci nu am mâncat. Iar fratele auzind, s-a umilit şi s-a folosit.

17) Un episcop, iubitor de Dumnezeu, se ducea în fiecare an la Schit la părinţi. Acolo, l-a întâlnit un frate şi l-a dus la chilia sa punându-i înainte pâine şi sare şi zicând : iartă-mă, că nimic altceva nu am să-ţi pun înainte ! Şi i-a răspuns lui episcopul : voiesc ca la anul, venind, să nu aflu aici nici sare.

18) A zis un bătrân : dacă încă eşti tânăr, fugi de vin ca de şarpe şi de vei fi silit la adunare să bei, puţin bând, încetează ! Şi măcar de te vor jura cei ce te-au chemat, să nu iei aminte de jurămintele lor ! Căci de multe ori satana îi sileşte pe monahi, chiar şi pe bătrâni, să-i silească pe cei mai tineri la băutură de vin şi la mâncare multă. Ci tu să nu te pleci lor, căci vinul şi femeile îi despart pe călugări de Dumnezeu.

19) Odinioară la chilii, făcându-se praznic, mâncau fraţii la biserică. Şi era acolo un frate şi a zis celui ce slujea : nu mănânc fiertură, ci sare ! Şi a chemat acela un alt frate înaintea norodului, zicând : cutare nu mănâncă fiertură : adu-i sare ! Atunci s-a sculat unul din bătrâni zicând : mai de folos îţi era astăzi la chilia ta să mănânci carne, decât să aud acest cuvânt înaintea norodului.

20) Un frate de la Schit nemâncând pâine, s-a dus la un bătrân mare, dar s-a întâmplat să fie acolo şi alţi străini. Şi a făcut bătrânul puţină fiertură pentru dânşii şi după ce au şezut să mănânce, pustnicul şi-a pus lui numai năut muiat să mănânce. După ce s-au sculat ei de la masă luându-l bătrânul deoparte, i-a zis : frate, când te duci la cineva, nu-ţi arăta petrecerea ta ! Iar de voieşti să ţii nevoinţa ta, şezi în chilia ta şi nicăieri nu ieşi ! Iar el, înțelepțindu-se de cuvântul bătrânului, s-a făcut iconomicos întru întâmpinarea fraţilor.

21) Zis-a un bătrân : când te vei duce undeva, să nu-ţi arăţi petrecerea ta, sau cum că nu mănânci untdelemn, sau pește, sau fiertură ! Ci numai la vin să nu dezlegi, de te temi de război. Şi de te vor prihăni vreunii, să nu ai nici o grijă.

22) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : de mă voi afla la masă cu părinţii, ce să fac ? Răspuns-a bătrânul : în loc de post înfige rugăciune fără măsură cu smerenie. Zis-a fratele : şi cum pot să mănânc şi auzind pe unii vorbind, să mă rog ? Zis-a lui bătrânul : truda toate le poate şi de voieşti să fii monah, aceasta pururea ține, că cel ce nu o are pe aceasta, nu este monah.

23) Un bătrân şedea cu un frate şi avea viaţă de obşte; iar bătrânul era milostiv. Făcându-se foamete, au început unii să vină la uşa lui, să ia milostenie, că bătrânul da tuturor celor ce veneau. Văzând fratele ce se întâmplă, a zis bătrânului : dă-mi partea de pâine, iar cu partea ta fă cum voieşti ! Atunci a împărțit bătrânul pâinile şi făcea milostenie din partea sa. Şi mulţi alergau la bătrânul, auzind că tuturor da. Iar Dumnezeu văzându-i voinţa cea bună, i-a blagoslovit pâinile şi pe cât da el, pe atât se înmulţeau pâinile. Iar fratele mâncându-şi pâinile sale, a zis bătrânului : fiindcă mai am puţin din acele pâini, părinte, ia-mă iarăşi de obşte ! Şi a zis bătrânul : precum voieşti, fac. Aşa au şezut iarăşi împreună. Şi fiind mulţi cei ce veneau şi neîntorcându-se nici unul deşert, a văzut fratele că i-au lipsit pâinile. Iar după întâmplare a venit un sărac bătrân şi i-a zis : mergi şi caută cu deamănuntul. Deci intrând fratele, a aflat vasele în care se punea pâinea, pline de pâine. Aceasta văzând, s-a spăimântat. Şi luând a dat săracului. Apoi minunându-se de credinţă şi fapta cea bună a bătrânului, a proslăvit pe Dumnezeu.

CAPITOLUL XVII

    PENTRU MILOSTENIE ŞI PENTRU NEAVEREA LA CARE S-A FĂGĂDUIT MONAHUL


1) Unul a adus bani unui bătrân şi-l ruga să-i ia, să-i aibă spre a sa trebuinţă. Bătrânul însă nu i-a primit, zicând că se îndestulează cu lucrul mâinilor sale. Iar acesta, rugându-l să-i primească măcar pentru trebuinţa săracilor, a răspuns bătrânul : acest lucru este o îndoită ruşine, frate, că cele ce nu-mi trebuiesc primesc şi cele străine dând, mă mândresc în deşert.

2) Zis-a un bătrân : de vei da milostenie şi se va necăji gândul tău că ai dat mult, să nu iei aminte la gând, că este de la satana ! Însă pe cât poţi, cu sărăcie şi cu smerenie petrece-ţi viaţa, ca tu mai vârtos să ai trebuinţă a lua milostenie totdeauna. Că cel ce dă se bucură, socotind că bun lucru face iar cel ce nu are și petrece întru sărăcie, la mare smerenie ajunge socotind că nici un bine nu face, nici nu da cuiva ceva, ci mai vârtos el are trebuinţă de milostenie. Aşa au trăit părinţii noştri, aşa l-a aflat pe Dumnezeu părintele nostru Arsenie.

3) A venit odinioară la Rait un om bogat, străin, şi a dat fraţilor milostenie câte un ban. Asemenea a trimis şi unui sihastru, care şedea într-o chilie. Şi în noaptea aceea a văzut bătrânul o ţarină plină de mărăcini şi pe unul care îi zicea : ieşi, seceră în ţarina celui ce ţi-a dat milostenie ! Dimineaţa a trimis sihastrul de l-a chemat pe iubitorul de Hristos, cel ce i-a trimis banul şi i l-a dat înapoi, zicând : primeşte-ţi, frate, banul că nu pot să secer mărăcini străini ! O, de aş fi putut să-i smulg pe ai mei !

4) A zis un bătrân : nevoitorii cei desăvârşiţi nu primesc degrabă lucru de la cineva, iar cei de mijloc nu zic cuiva să le dea lor ceva. Dacă cineva singur le va da, primesc cele trimise, ca de la Dumnezeu. Iar dacă vreunul este foarte bolnav, să ceară trebuinţa sa cu multă smerenie, prihănindu-se însă pe sine totdeauna.

5) Am auzit despre un frate sărac şi lipsit, că de îi aducea cineva bucăţele de trebuinţă, le primea. Iar după aceea, de s-ar fi întâmplat şi altul să-i aducă ceva, nu primea, zicându-i : acum m-a hrănit Domnul meu !

6) A venit un străin, aducând cu sine mult aur la Schit şi-l rugă pe preot, să-l dea fraţilor. Iar preotul a zis : nu au fraţii trebuinţă. Şi mult fiind silit, a pus aurul într-o coşniţă şi l-a pus la uşa bisericii. Deci venind fraţii, le-a zis lor preotul : cel ce are trebuinţă, să ia ! Dar nimeni nu s-a atins. Iar unii nici n-au privit la aur. Şi zicea preotul către cel ce a adus aurul : Dumnezeu a primit dragostea ta. Ia-l şi mergi de-l dă săracilor ! Şi folosindu-se omul, s-a dus.

7) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : voieşti ca să ţin la mine doi bani sub cuvânt de boala trupească ? Şi a răspuns bătrânul : nu este bine să ţii mai mult decât este trebuinţă. Deci de vei ţine aceşti doi bani va sta nădejdea ta în ei. Şi de se vor pierde doar Dumnezeu poartă grijă de tine. Să aruncăm deci la Dânsul grija noastră, că El va purta grijă de noi.

8) Au venit unii din elini la Ostrachin, să dea milostenie şi au luat cu dânşii pe iconomi să le arate pe cei ce au trebuinţă. Astfel i-au dus la un bubos şi i-au dat lui, însă el nu a luat, zicând : iată, ostenindu-mă împletesc aceste câteva smicele de finic şi mănânc pâinea mea, agonisind-o dintr-însele şi de mai mult nu am trebuinţă. Şi iarăşi s-au dus la chilia unei văduve, care avea o fată şi bătând în uşă, a auzit fata, fiind înăuntru şi care purta o haină ruptă ce abia îi acoperea părţile cele de nevoie ale trupului. Deci, văzând-o ieşind afară, i-au dat haine şi bani. Dar ea nu a primit zicând : mi-a spus maica astăzi că a găsit de lucru şi cu voia lui Dumnezeu, avem hrana noastră. Mama ei era spălătoreasă şi se dusese să lucreze. Când a venit de la lucru, au rugat-o să ia dar şi ea n-a vrut zicând : eu purtător de grijă îl am pe Dumnezeu şi voiţi să-L luaţi de la mine ? Şi auzind, au proslăvit pe Dumnezeu.

9) Zis-a un bătrân : să nu ai în chilia ta haină spânzurată netrebuincioasă, că moarte îţi este. Căci mulţi tremură, poate mai drepţi fiind decât tine. şi tu păcătos fiind, pentru ce să ai de prisos.

10) Zis-a iarăşi : să nu dobândeşti vas de prisos, aflându-se fără treabă, căci atunci nu mai poartă grijă de tine Dumnezeu ! Dacă îţi va cădea ţie de undeva aur, de ai trebuinţă de el pentru nevoia ta, adică pentru hrană sau pentru haina, îndată cumpără-le ! Dar de nu ai trebuinţă, să nu doarmă împreună cu tine, adică să nu stea la tine, ci dă-l săracilor, mai înainte de a se însera !

11) Zis-a iarăşi : vas de argint sau de aur, să nu pipăie mâinile tale în chilia ta, până la cel mai mic ! Adică nu numai să cugeţi a nu dobândi nimic, şi trimis de va fi de la cineva pentru vreo trebuinţă, către tine, un vas ca acesta să nu-l pipăi !

12) Zis-a iarăşi : cuţit la brâul tău să nu atârni, că acestea toate opresc de la tine umilinţa şi plânsul. Toate : aşternutul tău şi vasele tale, încălţămintea şi brâul, să fie în aşa fel, încât de vor unii să le fure, să nu le placă lor să ia ceva din toate acestea şi din cele ce sunt în chilia ta.

13) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : spune-mi, părinte, cum mă voi mântui ? Şi dezbrăcându-se bătrânul de haină şi încingându-se peste mijloc şi spânzurându-şi mâinile sale, a zis : aşa este dator monahul să fie, gol de materia lumii şi răstignit în ispite.

14) Zis-a un bătrân : iubeşte sărăcia foarte şi să nu voieşti să ai lucruri fine în chilia ta ! Căci când caută sufletul vreun lucru şi nu-l află, suspină şi se smereşte şi atunci îl mângâie Dumnezeu şi îi dă umilinţă. Iar sufletul de va gusta dulceaţa lui Dumnezeu, urăşte până şi însuşi trupul său. Că de nu va urî omul trupul său, socotindu-l ca pe un vrăjmaş potrivnic şi cu nimic făcându-i mângâierea lui, afară de trebuinţa cea de nevoie, nu va putea cândva să se izbăvească de cursa diavolului.

15) Povestit-a cineva din părinţi, că era un magistrat trimis cu o solie împărătească şi pe cale a găsit un mort sărac, zăcând gol şi făcându-i-se milă, a zis slugii sale : ia calul şi mergi puţin mai înainte ! Acela pogorându-se s-a dezbrăcat de una din hainele sale şi a pus-o peste mort şi s-a dus. Apoi, după puţin, trimis fiind tot cu o solie şi ieşind afară din cetate, a căzut de pe cale şi i s-a frânt piciorul. Şi ducându-l la casa sa, se lupta cu mari chinuri şi doctorii încercau să-l vindece. După ce au trecut cinci zile, i s-a înnegrit piciorul. Şi aceasta văzând doctorii, au hotărât să-i taie a doua zi piciorul, să nu putrezească şi trupul. De aceasta înştiinţându-se magistratul s-a supărat şi plângea de acea primejdie şi de mâhnire nici nu putea să doarmă, ci în noaptea aceea a rămas treaz. Deci luminând candela, a văzut la miezul nopţii că se pogoară un om pe fereastra cea de sus şi vine la dânsul, şi stând lângă
dânsul, i-a zis : de ce plângi, de ce te scârbeşti ? Iar el a răspuns : Doamne, cum să nu plâng, că mi s-a frânt piciorul şi mâine vin doctorii să-l taie ? Iar el a zis : arată-mi piciorul tău ! Şi arătându-l, l-a uns cel ce s-a arătat şi i-a zis : scoală-te şi umblă. Bolnavul însă zicea : Doamne, nu pot că este frânt. Iar el a zis către dânsul : sprijinește-te de mine ! Şi sprijindu-se, s-a sculat şi a mers sănătos. Apoi a zis iarăşi cel ce s-a arătat : iată, te-ai făcut sănătos ! Deci culcându-te, odihneşte-te şi nu te scârbi ! Vorbindu-i şi despre milostenie i-a spus înainte câteva cuvinte, zicând, că a zis Domnul : fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui ! Şi fără de milă este judecată la cel ce nu a făcut milă. Şi altele ca acestea. Apoi i-a mai zis : mântuieşte-te ! Magistratul l-a întrebat : te duci ? Zis-a lui acela : ce mai voieşti, dacă te-ai vindecat ? Şi iarăşi magistratul : pentru Dumnezeu care te-a trimis, spune-mi cine eşti ? Răspuns-a cel ce s-a arătat : caută la mine ! Şi după ce l-a privit i-a zis : cunoşti haina aceasta, pe care o port ? I s-a răspuns : da, Doamne, a mea este ! Şi iarăşi a zis acela : eu sunt cel pe care l-ai văzut mort, aruncat în drum, şi mi-ai aruncat haina ta şi acum m-a trimis Dumnezeu să te vindec. Mulţumeşte deci totdeauna lui Dumnezeu ! Şi acestea zicând a ieşit prin fereastra prin care a intrat. Iar bolnavul vindecat nu a încetat mulţumind lui Dumnezeu, dând săracilor din cele ce avea.

16) A adus cineva la un bătrân bani, zicând : ia-i spre cheltuiala ta, căci ai îmbătrânit şi eşti bolnav ! Că era bubos. Răspuns-a lui bătrânul : şaizeci de ani am în boală aceasta şi de nimic nu am fost lipsit, fiindcă Dumnezeu îmi dă şi mă hrăneşte, şi tu acum ai venit să-L ridici pe Hrănitorul meu ? Şi nu a primit banii.

17) Povestit-au părinţii despre un grădinar, că lucra şi toată osteneala lui o da milostenie, ţinând numai pentru cheltuială. Mai pe urmă însă i-a pus în minte satana, zicând : strânge-ţi nişte bani, nu cumva când vei îmbătrâni şi te vei îmbolnăvi să nu ai de cheltuială ! Şi a adunat şi a umplut un borcan cu bani după care s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit şi i-a putrezit piciorul şi a cheltuit banii la doctori dar nu i-a folosit. Mai pe urmă a venit un doctor iscusit şi i-a zis : de nu ţi se va tăia piciorul, tot trupul o să putrezească. Şi s-a hotărât să i se taie piciorul a doua zi. În noaptea aceea venind grădinarul întru sine şi căindu-se pentru ceea ce a făcut strângând bani şi nădăjduind mai mult în ei decât în Dumnezeu care ocârmuieşte toate şi le hrăneşte, a suspinat şi a zis : adu-ţi aminte Doamne, de lucrurile mele cele proaste de mai dinainte, pe care le făceam lucrând şi dând fraţilor mei, dar mai vârtos mai înainte de acestea, adu-ţi aminte de bunătatea Ta şi de îndurările Tale cele nenumărate şi mă miluiește după mare şi bogată mila Ta ! Şi acestea zicând el, a stătut înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis : unde sunt banii, pe care i-ai strâns ? Unde este sfatul, pe care l-ai primit ! Iar el umilindu-se foarte şi lăcrimând, a zis : gresit-am, Doamne, iartă-mă, că de acum nu voi mai face aceasta ! Atunci s-a atins îngerul de piciorul lui şi îndată s-a vindecat. Şi sculându-se dimineaţă s-a dus să lucreze. Iar după puţin timp a venit doctorul să-i taie piciorul, după hotărâre şi neaflându-l, întrebă de dânsul. Şi i-au spus lui : azi dimineaţă s-a dus să lucreze la ţarină. Iar doctorul s-a dus la ţarina aceea în care lucra, vrând să-l vadă. Şi văzându-l săpând pământul, l-a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce l-a vindecat cu proslăvire.

18) Un pustnic luptându-se cu iubirea de argint, lucra mult ostenindu-se foarte şi din lucrul mâinilor sale a adunat un galben, apoi al doilea, apoi al treilea, apoi s-a silit de a făcut cinci. Şi după ce i-a adunat îndată a căzut în boală trupească şi umflându-i-se piciorul, s-a umplut de răni. Iar el chemând pe doctori, a cheltuit acei cinci galbeni. Şi nevindecându-se patima ci şi mai rea făcându-se, piciorul lui desăvârşit putrezind, a venit doctorui şi i-a zis că trebuie să-i taie piciorul, căci tot trupul său o să putrezească. Iar el de nevoie s-a plecat la tăiere şi s-a hotărât a doua zi să i se taie piciorul. Noaptea plângând şi rugându-se lui Dumnezeu, a venit îngerul la el şi i-a zis : mai faci cinci galbeni ? Şi ca prin minune l-a apucat îngerul de picior şi cu mâna ştergând rana, îndată l-a vindecat şi s-a făcut nevăzut. Atunci bolnavul, venindu-şi întru sine şi cunoscând că s-a vindecat, a mulţumit lui Dumnezeu. Deci, dimineaţa când a venit doctorul, după hotărâre, a bătut în uşă. Iar el sculându-se, l-a întâmpinat. Şi văzându-l doctorul că umblă, s-a minunat şi înştiinţându-se de ceea ce s-a petrecut s-a făcut creştin, căci era elin.

19) Zis-a un bătrân : sfinţii având pe Dumnezeu întru sine şi pe cele de aici le moştenesc, adică nepătimirea, şi pe cele de dincolo, căci şi acestea şi acelea sunt ale lui Hristos. Iar cei ce îl au pe El au şi cele ale Lui. Iar cel ce are lumea, adică patimile deşi are lumea, nimic nu are, fără numai patimile ce-l stăpânesc.

20) Zis-a un iubitor de Hristos, că dator este cel ce dă milostenie, aşa să dea, ca şi cum el ar lua. Ca o milostenie că aceasta îl apropie de Dumnezeu.

21) Un iubitor de Hristos mergând pentru o trebuinţă, a întâlnit pe cale un sărac gol şi făcându-i-se milă de dânsul, i-a dăruit lui haina sa. Iar săracul ducându-se, a vândut-o. Iar acela, înştiinţându-se de ceea ce făcuse săracul, s-a întristat. În noaptea următoare Hristos a stat înaintea lui, în vis, purtând acea haină şi arătându-o a zis : nu te scârbi, că iată, port ceea ce Mi-ai dat !

22) Un frate foarte cucernic avea mama săracă. Făcându-se foamete mare, a luat pâini şi mergea să le ducă mamei sale. Şi iată un glas s-a făcut către dânsul, zicând : tu îngrijeşti de maica ta, sau Eu să îngrijesc ? Fratele cunoscând puterea glasului, s-a aruncat cu faţa la pământ rugându-se şi zicând : Tu, Doamne, poartă grijă de noi ! Şi sculându-se s-a întors la chilia sa. Iar a treia zi a venit mama la el, zicând : cutare monah mi-a dat puţin grâu. Ia-l şi fă-ne câteva pâini să ne hrănim ! Iar fratele auzind acestea, L-a slăvit pe Dumnezeu şi cu nădejde întărindu-se, sporea cu darul Lui la toată faptă bună.

23) Era un monah care avea un frate mirean sărac şi orice lucra monahul îi da lui şi cu cât îi da cu atât mai mult sărăcea cel ce lua. Iar monahul mergând, a vestit unui bătrân lucrul acesta. Bătrânul i-a zis : de vrei să mă asculţi, să nu-i mai dai, ci zi-i : frate, când aveam, îţi dam ţie. Deci şi tu, ceea ce poţi, din cele ce lucrezi, adu-mi mie ! Şi orice va aduce, ia de la dânsul ! Şi unde ştii străin, sau bătrân sărac, dă-le şi roagă-i să facă rugăciune pentru dânsul ! Iar fratele mergând, a făcut aşa. Şi venind mireanul, i-a grăit lui după cuvântul bătrânului şi auzind acela s-a scârbit. Însă în ziua dintâi, luând din osteneala lui câteva verdeţuri, le-a adus monahului. Acela luându-le, le-a dat bătrânilor şi i-a rugat să se roage pentru el. Apoi blagoslovindu-se s-a întors la casa sa. După puţin timp iarăşi a venit la monah şi i-a adus verdeţuri şi trei pâini. Şi luându-le pe acestea monahul, a făcut ca şi mai înainte şi blagoslovindu-se mireanul de bătrâni, s-a dus. Apoi a venit a treia oară şi i-a adus multe bunătăţi, vin şi peşte. Şi văzând mnonahul, s-a minunat şi i-a chemat pe săraci şi i-a odihnit. Apoi i-a zis mireanului : nu cumva ai trebuinţă de puţină pâine ? Iar el a răspuns : nu ! Când luam de la tine ceva, ca focul intra în casa mea şi mistuia şi lucrul cel mai mic pe care îl aveam. Iar de când nu mai iau de la tine, mă blagosloveşte Dumnezeu. Deci mergând fratele, a vestit bătrânului toate cele ce s-au întâmplat. Şi i-a zis lui bătrânul : au nu ştii că lucrul monahului este foc şi oriunde intră arde ? Însă aceasta îi este mai de folos lui. Să facă milostenie din osteneala sa şi să ia rugăciune de la sfinţi şi aşa se blagosloveşte.

24) Povestit-a unul din părinţi că a fost un bătrân care se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu şi era vestit pentru viaţa lui cea cu fapte bune. Şi a ajuns numele lui până la împărat şi a trimis împăratul de l-a chemat ca să se învrednicească de rugăciunile lui. Deci vorbind cu el şi folosindu-se, i-a adus aur iar el l-a primit şi întorcându-se la ale sale, a început a agonisi ţarină şi altă avere. Tot aşa, după obicei i-au adus lui un îndrăcit şi a zis dracului bătrânul : ieşi din zidirea lui Dumnezeu ! lar dracul a zis : nu te ascult pe tine ? Zis-a bătrânul : pentru ce ? Dracul i-a răspuns : pentru că te-ai făcut ca unul din noi, lăsând grija cea către Dumnezeu şi îndeletnicindu-te cu grijă pământească.

CAPITOLUL XVIII

PENTRU ÎNDELUNGA RĂBDARE ŞI NEPOMENIREA DE RĂU

1) Un sihastru s-a făcut episcop. Acesta pentru evlavie şi linişte nu certa pe nimeni, suferind cu îndelungă răbdare greşelile fiecăruia. Dar iconomul lui nu ocârmuia lucrurile bisericeşti cum se cădea. Şi i-au zis unii episcopului : pentru ce nu-l cerţi pe iconom căci se poartă cu aşa defăimare ? Iar acela a lăsat certarea pe a doua zi. În ziua următoare au venit la dânsul cei ce l-au prihănit pe iconom. Iar episcopul aflând, s-a ascuns într-un loc. După ce l-au căutat mult, abia l-au aflat şi i-au zis : pentru ce te-ai ascuns de noi ? Iar el a zis : pentru că cele ce am săvârşit în şaizeci de ani, rugându-mă lui Dumnezeu, voi voiţi să le jefuiţi în două zile.

2) A zis un bătrân : patimile de care sunt cuprinşi oamenii afară de fire, elinii le făceau dumnezei şi li se închinau lor, iar pe cei ce nu voiau să se închine, îi chinuiau, îi omorau şi îi făceau fără voie, mucenici. Deci şi noi dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deosebim de închinătorii la idoli. Căci cel ce este biruit de iuţeală şi de mânie şi nu-şi taie turbarea patimii, se leapădă de Iisus şi are întru sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării, ca şi elinii. Iar iubitorul de argint, cel ce-şi închide milostivirea sa spre fratele său şi nu-l miluieşte pe vecinul, este tot închinător la idoli, cinstind idolul lui Mercur şi slujeşte făpturii, iar nu Făcătorului. Aceasta se întâmplă şi la celelalte patimi, căci de orice patimă este biruit, el se face rob, după cuvântul apostolului, care a numit iubirea de argint a doua închinare la idoli. Iar cel ce a biruit acestea şi le-a gonit de la sine sau s-a înfrânat dumnezeilor celor mulţi s-a şi făcut mucenic fără sânge.

3) Povestit-au unii din părinţi despre un bătrân mare că de venea cineva să-l întrebe vreun cuvânt, îi zicea : iată, eu iau fața lui Dumnezeu şi şed pe scaunul Judecăţii ! Ce voieşti dar să-ţi fac ? De vei zice : miluieşte-mă, îţi zice ţie Dumnezeu : miluieşte şi tu pe fratele tău ! Iar de vei zice : iartă-mă, îţi zice ţie : iartă şi tu vecinului tău ! Este oare nedreptate la Dumnezeu ? Să nu fie ! Deci, de voim să ne mântuim, de noi atârna mântuirea noastră.

4) Un frate din Libia a venit la avva Siluan în muntele Panefo şi i-a zis : părinte, am un vrăjmaş care mi-a făcut multe rele, că şi ţarina mea, când eram în lume, mi-a răpit-o şi de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui bătrânul : precum te împaci, fiule, fă ! Zis-a fratele : cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul : cum socoteşti, fiule, fă ! Şi a zis fratele : scoală-te, părinte, să facem rugăciune şi voi merge la dregător ! Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit să zică : şi ne iartă nouă greșalele noastre, precum şi noi iertăm greșiților noştri, a zis bătrânul : şi nu ne ierta nouă greșalele noastre căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri ! Apoi a zis bătrânului fratele : nu aşa, părinte ! Iar bătrânul a zis : ba aşa, fiule ! Căci cu adevărat de vei voi să mergi la dregător, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face ţie. Şi punând fratele metanie, l-a iertat pe vrăjmaşul său.

5) Unul văzând pe un iubitor de osteneli purtând un mort pe pat, i-a zis : pe cei morţi îi porţi ? Mergi de poartă pe cei vii !

6) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : voiesc să mărturisesc pentru Dumnezeu. Şi i-a zis lui bătrânul : dacă în vreme de nevoie, îşi va suferi cineva vecinul, este întocmai cu cuptorul celor trei tineri din Babilon.

7) Zis-a un bătrân : de se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l ațâța zicând că ai spus. Fiindcă se întoarce şi zice : aşa am zis şi ce ? Şi se face mare vrajbă. Ci şi tu lasă cuvântul şi se face mare pace.

8) Zis-a fericitul Zosima : ce lucru greu este acesta, adică lăsând cineva împătimirea pentru lucrurile veacului acestuia şi ceartă cu oamenii pentru dânsele, să se îmbogăţească numai în Dumnezeu şi să nădăjduiască la Cel ce l-a făcut şi îl ocârmuieşte şi să poftească Împărăţia Lui. Acesta nu are nici o greutate, că obişnuim şi de frica mării, sau de năvălirea tâlharilor, pe toate cele ce le avem să le defăimăm şi lucrurile noastre fără de preget să le aruncăm, ca să ne scăpăm această puţină viaţă, pe care după puţin şi nevrând noi, o va risipi moartea. Şi spre întărirea celor zise, povestea o istorisire ca aceasta, pe care o auzise de la alţii. Deci a zis : odinioară un lucrător de pietre, un giuvaiergiu, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit într-o corabie cu copii săi, vrând să se ducă la un târg să neguţătorească. Deci, s-a întâmplat să aibă el prieten pe un tânăr din oamenii corăbiei, care îi slujea la trebuinţele cele de nevoie şi mânca cu el la masă. Într-una din zile i-a auzit tânărul acela pe corăbieri şoptind între dânşii şi vrând să-l arunce pe giuvaiergiu în mare şi să-i ia pietrele şi toate câte avea. Şi auzind, s-a întristat. Deci, venind tânărul să facă obişnuită slujbă şi văzându-l giuvaiergiul trist şi mâhnit, l-a întrebat de pricina posomorârii. Atunci el la început nimic nu i-a răspuns, păzind să-i spună în altă vreme ceea ce a auzit. Dar fiindcă acela sta cerând să-i arate pricina mâhnirii, tânărul suspinând şi lăcrimând, i-a vestit lui sfatul pe care îl cunoscuse, cum adică se sfătuiseră corăbierii pentru dânsul. Iar el gândindu-se puţin, chemă copiii şi le-a poruncit să facă fără preget cele ce le va porunci. Întinzând un cearceaf le-a poruncit să aducă vasele în care erau pietrele şi mărgăritarele. Şi aducându-le, le-a deschis, a scos toate pietrele şi mărgăritarele şi le-a întins pe cearceaf zicând : pentru acestea mă lupt eu cu marea, primejduindu-mă şi duc o astfel de viaţă. După puţin murind eu, am să le las în lumea aceasta şi nimic nu iau cu mine. Aruncaţi-le în mare ! Şi îndată apucând el de cearceaf împreună cu copiii, le-au aruncat pe toate în noian. Iar corăbierii văzând s-au spăimântat şi au stricat sfatul plănuit asupra lui. Să socotim dar, fraţilor, că atunci când s-a pornit gândul lui, măcar că era om prost şi mirean, îndată a stricat împătimirea şi s-a făcut filosof în lucru şi în cuvinte şi aceasta ca să dobândească această puţină şi vremelnică viaţă. Povestit-a acelaşi părinte, că odată a poruncit unui copist bun, să-i scrie nişte cărţi. După ce le-a săvârşit, trimiţând i-a spus că sunt gata şi orice va socoti, va trimite şi să le ia. Iar un frate înştiinţându-se de aceasta, mergând ca din partea sa către acel copist şi dând plată ce a socotit, a luat cărţile. Eu însă neştiind ce s-a făcut, a zis bătrânul, am trimis un frate din cei ce erau cu mine, cu scrisori şi cu plată ca să le ia. După ce a mers fratele şi a înţeles copistul că l-a înşelat cel ce a luat cărţile, tulburându-se a zis : cu adevărat voi merge şi-l voi scârbi pentru că m-a înşelat şi a luat cele ce nu erau ale lui. Iar eu aceasta auzind trimiţând i-am vestit : ştii, fratele meu, cărţile pentru aceasta le dobândim, ca să învăţăm dintr-insele : dragoste, smerenie, blândeţe. Iar dacă începutul dobândirii cărţilor este vrajbă, atunci nu voiesc să dobândesc carte, să nu mă cert, căci zice apostolul : sluga Domnului nu trebuie să se certe.

9) Zis-a un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înșală, fireşte că este al diavolului.

10) Au venit odată la un bătrân tâlharii şi i-au zis : am venit să luăm toate cele ce se află în chilia ta. Iar el le-a răspuns : cât vă place, fiilor, luaţi ! Şi au luat toate câte au aflat în chilie şi s-au dus. Dar au uitat un săculeţ care era spânzurat într-un colţ. Atunci bătrânul luând săculeţul a alergat după ei strigând şi zicând : fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră ! Iar aceia spăimântându-se pentru nerăutatea bătrânului, i-au adus înapoi în chilie toate câte au luat. Şi s-au pocăit, zicând între dânşii : cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta.

11) Alt bătrân având trebuinţă de o haină, s-a dus în târg şi a cumpărat una, care costa puţini bani. Luând el haina, a pus-o şi a şezut pe ea. Şi dând preţul vânzătorului, număra banii pe lespedea ce era acolo. Iar cineva venind prin spatele lui, trăgea haina, vrând să o ia pe sub ascuns. Simţind bătrânul că oarecine trage haina, s-a uşurat pe sine, întinzându-se oarecum spre locul acela unde număra banii, până când cel ce trăgea haina a luat-o şi s-a dus. Şi aşa bătrânul plătind tot preţul s-a dus neluând nimic.

12) Doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dânşii un bătrân, ca să-i cerce şi a luat un toiag şi a început a sfărâma verdeţurile unuia. Fratele văzând, s-a ascuns până ce le-a sfărâmat pe toate. După ce a rămas o rădăcină, i-a zis bătrânului : părinte, de voieşti, las-o pe aceasta să o fierb şi să gustăm împreună. Atunci a pus bătrânul metanie fratelui, zicând : pentru nerăutatea ta, se odihneşte Duhul Sfânt peste tine, frate.

13) Un frate a făcut o cheie şi deschidea chilia unuia din bătrâni şi îi lua bănişorii. Iar bătrânul a scris o hârtie, zicând : iubite frate, oricare vei fi, fii bun şi-mi lasă jumătate spre trebuinţa mea ! Şi făcând bănişorii două părţi, a pus hârtia. Iar acela iarăşi intrând şi rupând hârtia, a luat tot. După doi ani bolnăvindu-se el şi apropiindu-se de moarte, îi stă sufletul muncindu-se şi neiesind. Astfel trimiţând l-a chemat pe bătrân şi i-a zis : roagă-te pentru mine, părinte, că eu am fost cel ce îţi furasem bănişorii ! Şi i-a zis bătrânul : pentru ce nu ai spus mai degrabă ? Şi rugându-se el, îndată şi-a dat acela duhul.

14) Spuneau părinţii despre un frate care locuia lângă un mare bătrân, că intrând în chilia bătrânului, fură. Iar bătrânul vedea şi nu-l mustra, ci lucra mai mult, zicând că poate fratele are trebuinţă. Şi avea bătrânul multă strâmtorare, cu greu câştigându-şi pâinea, Când a fost să moară bătrânul l-au înconjurat fraţii şi văzându-l pe cel ce-l fură, i-a zis : apropie-te de mine şi i-a sărutat mâinile zicând : mulţumesc mâinilor acestora, că printr-însele mă duc în Împărăţia Cerurilor ! Iar acela, umilindu-se şi pocăindu-se, s-a făcut şi el monah iscusit, din faptele pe care le-a văzut la acel mare bătrân.

15) A fost un bătrân iubitor de fraţi şi plin de multă dragoste, nesocotind niciodată răul. Iar un frate furând vase le-a dus şi le-a pus la dânsul, neştiind nimic bătrânul despre acel lucru. După vreo câteva zile, s-au găsit vasele acelea şi, pârât fiind bătrânul, a pus metanie, zicând : iartă-mă, că mă pocăiesc ! După puţin timp a venit fratele care furase vasele şi le pusese la el şi i-a făcut vorba zicând bătrânului : tu ai furat vasele ? Şi bătrânul punea metanie fratelui, zicând : iartă-mă ! Încă şi altul din fraţi, de greşea cândva şi tăgăduia, el punea metanie, zicând : iertaţi-mă ! Atâta era de cucernic şi de smerit cuviosul, încât nici cu cuvântul nu a rănit cândva pe cineva.

16) Povestit-a unul din bătrâni, că era un bătrân beţiv şi lucra o rogojină în fiecare zi pe care o vindea în sat şi bea preţul ei. Mai pe urmă a venit un frate la
dânsul şi a rămas petrecând cu el şi lucra şi el în fiecare zi o rogojină, iar bătrânul o lua şi pe aceea şi vânzând-o, bea preţul amândorura, fratelui aducându-i pâine seara. Trei ani făcând aceasta, nimic nu-i zicea lui fratele. După aceea însă a zis fratele întru sine : iată gol sunt şi pâinea mea cu lipsă o mănânc ! Mă voi scula şi mă voi duce de aici. Dar iarăşi a socotit întru sine, zicând : unde să mă duc să şed iarăşi, căci eu pentru Dumnezeu şed împreună. Şi îndată i s-a arătat lui îngerul, zicând : nicăieri să nu te duci, că vin mâine la tine. A doua zi l-a rugat fratele pe bătrânul, zicând : părinte, astăzi să nu mergi nicăieri, că vin ai mei să mă ia ! După ce a venit ceasul în care se ducea bătrânul, i-a zis lui : nu vin astăzi, fiule, că au zăbovit. Iar el a zis : cu adevărat, părinte, negreşit vin. Şi vorbind cu bătrânul, a adormit. Bătrânul văzând, a început a plânge, zicând : vai mie, fiule, că mulţi ani am petrecut întru lenevire, iar tu în puţină vreme ţi-ai mântuit sufletul tău cu răbdare ! Şi, de atunci s-a înțelepțit şi el şi s-a făcut iscusit.

17) Un bătrân locuia la chiliile pustniceşti, afară de Alexandria şi era bătrânul foarte iute, puţin la suflet şi nerăbdător. Deci, auzind despre dânsul un frate mai tânăr, a făcut aşezământ cu Dumnezeu, zicând : Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume voi merge şi voi petrece cu bătrânul şi-i voi sluji şi-l voi odihni. Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu văzând smerenia şi răbdarea fratelui, după şase ani de supunere către bătrânul, i-a arătat în somn pe cineva care ţinea o hârtie mare, jumătate ştearsă şi jumătate scrisă. Şi îi arătă fratelui hârtia zicând : iată, jumătate din datoriile tale le-a curăţit Stăpânul Dumnezeu, sileşte-te şi pentru celelalte ! Şi era alt bătrân duhovnicesc locuind aproape de el, care ştia cele despre fratele şi auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul şi-l necăjea cu nedreptate şi cum acesta îi punea lui metanie iar bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic bătrân l-a întrebat : ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi ? Oare am dobândit ceva, oare am şters de pe hârtie ceva ? Şi dacă cândva trecea vreo zi în care nu ar fi fost ocărât, sau n-ar fi fost scuipat, sau n-ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea seara la bătrânul cel de aproape şi zicea, plângând : vai mie, părinte, că rea mi s-a făcut mie ziua de astăzi, căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o. După alţi şase ani, a adormit fratele şi mărturisea bătrânul cel duhovnicesc, că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii şi rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală şi zicând : Doamne, precum m-ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l şi pe el pentru îndurările Tale cele multe şi pentru mine robul Tău ! Şi după patruzeci de zile l-a luat la sine şi pe bătrânul în locul cel de odihnă. Iată ce fel de îndrăzneală dobândesc cei ce pentru Dumnezeu suferă necazurile.

18) Un iubitor de Hristos fiind dat la mucenicie de slujnica sa, când era dus să se săvârşească, a văzut-o pe slujnica cea care îl dăduse şi îl vânduse. Şi luând inelul de aur pe care îl purta, i l-a dat ei zicând : mulţumescu-ţi ţie, că de astfel de bunătăţi mântuitoare mi te-ai făcut mie.

19) Doi fraţi oarecare, în vremea prigoanei fiind prinşi, au fost duşi ca să mărturisească şi chinuindu-i i-au pus în temniţă. Dar din ispită diavolească s-a făcut între dânşii oarecare prigonire şi ceartă. Astfel, unul căindu-se, îndată a pus metanie fratelui, zicând : poate să se întâmple ca mâine să ne săvârşim. Să lăsăm vrajba ce-o avem unul asupra celuilalt şi să facem binele. Iar celălalt nu se înmuia. Deci, a doua zi aduşi fiind iarăşi la divan, au fost puşi la chin. Şi cel ce nu a primit pocăinţa, din cea dintâi bântuială s-a biruit. Deci, i-a zis lui dregătorul : pentru ce ieri, atâta fiind chinuit, nu te-ai plecat ? Iar el răspunzând, a zis : pentru că ieri aveam iubire faţă de fratele meu şi darul lui Dumnezeu mă întărea. Acum ţin pomenire de râu către dânsul şi pentru aceasta m-am golit de mângâierea şi acoperământul lui Dumnezeu.

20) Zis-a un bătrân : de vei auzi despre cineva că te urăşte şi te ocărăşte, trimite-i sau dă-i lui puţină blagoslovenie după puterea ta, ca să ai îndrăzneală să zici în ceasul judecăţii : iartă-ne nouă Stăpâne, greşelile noastre, precum şi noi am iertat greșiților noştri !

21) Un frate călătorind şi rătăcindu-se, a întrebat pe nişte oameni să-l înştiinţeze să cunoască drumul, iar aceia fiind tâlhari l-au rătăcit în locuri pustii. Şi mergând unul după
dânsul să-l jefuiască şi poruncindu-i să treacă un şanţ, acolo unde treceau ei, a năpădit un crocodil asupra tâlharului. Iar fratele văzând fiara că s-a pornit asupra omului, nu a trecut cu vederea, ci a strigat către tâlhar, arătându-i pornirea fiarei. Fugind acela a mulţumit fratelui, minunându-se de dragostea lui.

22) Zis-a un bătrân : de-ţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti să-ţi aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos şi să-l ai pe el ca un făcător de bine, că însuşi necazul tău însemnează că-ţi boleşte sufletul. Că de nu boleai, nu pătimeai. Deci, dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru
dânsul, că prin el cunoşti boala ta şi vei primi cele de la el ca pe nişte doctorii trimise de la Iisus. Iar de te scârbeşti asupra fratelui, zici ca şi lui Iisus : nu voiesc să primesc doctoriile tale, ci voiesc să putrezesc întru rănile mele. Deci, cel ce voieşte să se vindece de rănile cele sufleteşti, dator este să sufere cele ce sunt aduse de doctor, în orice chip ar fi. Căci nici celui ce boleşte trupeşte nu-i pare bine să se taie sau să se ardă, sau să aibă curăţenie, ci cu greaţă îşi aduce aminte de acestea. Însă încredinţat fiind, că este cu neputinţă în alt chip a se izbăvi el de boală, decât prin acestea, le suferă cu vitejie, mulţumind doctorului şi ştiind că prin greaţă se va izbăvi din îndelungata boala. Fier arzător de bolnavi ai lui Iisus este cel ce te necinsteşte sau te ocărăşte, dar te izbăveşte de slavă deşartă. Curăţenie a lui Iisus este cel ce îţi aduce ţie pagubă sau ocară, dar te izbăveşte de lăcomie. De fugi de ispita folositoare, fugi de viaţa veşnică. Căci cine a dăruit Sfântului Ştefan atâta slavă, pricinuită lui de cei ce l-au împroşcat cu pietre, dacă nu răbdarea ?

23) A zis un bătrân : cel ce fură sau cel ce minte sau cel ce face alt păcat, de multe ori îndată după ce a săvârşit păcatul, suspină şi se prihăneşte pe sine şi vine întru pocăinţă. Cel ce are în suflet pomenirea de rău, ori mănâncă, ori doarme, ori umblă, ca de rugină este ros. Şi păcatul totdeauna nedespărţit îl are şi rugăciunea lui devine blestem. Toată osteneala lui este neprimită, chiar de îşi va vărsa sângele său pentru Hristos.

24) Un frate supărat fiind de cineva, s-a dus la un bătrân la chilie şi i-a zis : părinte, un frate m-a necăjit şi mă supără dracul, ca să-i răsplătesc şi eu lui. Zis-a lui bătrânul : ascultă-mă fiule, şi mergi la chilia ta şi linişteşte-te, rugându-te lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru fratele cel ce te-a nedreptăţit şi degrabă te vei izbăvi de patimă. Deci a făcut fratele precum l-a sfătuit bătrânul. Şi într-o săptămână a şters Dumnezeu iuţimea de la dânsul, pentru nevoinţa la care s-a silit pe sine şi pentru ascultarea pe care a arătat-o către bătrânul.

25) A zis unul din părinţi : de te va ocărî pe tine cineva, blagoslovește-l şi de va primi, bine va fi amândorura iar de nu va primi, el va lua de la Dumnezeu ocară şi tu blagosiovenie.

26) Zis-a un bătrân : Crucea lui Hristos o vedem şi Patimile Lui le cinstim. Atunci pentru ce nu suferim măcar ocară.

27) Doi bătrâni aveau scârbă între dânşii şi s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit unul dintre ei. Deci, a venit la dânsul un frate să-l viziteze şi l-a rugat bătrânul pe frate, zicând : scârbă avem, eu şi cutare bătrân şi voim ca să-l rogi să ne împăcăm. Răspuns-a fratele : cum ai poruncit, părinte, eu îl voi ruga. Şi ieşind fratele, socotea întru sine cum să iconomisească lucrul, căci se temea, ca nu cumva să nu primească bătrânul rugăciunea sau şi mai mare ură se va face. Şi după iconomia lui Dumnezeu, unul din fraţi i-a adus lui cinci smochine şi câteva dude şi luându-le, fratele le-a dus în chilia sa. Alegând o smochină şi câteva dude, le-a dus la bătrânul către care avea să meargă şi a zis : avvo, acestea le-a adus unul la cutare bătrân ce este bolnav şi întâmpinându-mă acolo mi-a zis : primeşte acestea şi dă-le cutărui bătrân, iar eu le-am adus la tine. Bătrânul auzind, a stat uimit multă vreme şi a zis : acestea mie mi le-a trimis ? A răspuns fratele : da. Şi le-a luat bătrânul zicând : bine ai venit ! Apoi întorcându-se fratele la chilia sa, a luat din smochine două şi din dude câteva şi le-a dus şi celuilalt bătrân care era bolnav. Şi făcând metanie lui, a zis : primeşte acestea, părinte, căci ţi le-a trimis cutare bătrân. Iar el bucurându-se a zis : ne-am împăcat. Fratele a zis : da, părinte, cu rugăciunile tale. Şi a zis bătrânul : slavă lui Dumnezeu ! Şi s-au împăcat bătrânii cu darul lui Dumnezeu şi cu înţelepciunea fratelui, care i-a unit pe ei cu pace, cu trei smochine şi câteva dude şi nu au cunoscut bătrânii ce a făcut fratele.

28) Era un sihastru cu mare socoteală şi dorea să petreacă la chilii şi nu află chilie. Alt bătrân înştiinţându-se despre sihastrul şi având acolo o chilie deşartă l-a rugat pe acela să şadă în acea chilie, până când se va afla alta. Acela mergând, a şezut într-însa. Iar unii din cei ce vieţuiau în locul acela veneau la dânsul ca la un străin, aducându-i ceea ce putea fiecare şi el luându-le, îi primea pe dânşii. Iar bătrânul cel ce îi dăduse chilia, a început a-l zavistui, a-l grăi de rău şi a zice : eu câţi ani am aici de multă nevoinţă şi nimeni nu vine la mine, iar acesta puţine zile are şi câţi vin la dânsul ! Şi a zis ucenicului său : mergi şi îi zi : du-te de aici, că îmi trebuie chilia ! Iar ucenicul venind la el, a zis : întreabă părintele meu, cum te afli ? El a zis : să se roage pentru mine, că mi s-a îngreuiat stomacul. Şi întorcându-se cel ce l-a trimis, a spus : bătrânul iată caută altă chilie şi se duce. După două zile, a zis iarăşi ucenicului : du-te şi îi zi lui, că de nu se va duce, vin eu şi îl scot cu toiagul ! Iar fratele mergând iar, a zis către sihastru : a auzit părintele meu că eşti bolnav şi iarăşi se mâhneşte şi m-a trimis să te cercetez. Răspuns-a acela : spune-i că cu rugăciunile lui sunt sănătos ! Deci a venit la bătrânul său şi i-a zis : a spus că până duminică iese cu voia lui Dumnezeu; iar după ce a venit duminică şi nu a ieşit sihastrul din chilie, luând bătrânul un toiag s-a dus să-l bată şi să-l gonească. La plecare i-a zis ucenicul : merg eu mai înainte, nu cumva să fie acolo vreunii şi se vor sminti. Iar bătrânul i-a dat voie. Şi apucând fratele mai înainte, a zis către sihastru : părintele meu vine să te mângâie şi să te ia la chilie. Acesta cum a auzit dragostea bătrânului, a ieşit în întâmpinarea lui şi i-a pus metanie de departe, zicând : eu vin la sfinţia ta, nu te supăra, părinte ! Iar Dumnezeu văzând lucrarea tânărului, l-a umilit pe bătrânul şi aruncând toiagul a alergat spre închinarea lui şi i s-a închinat aducându-l la chilia sa ca pe unul care nu ar fi auzit nimic din cele ce i-a zis el. Şi a zis către ucenic : nimic nu i-ai spus din cele ce ţi-am spus ţie ? Acesta a răspuns : nimic. Auzind bătrânul, foarte s-a bucurat şi a cunoscut că era zavistia vrăjmaşului. Apoi l-a odihnit pe bătrânul, după care i s-a închinat ucenicului, zicând : tu să-mi fii mie părinte şi eu ţie ucenic, căci prin lucrarea ta s-au mântuit sufletele amândorura.

CAPITOLUL XIX

PENTRU POCĂINŢĂ

1) Un frate şedea într-o chilie din Egipt, în multă smerenie petrecând. Şi avea acesta o soră care curvea în cetate pricinuind pierzare la multe suflete. De multe ori supărându-l bătrânii, mai pe urmă trimiţându-l pe fratele la dânsa, doar sfătuind-o se va strica păcatul cel ce se lucra printr-însa. După ce a ajuns el la locul acela, văzându-l unii din cunoscuţi, a alergat mai înainte şi a vestit surorii lui, zicând : iată, fratele tău este lângă uşă. Atunci ea împungându-se la cele dinăuntru şi lăsând pe ibovnicii cărora le slujea, a ieşit cu capul gol în întâmpinarea fratelui său. Dând să-l îmbrăţişeze, i-a zis fratele : sora mea cea adevărată, fie-ţi milă de sufletul tău, că mulţi pier din cauza ta ! Cum vei putea suferi munca cea veşnică şi amară ? Iar ea cutremurându-se, i-a zis : crezi că mai este mântuire pentru mine de acum ? Răspuns-a fratele : de vei voi, este mântuire. Ea aruncându-se la picioarele fratelui său, îl rugă să o ia în pustie, împreună cu el. El i-a zis : pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine ! Atunci ea i-a zis : să mergem, că mai de folos îmi este să fac aceasta necuviinţă să merg cu capul gol, decât să intru în cursa fărădelegii. Şi mergând ei, o sfătuia fratele său la pocăinţă. Când vedea pe unii venind înspre ei, de vreme ce nu toţi ştiu că eşti sora mea, dă-te în lături puţin din cale, până ce vor trece cei ce vin. Iar ea s-a abătut. După aceea i-a zis : să mergem, soro, în calea noastră ! Dar ea nu i-a răspuns. Şi apropiindu-se el de dânsa, a găsit-o moartă. A văzut şi tălpile picioarelor ei însângerate, căci era desculţă. Şi fratele vestind bătrânilor cele ce s-au întâmplat şi iscându-se neînţelegere între dânşii, s-a descoperit unuia din bătrâni despre dânsa, că de vreme ce nu a purtat grijă de nici un lucru trupesc, ci şi-a defăimat şi trupul, nesuspinând întru atâta rană, pentru aceasta i s-a primit pocăinţa.

DE LA SFÂNTUL AMFILOHIE

2) Un frate biruindu-se de curvie, în toate zilele se afla săvârşind păcatul şi în toate zilele îl îmblânzea pe Stăpânul său cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică. Şi văzând Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu amare lacrimi, zicând : miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdătorilor ! Că nu am obraz, Stăpâne, a căuta şi a vedea Chipul Tău cei sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească. Acestea zicând şi ieşind din biserică, cădea în noroi, dar nu se deznădăjduia de mântuirea sa. Căci de la păcat întorcându-se la biserică, striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicând : pe Tine, Doamne, Te pun chezaş de acum că nu voi mai face păcatul acesta ! Numai iartă-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit ! Şi după ce făcea el aceste înfricoşate făgăduinţe iarăşi se afla întru acel păcat rău. Şi se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea prea dulce şi nemărginita Lui bunătate, că suferea în toate zilele călcarea şi necunoştinţa fratelui cea neîndreptată şi rea. Din multa milă căuta şi aştepta pocăinţă şi întoarcerea lui. Că nu un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult. Vedeţi, fraţilor, răbdarea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului, cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite ! Ca de acel lucru trebuie să ne înspăimântăm şi să ne minunăm : de îndurările cele bogate ale lui Dumnezeu, că făgăduindu-se fratele că nu va mai face altădată păcatul, se afla mincinos. Deci, într-una din zile, făcând fratele păcatul, a alergat la biserică, plângând, suspinând, tânguindu-se şi silind îndurările Prea Bunului Stăpân ca să se milostivească spre dânsul să scape de noroiul înverşunării. Şi cum îl rugă el pe iubitorul de oameni, Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, diavolul, că nimic nu foloseşte, ci cele ce el prin păcat alcătuia fratele prin pocăinţă le risipea, nerușinându-se, i s-a arătat de faţă, căutând în obrazul lui şi strigând către cinstită icoană a Domnului nostru Iisus Hristos : o, ce-mi este mie şi Ţie Iisuse Hristoase ? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, căci primeşti pe acest curvar, care în toate zilele minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta ! Pentru ce nu-l arzi, ci îndelung rabzi şi suferi ? Căci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari şi pe toţi păcătoşii o să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti Drept Judecător, ci unde vrea stăpânirea Ta, treci cu vederea şi pe mine pentru o mică călcare a înălţării, din ceruri m-ai aruncat jos. Iar acestuia mincinos fiind şi curvar, fiindcă zace înaintea Feţei Tale, uşor îi dăruieşti blândeţea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecător Drept ? Precum văd şi Tu primeşti făpturi din multa Ta bunătate şi treci cu vederea dreptatea. Şi acestea zicea diavolul iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând din nări, apoi a tăcut. Şi s-a făcut glas ca de la jertfelnic, zicând : o, balaure prea-viclean şi pierzătorule, nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusă te sileşti să-l hrăneşti şi să-l sorbi ? Ai atâtea greşeli ca să pui şi să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru dânsul ? Iată Junghierea Mea şi Moartea Mea a afundat fărădelegile lui. Când păcătuieşte, nu îl goneşti, ci îl primeşti cu bucurie şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti şi Eu Cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, să ierte celui ce greşeşte în fiecare zi până la şaptezeci de ori câte şapte, oare nu îl voi ierta pe el, oare nu-l voi milui ? Aşadar, cu adevărat, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce îl voi moşteni. Căci pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele patimi pentru dânşii le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să alerge şi să se mântuiască. De la nimeni nu mă întorc, pe nimeni nu alung, măcar de va greşi de nenumărate ori într-o zi şi de tot atâtea ori va veni către Mine, nu va ieşi afară scârbit. Căci nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurând şi neputând să fugă. Apoi iarăşi s-a făcut glas, zicând : ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept ? Căci Eu cu toţi sunt drept. În ceea ce aflu pe cineva, în aceea îl judec. Iată deci, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua şi-i voi mântui sufletul, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuire. Iar tu vezi cinstea lui şi crapă de zavistie şi ruşinează-te. Fratele stând cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi îndată urgie mare, că focul a căzut peste satana şi l-a mistuit. De aici să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni cea nemăsurată a lui Dumnezeu şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.

3) Alt frate, iarăşi, după ce s-a pocăit, s-a liniştit. Dar s-a întâmplat ca el îndată s-a lovit de o piatră şi şi-a rănit piciorul şi din acea rană a curs atâta sânge încât a leşinat şi şi-a dat sufletul. Apoi au venit dracii să-i ia sufletul. Dar le-a zis îngerii : căutaţi la acea piatră şi vedeţi sângele lui, pe care l-a vărsat pentru Domnul. Aceasta zicând îngerii, i s-a izbăvit sufletul.

4) La un frate care căzuse în păcat, s-a arătat satana şi i-a zis : nu eşti creştin ? Iar fratele i-a răspuns : orice sunt, tot sunt mai bun decât tine. Iar satana iarăşi a zis : îţi spun ţie, că te duci la chinuri. Şi a zis fratele : nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu. Şi nimic isprăvind satana, s-a dus, în timp ce fratele s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.

5) Un frate fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân : ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat de lume şi nu pot să mă mântuiesc. Şi i-a răspuns bătrânul : deşi nu putem să intrăm în Pământul Făgăduinţei, mai de folos ne este să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt.

6) Alt frate l-a întrebat pe acelaşi bătrân, zicând : părinte, ce vrea să înţeleagă proorocul când zice : nu este mântuire în Dumnezeul lui ? Şi i-a zis bătrânul : vrea să înţeleagă gândurile deznădăjduirii, care vin de la draci la cel ce greşeşte şi îi zic : de acum nu mai găseşti mântuire în Dumnezeu, şi se ispitesc să-l arunce în deznădejde. Cu aceştia trebuie să se lupte, zicând : Domnul este scăparea mea şi El va scoate din cursă picioarele mele.

7) Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând : de se va întâmpla cineva din lucrarea diavolului, să cadă în curvie, ce se întâmplă cu cei ce s-au smintit ? Şi a povestit bătrânul, zicând : un diacon era vestit într-o chinovie a Egiptului, iar un om din cetate fiind gonit de judecător a venit cu toată casa sa la acea chinovie. Şi din ispita diavolului, a căzut diaconul cu o femeie din cele ce veniseră cu omul şi a făcut tuturor ruşine, fiindcă s-a cunoscut lucrul. Iar el s-a dus la un bătrân preţuit al său şi i-a vestit ceea ce s-a întâmplat. Şi avea bătrânul înăuntrul chiliei sale o ascunzătoare, pe care o ştia şi diaconul. Şi l-a rugat să intre acolo să se îngroape ca şi de viu, neştiind nimeni altul ceea ce se făcuse, numai bătrânul acela. Şi s-a plecat bătrânul. Deci intrând diaconul în întunericul acela, s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu, plângându-şi păcatul totdeauna şi nehrănindu-se decât cu pâine, şi cu apă, pe care i le da bătrânul la o vreme. Apoi trecând un timp, n-a crescut apa râului, ca de obicei, şi toţi făcând litanie şi rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, s-a descoperit unuia din sfinţi, că de nu va veni cutare diacon, care este ascuns la cutare monah, apa râului nu creşte. Acela primind răspunsul, a povestit tuturor cele ce i s-au făcut lui cunoscute de la Dumnezeu. Şi, auzind cei de față s-au minunat şi venind l-au scos din locul în care era ascuns silindu-l să se roage. Şi rugându-se, îndată a crescut apa. Astfel cei ce s-au smintit mai înainte, cu mult mai mult s-au folosit de pocăința lui şi L-au proslăvit pe Dumnezeu.

8) Un frate s-a luptat de dracul curviei şi s-a întâmplat să treacă printr-un sat al Egiptului unde a văzut o femeie frumoasă, care era fata preotului elinilor. Văzându-o, s-a rănit cu dânsa. Apoi mergând a zis tatălui ei : dă-mi-o de soţie ! Iar el răspunzând, i-a zis : nu pot să ţi-o dau, de nu mă voi înştiinţa mai întâi de la dumnezeul meu. Şi mergând către drac, l-a întrebat zicând : iată un monah i-a venit şi o cere pe fiica mea. Oare, să i-o dau ? Şi a răspuns dracul : întreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc ! Şi întorcându-se slujitorul păgân către fratele, i-a zis : te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc ? Iar el s-a făgăduit. Şi îndată a văzut că i-a ieşit din gură un porumbel şi a zburat la cer. Deci s-a dus slujitorul la drac şi i-a spus : iată, s-a făgăduit. Atunci i-a zis lui dracul : nu-i da fata de soţie, că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul, ci încă îl ajută. Reîntorcându-se spurcatul slujitor, i-a zis fratelui : nu pot să ţi-o dau pentru că Dumnezeul tău cu tine este şi încă îţi ajută ! Iar fratele auzind s-a umilit şi şi-a zis : dacă eu, ticălosul, de atâtea bunătăţi învrednicindu-mă de la Dumnezeu numai pentru bunătatea Lui, m-am lepădat de Dânsul, de botez şi de cinul călugăresc, iar El încă îmi ajută şi nu s-a depărtat de mine, cum să nu fiu dator să alerg la Domnul şi să nădăjduiesc în bunătatea Lui cea nemărginită ? Deci, revenind în sine, a ieşit în pustie şi mergând la un bătrân, i-a povestit acestuia întâmplarea. Şi i-a zis bătrânul : şezi cu mine în peştera aceasta şi posteşte trei săptămâni, adică câte două zile şi a treia zi dezleagă. Şi mă voi ruga lui Dumnezeu şi eu pentru tine. Şi s-a ostenit bătrânul pentru fratele şi L-a rugat pe Dumnezeu, zicând : mă rog, Doamne, dăruieşte-mi sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu. După ce s-a împlinit o săptămână, a venit bătrânul la frate şi l-a întrebat : văzut-ai ceva ? Iar el a răspuns : da, am văzut porumbelul sus, la înălţimea cerului, în dreptul capului meu. Şi i-a zis bătrânul : ia aminte de tine şi roagă-te lui Dumnezeu cu dinadinsul ! Apoi s-a dus. După ce a trecut şi a doua săptămână, a mers iarăşi bătrânul la fratele şi l-a întrebat zicând : văzut-ai ceva ? Şi i-a răspuns : am văzut porumbelul aproape de capul meu. Poruncindu-i iarăşi bătrânul să fie treaz şi să se roage, s-a dus de la el. Apoi, după ce s-a împlinit şi săptămâna a treia, venind la el bătrânul, i-a zis : nu cumva ai văzut ceva mai mult ? Iar el a răspuns : am văzut porumbelul că a venit şi a stătut deasupra capului meu şi am întins mâna să-l prind, iar el a intrat în gura mea. Şi auzind bătrânul a mulţumit lui Dumnezeu, spunând fratelui : iată, Dumnezeu a primit pocăinţa ta ! De acum ia aminte de tine ! Iar el a zis : de acum voi fi cu tine, părinte şi nu mă voi despărţi de tine până la moarte. Şi a petrecut după aceea fratele cu bătrânul nedespărţiţi.

9) Spuneau părinţii despre un bătrân, că îi ziceau lui gândurile : lasa astăzi că mâine te vei pocăi ! El le răspundea : nu ! Astăzi mă voi pocăi şi mâine fie voia lui Dumnezeu.

10) Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă de umilinţă s-a pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit păcatele sale spunând : pedepseşte-mă după pravilă ! Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui : cu adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a şi iertat. Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat într-o chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare, răspundea : judecătorul. Mai înainte de moartea lui cu o zi, venind îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind siujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele : Cel ce mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri zicându-mi : Dentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale. Şi s-a atins cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând fratele degrabă a adormit.

11) Alt frate şedea singur, aparte, în mănăstirea Monidriilor zicând această rugăciune neîncetat către Dumnezeu : Doamne, nu mă tem de Tine ! Pentru aceasta, trimite-mi săgeata de fulger, sau alt chin, sau boală, sau drac, că aşa măcar sufletul meu cel împietrit să capete frică ! Rugându-se iarăşi, zicea : ştiu că multe am greşit Ţie, Stăpâne, şi nenumărate sunt greşelile mele. Pentru aceea nu îndrăznesc să zic să mă ierţi, ci de se poate, pentru îndurările Taie, iartă-mă ! Iar de nu se poate, pedepseşte-mă aici şi nu mă pedepsi acolo ! Dacă şi aceasta este cu neputinţă, răsplăteşte-mi aici o parte din chin şi acolo îmi fă mai uşor chinul ! Numai să începi de acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne. Aşa, un an întreg pocăindu-se şi acestea cu lacrimi fierbinţi din tot sufletul cerând şi zdrobindu-şi trupul cu post şi cu priveghere şi în cealaltă rea pătimire şi sufletul său smerindu-şi, într-o zi sta el jos şi plângea după obicei, tare tânguindu-se. Din multă supărare i-a venit lui dormitare şi a adormit. Atunci a apărut de faţă Hristos, zicând cu glas blând : ce ai omule ? De ce plângi aşa ? Iar el cunoscându-L pe Iisus cine este, a răspuns înspăimântat : am greşit, Doamne ! Iisus i-a zis : scoală-te ! Cel ce plângea răspunde : nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna. Şi întinzând mâna şi apucându-l Iisus, l-a sculat. Dar sculându-se, foarte tare plângea. I-a zis iarăşi Cel ce s-a arătat tot cu glas lin şi blând : de ce plângi, omule ? De ce te mâhneşti ? Răspuns-a fratele : nu vrei, Doamne, să plâng şi să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am supărat, eu cel ce am dobândit de la Tine atâtea bunătăţi ? Iar Acela întinzându-Şi din nou mâna a pus-o pe capul fratelui şi i-a zis : de acum nu te mai întrista, că de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, nu mă voi mai scârbi asupra ta ! Căci dacă Sângele Meu L-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos îţi voi da iertare şi ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte curat. Venindu-şi în sine fratele, din acea vedere şi-a aflat inima plină de toată bucuria. Aşa s-a încredinţat că a făcut Dumnezeu milă cu
dânsul. De atunci a petrecut totdeauna în multă smerenie, mulţumindu-i Lui.

12) Zis-a un bătrân : de vei cădea în păcat şi îl vei părăsi şi vei veni la scârbă şi pocăinţă, vezi să nu încetezi a te scârbi şi a suspina către Domnul până la ziua morţii tale, de vreme ce iarăşi, degrabă vei cădea în aceeaşi groapă. Căci întristarea către Dumnezeu este zăbală a sufletului şi nu-l lăsa să cadă.

13) Un frate căzând în ispită, din întristare a pierdut rânduiala călugărească. Şi vrând să pună început, din cauza mâhnirii se oprea, zicându-şi : când am să mai fiu cum am fost odată ? Şi pregetând, nu putea să facă început de lucru călugăresc. De aceea, a venit la un bătrân, şi i-a povestit cele despre sine. Auzind bătrânul scârba lui, i-a povestit o pildă că aceasta : un om avea o ţarină şi din lenea lui s-a înţelenit şi s-a umpiut de spini şi de ciulini. Iar mai pe urmă a socotit să o lucreze. Şi a zis fiului său : mergi de curăţeşte ţarina ! Fiul său mergând să o cureţe, a văzut mulţimea spinilor şi s-a împuţinat, zicându-şi : când voi putea să smulg eu toate acestea şi să curăţesc ţarina ? Şi culcându-se, a adormit. Apoi s-a deşteptat şi căutând din nou la mulţimea spinilor şi trândăvindu-se, a petrecut zăcând. Uneori se culca, alteori întorcându-se ici şi colo, ca uşa în țâțână, precum zice Scriptura, a cheltuit fără lucru multe zile. După acestea a venit tatăl lui, să vadă ce-a făcut. Şi l-a găsit că nimic n-a lucrat şi i-a zis : pentru ce n-ai lucrat nimic până acum ? Iar el i-a spus : tată, cum veneam să lucrez, văzând mulţimea spinilor, mă slăbănogeam şi de scârbă mă culcam şi dormeam. De aceea nimic n-am lucrat. Atunci i-a zis lui tatăl : fiule, atâta cât ține aşternutul tău, fă în toate zilele. Şi aşa sporeşte-ţi lucrul şi nu slăbi. Iar tânărul a făcut aşa. Şi în puţină vrerne a curăţit ţarina. Aşadar şi tu frate, câte puţin lucrează şi nu te împuţina. Căci Dumnezeu cu darul Său iarăşi te aşează la rânduiala cea dintâi. Iar fratele auzind, şezând cu răbdare, făcea cum l-a învăţat bătrânul. Şi cu darul lui Dumnezeu a aflat odihnă.

14) Era un sihastru prin părţile Iordanului, nevoindu-se mulţi ani şi care, acoperit de Dumnezeu, nu primea bântuieli de la vrăjmaş, ci de neînvins era. Aşadar, pentru toţi cei ce veneau la dânsul pentru folos, el defăima pe satana şi-l ocăra, zicând, că nimic nu este şi că nu are nici o putere asupra nevoitorilor de nu va afla pe cei asemenea lui spurcaţi, robiţi totdeauna păcatului, care fără să simtă îi slăbănogeşte. Iar acestea le zicea neştiind darul Celui de sus, care nu lăsa pe satana să-l robească. Şi când i s-a apropiat sfârşitul, după slobozirea lui Dumnezeu, a venit diavolul adevărat şi i-a zis : ce am cu tine, părinte ? De ce mă ocărăşti ? Au, te-am supărat vreodată cu ceva ? Iar el scuipând asupra lui, iarăşi zicea aceleaşi cuvinte : mergi înapoia mea, satano, că nimic nu poţi asupra robilor lui Hristos ! Şi satana i-a răspuns : aşa ! Aşa ! Alţi patruzeci de ani să trăieşti şi nici un ceas în atâţia ani nu voi încerca să-ţi pun piedică. Şi aceasta zicând, s-a făcut nevăzut. Iar monahui a început îndată să se lupte cu gândurile şi să zică în sine : am atâţia ani ticăloșindu-mă aici şi încă alţi patruzeci de ani voieşte Dumnezeu ca să trăiesc. Mă voi duce dar în lume şi voi vedea rudeniile mele şi voi petrece cu dânsele vreo câţiva ani şi iarăşi mă voi întoarce şi mă voi apuca de nevoinţa mea. Deci, socotind el acestea, le împlinea cu fapta şi ieşind afară din chilie, s-a apucat de drum. Dar nu departe mergând el, iubitorul de oameni, Dumnezeu, miluindu-l şi nevrând a i se pierde ostenelile i-a trimis un înger spre ajutor. Şi întâmpinându-l, îngerul i-a zis : unde mergi, părinte ? El i-a răspuns : în cetate. Iar îngerul : întoarce-te la chilie. Iar el venindu-şi în sine, s-a întors la chilia sa şi mai trăind trei zile, s-a săvârşit.

15) Zis-a un bătrân : în vremea când lucrez, cobor undreaua şi pun moartea înaintea ochilor mei, mai înainte de a ridica undreaua.

16) Tot acesta a zis : omul care are moartea înaintea ochilor, în tot ceasul biruieşte împuţinarea de suflet.

17) Zis-a un bătrân : la tot lucrul pe care vrei să-l faci, să zici : de mă va certa Dumnezeu acum ce va fi ? Vezi ce răspunde gândul. Şi de te va osândi, lasă-l îndată şi aruncă lucrul pe care-l ţii şi ia altul, ca să ai nădejde la el. Căci trebuie lucrătorul să fie gata în tot ceasul să meargă pe calea sa. Şi la lucru de vei şedea, chiar de vei umbla pe drum, aceasta zi-o totdeauna : de ne va chema Dumnezeu acum, cum va fi ? Şi vezi ce-ţi răspunde conştiinţa. Şi grăbeşte de fă orice îţi zice. Iar de voieşti să cunoşti dacă s-a făcut milă cu tine, întreabă-ţi conştiinţa ! Şi nu înceta să faci aceasta, până ce se va încredinţa inima ta şi conştiinţa îţi va zice : credem în îndurările lui Dumnezeu, că negreşit va face milă cu noi. Însă ia aminte la inima ta, nu cumva să spună acest cuvânt din îndoială. Iar de se va îndoi în credinţă până la un fir de păr, departe este de tine mila.

18) Zis-a un bătrân : de ar fi fost cu putinţă la venirea lui Hristos după Înviere să iasă iarăşi sufletele oamenilor din trupuri, toată lumea ar fi murit de frică, de cutremur şi de spaimă. Căci cum va suferi cineva să vadă cerurile deschizându-se şi pe Dumnezeu descoperindu-se cu urgie şi cu mânie iar oștile cele nenumărate ale puterilor cereşti împreună cu El pogorându-se şi toată omenirea la un loc adunându-se ? Deci acestea pururea socotindu-le, să trăim ca cei ce vrem să stăm înaintea unui astfel de Judecător şi divan înfricoşat şi să răspundem pentru lucrurile ce le-am lucrat în viaţă.

19) Un bătrân s-a dus la unul din părinţii ce şedeau în Rait şi i-a zis : avvo, când îl slobozesc pe fratele cel ce şade împreună cu mine la vreo slujbă, mă necăjesc mai tare dacă va zăbovi. Răspuns-a acela : eu când îl trimit pe slujitorul meu pentru vreo treabă, şed aproape de uşă şi privesc. Şi când îmi zice mie gândul : oare când va veni fratele ? Zic şi eu către gând : apoi de va apuca mai înainte alt frate, adică îngerul de va veni să mă ia la Domnul, ce va fi ? Şi aşa, în toate zilele şed privind la uşă, purtând grijă, plângându-mi păcatele şi zicând : oare, ce frate va apuca mai înainte şi va veni : cel de sus, sau cel de jos ? Şi umilindu-se bătrânul, s-a dus şi ţinea aşa lucrarea aceluia.

20) Un bătrân şedea în Rait şi avea acest fel de lucrare : şezând pururea în chilia sa, era îngrijit cu mintea, plecat la pământ şi clătinându-şi capul, zicea cu suspin : oare ce va fi ? Şi tăcea puţin. Şi iarăşi zicea acelaşi cuvânt, făcând la fel şi lucrând funia de coşniţa. Astfel şi-a petrecut zilele sale, îngrijindu-se pentru ieşirea din trup.

21) Pe unul din părinţi îl rugau fraţii să înceteze ostenelile cele mari. Iar el a răspuns : vă spun, fiilor, că Avraam are să se căiască, văzând darurile cele mari pentru că nu s-a nevoit mai mult.

22) Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi după întâmplare a şezut la poarta unui bogat, care stătea să moară. Şi şezând, lua aminte şi vedea nişte bărbaţi negri, plini de frică, călări pe cai negri, şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i bolnavul, a strigat cu glas mare : Doamne, miluieşte-mă şi îmi ajută ! Au zis lui aceia : acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu ? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai căutat ? Acum nu mai ai nădejde de mântuire, nici mângâiere. Şi aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.











23) Povestit-a un bătrân, că era o fecioară bătrână, foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de mine, pentru pricina depărtării sale de lume, a povestit aşa : eu, o, minunatule, copilă fiind, aveam un tată foarte blând şi liniştit cu obiceiul, dar bolnav şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o cheltuia zăcând pe pat. Şi aşa trăia, încât abia rar şi cândva se întâlnea cu cineva. Cu lucrul pământului se îndeletnicea când se întâmpla de era sănătos şi acolo viaţa petrecându-şi roadele le aducea în casă şi atâta tăcere avea, încât se părea celor ce nu-l ştiau, că ar fi mut. Însă maica era cu totul împotriva tatălui. Ea iscodea şi cele peste moșia noastră şi atât era de limbuta cu toţi, încât niciodată nu o vedeam câtuşi de puţin tăcând, ci uneori certându-se, iar alteori grăind lucruri necuviincioase şi fără rânduială. Chiar şi de beţii cu bărbaţi desfrânaţi mai mult petrecea şi ca o curvă era mult cheltuitoare şi rău ocârmuia cele din casă, încât averile deşi nu erau puţine, nu era cu putinţă a ne ajunge. Căci ei i se încredinţase de la tatăl meu iconomia celor din casă. Şi aşa vieţuind ea, nu i s-a întâmplat vreodată vreo boală trupească, nu a simţit vreo durere cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi întreagă. Deci topindu-se tatăl de îndelungată boală, s-a întâmplat de a murit şi îndată s-a pornit aerul şi s-au făcut tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se pogora de sus, încât nici puţin măcar a ieşi noi din casă nu puteam până la trei zile, timp în care şi tatăl sta neîngropat în casă. Iar oamenii satului văzând aceasta multe grăiau asupra răposatului zicând : cu adevărat vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost acesta. Pentru aceasta nici nu îl lasă să se îngroape. Însă noi, ca să nu se împută trupul înăuntru şi să ne facă neumblată casa, scoţându-l afară, deşi ploaia era foarte mare, cum am putut l-am îngropat. Iar mama, luând mai multă slobozenie, mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare şi făcând casa de ruşine, cheltuia averea în desfătări, încât mai de toate eram lipsiţi. După multă vreme, sosindu-i moartea, aşa îngropare a dobândit, încât se părea că şi aerul ajută la îngroparea ei. Deci, după îngroparea mamei, eu trecând de vârsta copilărească şi poftele trupului sculându-se asupră-mi şi zădărnicindu-mă, într-o seară mi-a venit o socoteală : oare viaţa tatălui meu să aleg şi în blândeţe, cinste şi păzire să vieţuiesc ? Dar acela nici un bine nu a dobândit, aşa petrecând, ci totdeauna de boli şi de necazuri topindu-se, s-a dus de aici, nici ca ceilalţi oameni putând fi îngropat. Deci, de i-ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere, pentru ce a pătimit atâtea rele ? Dar viaţa mamei care era ? Oare nu pururea petrecea în desfrânări şi dezmierdări, şi s-a dus din viaţa această sănătoasă şi fără nici o pătimire ? Aşadar, trebuie şi eu să vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora. După ce am socotit eu, ticăloasă să urmez urmele maicii, a sosit noaptea şi eu adormind, a venit asupra mea un bărbat mare la trup şi înfricoşat la vedere şi căutând spre mine sălbatic şi cu mânie, mă întrebă cu glas aspru zicând : spune, care sunt gândurile inimii tale ? Eu cu totul înspăimântată fiind, nici nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Iar acela iarăşi, cu groaznic a grăit : vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale ? Şi văzându-mă că de frică eram cu totul slăbănogită şi din minţi ieşită, îmi aduceam aminte de toate câte cugetam în mintea mea. Dar venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre rugăminte m-am întors şi mă rugam, să mă învrednicească de iertăciune. Iar el luându-mă, mi-a zis : vino să vezi pe tatăl tău şi pe mama ta şi după aceea oricare viaţă vei voi, alege-ţi ! Aşadar, scoţându-mă m-a dus într-un loc şes cu livadă, în care erau pomi de multe feluri, care biruiesc descrierea frumuseţii, încărcaţi cu tot felul de roade Acolo împreună cu el umblând eu, m-a întâlnit tatăl meu şi cuprinzându-mă m-a sărutat, numindu-mă fiica dorită, iar eu îmbrăţişându-l, îl rugam să petrec împreună cu
dânsul. El însă a zis : acum nu este cu putinţă să se facă aceasta. Dar de vei urma urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici. Eu încă mai rugându-mă să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicându-mi : vino să vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri, la care viaţă este de folos să te pleci. Ducându-mă la o casă foarte întunecoasă, plină de scrâșnire şi de tulburare, mi-a arătat un cuptor arzând cu foc şi vâlvâind şi pe câţiva cumplit stând lângă cuptor. Iar eu căutând în cuptor, o văd pe mama mea până la gât afundată în foc şi mulţime nenumărată de viermi din toate părţile mâncându-o, iar ea de usturime scrâşnind cu dinţii şi clănţănind. Văzându-mă şi ea pe mine, plângând mă chema : vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite ! Vai mie, pentru muncile cele fără de sfârşit ! Vai mie ticăloasei, că pentru puţină dezmierdare ce chinuri mi-am pricinuit ! Vai mie, ticăloasei că în locul dezmierdărilor celor vremelnice, veşnic mă chinui ! Miluieşte-mă, fiica mea, pe mine, maica ta, că ard şi mă topesc ! Adu-ţi aminte de hrana care ai dobândit de la mine, şi mă miluieşte, şi-mi dă mâna şi mă scoate de aici ! Iar eu, lepădându-mă de acei cumpliţi, care stăteau aproape, fără a mă apropia mama iarăşi cu lacrimi striga : fiica mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe cea care aşa cumplit în gheena focului se chinuie şi de viermele cel neadormit este roasă ! Iar eu, milostivindu-mă cu sufletul de dânsa, am întins mâna să o trag. Focul însă, atingându-se puţin de mâna mea, mare usturime am simţit şi am început a urla şi a suspina cu plâns. Cei ce erau în casă, deşteptându-se de vaiete şi sculându-se şi aprinzând focul, alergau la mine şi mă întrebau adeseori de pricina vaietelor. Eu în sine-mi venind, cele ce am văzut le-am povestit lor şi de atunci am urmat vieţii tatălui şi mă rog să-l dobândesc pe el şi partea cea împreună cu dânsul, încredinţându-mă cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor ce aleg a vieţui cu dreptate şi în bună credinţă. De asemenea, ce fel de munci primesc cei ce îşi cheltuiese viaţa în pofte şi dezmierdări.

24) Odată doi fraţi s-au hotărât şi s-au făcut călugări. După ce au isprăvit faptele cele bune, au socotit să-şi zidească chilii depărtate şi fiecare din ei s-au dus deosebi pentru linişte. Mulţi ani nu s-au văzut unul cu altul, pentru că nu ieşeau din chilii. S-a întâmplat însă ca unul dintre dânşii să se bolnăvească şi au venit părinţii să-l cerceteze şi l-au văzut uneori uimindu-se alteori trezindu-se. Şi l-au întrebat zicând : ce ai văzut ? Iar el le-a zis : îngerii lui Dumnezeu i-am văzut venind. Ei m-au luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-au dus la cer şi ne-au întâmpinat puterile cele potrivnice, nenumărate şi înfricoşate la vedere şi mult ostenindu-se ele, n-au putut asupra noastră. După ce le-am trecut, au început a striga : mare îndrăzneală este curăţenia. Acestea zicând fratele, a adormit. Iar părinţii văzând, au trimis un frate să vestească fratelui său că a adormit. Mergând ei l-au aflat pe el aşa. Şi s-au minunat toţi slăvind pe Dumnezeu.

CAPITOLUL XX

    CUM CĂ NU SE CUVINE CA CINEVA SĂ SE MUTE LESNE, CĂCI PĂRINŢII NICI DIN CHILIE NU SE STRĂMUTAU CU ÎNLESNIRE

1) Zis-a un bătrân : dacă în locul unde este cineva se va strădui să facă vreun bine şi nu va putea, să nu socotească că în alt loc va putea să-l facă.

2) Un frate şezând la chinovie, era supărat de gânduri să se mute. Deci, într-o zi luând o hârtie şi şezând, a scris pe ea toate pricinile pentru care îi ziceau lui gândurile să se mute din chinovie. Şi după ce le-a numărat pe toate, mai pe urmă s-a scris şi pe el întrebând : suferi toate ? Apoi a adăugat, ca şi cum ar fi răspuns : aşa, cu adevărat, întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sufăr ! Şi învelind hârtia, a legat-o la brâul său. Deci, când i se pornea vreo pricină pentru care i se dă război şi mai înainte năvăleau asupra lui gândurile mutării, mergând deoparte, lua hârtia şi o citea până afla acel cuvânt : " întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu rabd ", şi zicea către sine : vezi ticăloase ? Nu vreunui om, ci lui Dumnezeu te-ai făgăduit. Şi îndată se odihnea şi aşa totdeauna făcea fratele. Când se ivea vreo tulburare, petrecea netulburat şi în celelalte pricini. Deci, ceilalţi fraţi cunoscând ceea ce făcea fratele şi cum petrecea citind hârtia, în timp ce ei de multe ori se tulburau de zavistie, din ispita diavolului, se porneau cu urâciuni asupra fratelui. Şi mergând la părintele lor, ziceau : fratele acela este fermecător şi în brâu are fermecătorie. Pentru aceasta noi nu putem să petrecem împreună cu el. Deci, sau pe el sau pe noi, slobozeşte-ne de aici ! Părintele, cunoscând vicleşugul vrăjmaşului, (căci ştia smerenia şi evlavia fratelui) le-a zis lor : mergeţi de vă rugaţi şi mă voi ruga şi eu şi după trei zile vă voi da răspuns. Iar noaptea, când dormea fratele, mergând părintele încetişor, i-a dezlegat brâul şi citind hârtia, l-a încins pe el iar şi s-a dus. După ce au trecut cele trei zile, au venit fraţii la părintele pentru răspuns. Părintele, chemându-l pe frate, i-a zis : pentru ce sminteşti fraţii ? Iar el îndată căzând la pământ, a zis : am greşit, iartă-mă şi vă rugaţi pentru mine ! Şi a zis părintele către fraţi : ce aţi zis despre fratele acesta ? Răspunzând ei, au zis : este fermecător şi fermecătoria lui este în brâu. Iar părintele : scoateţi fermecătoriile lui. Atunci ei s-au pornit să-i dezlege brâul şi nu-i lăsa fratele. Dar avva le-a spus : tăiaţi-i brâul ! Şi tăindu-l, au aflat într-însul hârtia, pe care au dat-o la unul din diaconi, poruncindu-i să stea la un loc înalt şi să o citească, ca şi vicleanul cel ce a semănat această prihană, mai mult să se ruşineze. După ce s-au citit cele de pe hârtie precum şi cuvântul acela : " întru numele lui Iisus Hristos rabd ", auzind fraţii, de ruşine nu aveau ce să se facă. Şi au pus metanie părintelui lui, zicând : am greşit ! Iar el le-a zis : nu-mi puneţi mie metanie, ci lui Dumnezeu şi fratelui asupra căruia aţi minţit, ca să vă ierte. Atunci ei au făcut aşa. Şi i-au zis părintelui : să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să-i ierte ! Şi s-au rugat pentru dânşii.

3) Zis-a un bătrân : cei vechi nu degrabă se mutau din locul lor, fără numai când li se întâmpla una din aceste trei lucruri, adică : de va avea cineva vecin scârbit asupra lui din zavistie, adică pomenitor de rău şi toate cele spre vindecarea lui făcând, nu va putea să-l schimbe. Sau de vor merge mulţi la dânsul şi-şi vor aduce multe lucruri pe care să le primească şi îl vor slăvi prea mult. Sau de i se va întâmpla să cadă în ispita curviei, locuind adică femei pe aproape. Dacă cineva din aceste trei pricini se va muta din acel loc nu va fi mutarea lui fără de cuvânt. Iar acestea nu se potrivesc celor ce petrec în viaţa de obşte, ci celor ce locuiesc singuri şi se liniştesc.

4) Ziceau părinţii : de ţi se va întâmpla ispită în locul în care locuieşti, să nu laşi locul în vremea ispitei ! Iar de nu, oriunde vei merge vei afla înaintea ta lucrul de care fugi. Ci rabdă până va trece ispita, ca fără sminteală să se facă ducerea ta şi în vremea păcii să nu pricinuiască despărţirea ta vreo mâhnire la cei ce locuiesc în locul acela.

5) Zis-a un bătrân : precum pomul răsădindu-se de mai multe ori nu poate să facă roade, aşa şi monahul mutându-se din loc în loc, nu poate săvârşi vreo faptă bună.

6) Un frate şezând în chinovie şi supărat fiind de gândurile mutării, i-a vestit părintelui său. Dar acela i-a zis : mergi şi şezi în chilia ta, dându-ţi trupul zălog peretelui chiliei şi să nu ieşi de acolo cu trupul ! Iar gândul lasă-l să gândească ce voieşte !

7) Zis-a un bătrân : chilia monahului este cuptorul Babilonului, unde cei trei tineri L-au aflat pe Fiul lui Dumnezeu. Şi stâlpul de nor, de unde Dumnezeu grăia cu Moise.

8) Un frate a petrecut nouă ani, luptându-se să iasă din viaţa de obşte şi în fiecare zi îşi pregătea cojocul să iasă. Şi când se făcea seara, zicea întru sine : mâine mă voi duce de aici. Şi dimineaţa îşi zicea gândului : să ne silim să răbdăm şi astăzi pentru Domnul ! După ce s-au împlinit nouă ani, aşa făcând, a uşurat Dumnezeu toată ispita de la dânsul.

9) Un bătrân şedea în pustie, departe de apă - ca la douăsprezece mile. Şi mergând într-o zi să aducă apă, s-a supărat şi a zis : de ce este nevoie de osteneala aceasta ? Voi veni şi voi petrece aproape de apă. Aceasta zicând, a simţit pe cineva venind după
dânsul. Şi întorcându-se, l-a văzut pe cel ce venea după el, că îi număra paşii. Şi l-a întrebat bătrânul : cine eşti ? Iar el i-a zis : îngerul Domnului sunt şi sunt trimis să număr paşii tăi şi să-ţi dau plata. Aceasta auzind bătrânul, întărindu-se cu sufletul, s-a făcut mai osârduitor. Şi a mai adăugat încă cinci mile, adică a locuit mai înăuntrul pustiei, departe de apă şaptesprezece mile.

10) Zis-a un bătrân : şederea cea bună în chilie umple pe monah de tot binele.

11) Zis-a tot acesta : dator este monahul, dacă vreodată i se va întâmpla vreo vătămare trupească, să o defaime şi printr-însa să-şi cumpere liniştea sa.

12) Un frate a mers la un bătrân iscusit şi i-a zis : pătimesc, părinte. I-a răspuns bătrânul : şezi în chilia ta şi Dumnezeu îţi va da ţie uşurare !

13) Un chinoviarh l-a întrebat pe cel întru sfinţi părintele nostru Chiril, patriarhul Alexandriei : cine este mai mare întru vieţuire, noi cei ce avem fraţi sub noi şi cu multe chipuri pe fiecare îl povăţuim spre mântuire, sau cei ce se mântuiesc numai pe sine în pustie ? Răspuns-a patriarhul : între Ilie şi Moise nu se poate face deosebire, căci amândoi au plăcut lui Dumnezeu.

14) Zis-a un bătrân : eu cred că nu este nedrept Dumnezeu, ca să ia din temniţă şi să bage în temniţă.

15) Zis-a un bătrân : spre tăcere nevoieşte-te, de nimic nu purta grijă ! Ia aminte de cugetarea ta, culcându-te şi sculându-te cu frica lui Dumnezeu şi de năvălirile păgânilor nu te vei teme !

16) Doi prieteni s-au făcut călugări şi mare nevoinţă şi viaţă înaltă au arătat. Dar s-a întâmplat de s-a făcut unul începător de viaţă de obşte. Celălalt, petrecând în sihăstrie şi desăvârşit nevoindu-se, făcea multe şi mari minuni. El vindeca îndrăciţi, tămăduia bolnavi şi spunea mai înainte cele ce erau să fie. Deci, chinoviarhul auzind că prietenul său s-a învrednicit de atâtea daruri, separându-se de oameni trei săptămâni, se ruga lui Dumnezeu, cu deadinsul, să-i descopere, cum acela face minuni şi este cinstit de Dumnezeu, iar el de nimic din acestea nu s-a învrednicit. Şi s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând : acela şade suspinând către Dumnezeu şi plângând ziua şi noaptea, flămânzind şi însetând pentru Domnul. Iar tu pentru multe îngrijindu-te, ai cercetarea celor mulţi şi deajuns îţi este ţie mângâierea oamenilor.

17) Zicea un bătrân : nu trebuie că cineva să poarte grijă de nimic, decât frica de Dumnezeu. Că eu deşi mă voi fi silit să mă îngrijesc de trebuinţă trupească, niciodată, mai înainte de vreme nu am gândit la dânsa.

18) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : cum trebuie să se liniştească cineva în chilie ? Şi i-a răspuns bătrânul : să nu aibă pomenirea vreunui om nicidecum, când şade în chilie. Zis-a fratele : şi care lucrare trebuie să o aibă inima pentru ca să se îndeletnicească cu ea ? Zis-a bătrânul : aceasta este lucrarea cea desăvârşită a monahului : să ia aminte la Dumnezeu totdeauna fără răspândire.

19) Un frate era la o chinovie şi era în mare nevoinţă. Auzind fraţii de la Schit despre dânsul, au venit să-l vadă, intrând la locul unde el lucra. Atunci el sculându-se, li s-a închinat lor şi întorcându-se, a început iar să lucreze. Văzând fraţii ceea ce a făcut, i-au zis : Ioane, cine ţi-a pus chipul călugăresc şi te-a făcut călugăr şi nu te-a învăţat când va veni la tine vreun frate, să-i întâmpini, să-i iei cojocul şi să-i zici să se roage, sau să şadă ? Iar el a zis : păcătosul Ioan nu se îndeletniceşte cu aceasta.

20) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : ce fel de gânduri trebuie să am în inima mea ? Răspuns-a lui bătrânul : toate câte gândeşte omul de la cer în jos, sunt deşertăciuni. Iar cel ce stăruieşte la pomenirea lui Iisus, acesta în adevăr este.

21) Tot acest bătrân a fost întrebat cum trebuie să fie monahul ? Şi a răspuns : după mine, fiecare monah să-L aibă pe Dumnezeu pururea în mintea lui. Că precum strugurele zăcând la pământ se face netrebuincios, tot aşa şi gândul celui ce se linişteşte dacă se smulge la cele pământeşti.

22) Câţiva sfinţi sihaștri, trei la număr, întâlnindu-se la un loc, au cerut unul de la altul să spună fiecare ce lucrare a inimii are în chilia sa. Şi a zis cel dintâi dintre dânşii : eu, fraţilor, de când am început a mă linişti, cu totul m-am răstignit pe mine lucrurile celor din afară, punând în minte ceea ce este scris : să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Şi făcând zid între sufletul meu şi cele trupeşti, am zis în cugetul meu că precum cel dinlăuntru de zid nu vede pe cel ce stă afară, aşa nici tu să nu voieşti să vezi lucrurile cele din afară. Ci, ia aminte la tine, aşteptând în fiecare zi nădejdea lui Dumnezeu ! Să fii ca un străin şi nemernic şi că mâine o să te izbăveşti. Pune în minte şi îngerii cei ce în tot ceasul se suie şi pogoară la chemarea sufletelor. Şi totdeauna aşteptând sfârşitul, zic : gata este inima mea, Dumnezeule şi privesc şi îngerul cel ce stăruieşte lângă mine, că stă aproape de mine. Pe acesta văzându-l totdeauna înaintea mea, mă păzesc pe sine-mi, temându-mă de el ca de cel ce îmi pândeşte căile mele. Căci îl văd în fiecare zi suindu-se la Dumnezeu şi arătând lucrurile mele şi cuvintele şi gândurile. Al doilea a zis : eu adunarea puterilor celor din gând pururea o privesc şi pe Domnul slavei în mijlocul ei strălucind mai presus de toţi. Şi când mă trândăvesc, mă întorc şi socotesc frumuseţile cele minunate ale îngerilor şi a laudelor pe care ei le înalță neîncetat către Dumnezeu şi mă uimesc de glasurile şi versul lor iar toate cele de pe pământ le socotesc gunoaie. Al treilea a zis : eu de dimineaţă mă îndrept către Domnul meu şi închinându-mă Lui, mă arunc cu faţa în jos, mărturisindu-mi greşelile. Apoi pogorându-mă, mă închin îngerilor Lui, rugându-i să se roage pentru mine lui Dumnezeu şi pentru toată zidirea. După ce fac aceasta, mă pogor în adânc şi înconjor chinurile privind mădularele mele care se muncesc şi plâng împreună cu ele, socotind că şi eu o să mă osândesc împreună cu ele. Şi văd acolo ţipete şi lacrimi neîncetate şi nepotrivite şi mare de foc clocotind şi vâlvâind cumplit şi valuri de foc ridicându-se într-însa, mai presus de munţii cei prea înalţi şi înlăuntrul ei oameni nenumăraţi aruncaţi şi păziţi de îngeri sălbatici şi cruzi şi ca nişte găteje arzând toţi şi nemistuindu-se în foc pururea petrecând şi cu dinţii scrâşnind şi tare plângând şi văitându-se. Apoi îndurările lui Dumnezeu le văd întoarse de la dânşii pentru fărădelegile şi păcatele lor. Împreună cu acestea tânguindu-mă, ţin plânsul în inima nea; încât, după cum este scris, pâine lacrimile îmi sunt, ziua şi noaptea.

23) Spuneau părinţii despre un bătrân care era la chilii, că era închis şi îşi avea viaţă cu toul retrasă, nici la biserică venind. El avea un frate trupesc care şedea în altă chilie. Şi bolnăvindu-se, a trimis la bătrânul, să vină să-l vadă mai înainte de a ieşi din trup. Iar el a răspuns către cel trimis : nu pot veni, căci frate trupesc îmi este ! Iar acela iar a trimis zicând : măcar noaptea vino, să te văd. Şi i-a răspuns iarăşi bătrânul : nu pot, că de te voi vedea, nu voi avea inima curată către Dumnezeu. Şi s-a stins cel bolnav şi nu s-au văzut unul cu altul.

24) Pe un frate îl lupta gândul, zicându-i : trebuie să mergi şi să-l cercetezi pe cutare bătrân. Iar el amâna zi după zi, zicând că mâine se va duce. Şi aşa, trei ani s-a luptat cu gândul. Iar mai pe urmă şi-a zis : iată, socoteşti că te-ai dus la bătrânul. Şi a zis, ca şi cum ar fi vorbit către bătrânul acela : cum te afli, părinte, eşti sănătos ? De câtă vreme doream să te văd ! Apoi adăugă că din partea bătrânului : bine ai venit, frate ! Iartă-mă, că pentru mine te-ai ostenit. Domnul să-ţi dea plată. şi punând lighean s-a spălat. Apoi făcând fiertură a mâncat şi a băut deajuns. Şi îndată s-a dus războiul de la dânsul.

25) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : ce voi face, că mă înconjoară gândurile cu pricina să merg pe la bătrâni. Iar bătrânul i-a răspuns : de vei vedea gândurile tale că pentru strâmtorare voiesc să te scoată din chilia ta, fă-ţi mângâiere în chilie şi să nu ieşi afară. Iar dacă pentru folosul sufletului voieşti să te duci, încearcă gândul tău şi ieşi. Căci am auzit despre un bătrân, că atunci când îl supărau gândurile să meargă la cineva, se scula şi-şi lua cojocul său şi ieşea şi înconjura chilia sa apoi intra şi îşi făcea mângâiere de străini şi se odihnea de sila gândurilor.

26) Un bătrân avea un ucenic, care mulţi ani petrecea cu folos în ascultare. Dar încă nefiind desăvârşit, dorea să se liniştească, şi într-o zi venind către bătrânul, a pus metanie, zicând : fă-mă părinte, monah, să locuiesc singur, aparte ! Şi i-a zis bătrânul : caută loc îndemânatic şi-ţi voi face chilie ! Iar el mergând depărtare de un semn, a aflat loc şi venind a vestit bătrânul şi i-a făcut chilie. A zis bătrânul către frate : iată, ceea ce ai cerut ! Şezi în chilie şi când ai trebuinţă, mănâncă, bea, dormi, numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă ! Abia atunci vino la mine. Şi acestea poruncindu-i bătrânul s-a dus. Iar fratele a făcut două zile după poruncă, şi în a treia zi trândăvindu-se, a zis către sine : de ce mi-a făcut mie aceasta bătrânul ? Şi sculându-se, a cântat mulţi psalmi şi a mâncat, după ce a apus soarele. Şi rugându-se, s-a dus să se culce pe rogojină. Atunci a văzut un arap stând jos şi scrâşnind cu dinţii asupra lui. Şi fratele degrabă lăsând chilia, a ieşit şi s-a dus la bătrânul şi bătând în uşă, a zis : părinte, miluieşte-mă şi deschide ! Iar bătrânul nu i-a răspuns până dimineaţa. Dimineaţa deschizând bătrânul uşa l-a văzut rugându-se şi zicând cu lacrimi : miluieşte-mă, rogu-te şi primeşte-mă să petrec aproape de tine, căci am văzut un arap scrâşnind cu dinţii asupra mea, şezând pe rogojină când m-am dus să mă culc şi nu mai pot locui acolo ! Iar bătrânului făcându-i-se milă, l-a băgat înăuntru şi l-a învăţat după puterea lui celelalte ale vieţii călugăreşti; şi câte puţin acesta s-a făcut monah iscusit.

27) Zis-a un bătrân că este câte un om care face o sută de ani în chilie şi nu învaţă cum trebuie să şadă în chilie.

CAPITOLUL XXI

    PENTRU LEPĂDAREA DE LUME ŞI CUM CĂ CEL CE SE LEAPĂDĂ DE LUME TREBUIE SĂ SE ÎNSTRĂINEZE, ŞI CARE ESTE ÎNSTRĂINAREA CEA ADEVĂRATĂ


1) Zis-a un bătrân : de ştie monahul vreun loc care are sporire şi pentru trebuinţele trupului nu se duce acolo, unul ca acesta nu crede că este Dumnezeu.

2) Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând : cum, părinte, neamul nostru nu poate să ştie nevoinţa părinţilor ? Şi a răspuns bătrânul : pentru că nu-L iubeşte pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu urăşte materia lumii. La omul ce fuge de oameni şi de materie, de la sine şi vine pocăinţă şi nevoinţă. Căci precum cel ce voieşte să stingă focul care s-a aprins în holda sa de nu va apuca mai înainte să taie partea cea din faţa focului, nu poate să-l stingă, aşa şi omul, de nu se va duce la loc unde cu osteneală să-şi afle pâinea sa, nu poate să dobândească nevoinţă. Căci sufletul de nu va vedea, nu va pofti degrabă.

3) Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând : care este lucrul înstrăinării ? Şi i-a răspuns bătrânul : ştiu un frate înstrăinat, care s-a aflat la biserică şi întâmplător s-a făcut agapă şi a şezut să mănânce cu fraţii la masă. Iar unul a zis : cine l-a oprit pe acesta ? Şi i-au spus fratelui : scoală-te, şi du-te afară ! Şi el sculându-se a ieşit, iar alţii mâhnindu-se s-au dus şi l-au adus înăuntru. După aceea l-au întrebat : oare, ce este în inima ta, că ai fost scos afară şi iarăşi ai fost adus înăuntru ? Iar el le-a răspuns : m-am gândit în inima mea, că sunt întocmai ca un câine care, când este alungat se duce şi când este chemat, vine.

4) Povestit-a unul din părinţi : erau doi fraţi aproape de el, unul străin şi altul cunoscut. Şi cel străin era puţin mai lenevos, iar cel cunoscut foarte osârduitor. Şi s-a întâmplat de a murit mai înainte cel străin. Bătrânul fiind văzător cu mintea, a văzut mulţime de îngeri, cum îi povăţuiau sufletul şi dacă au ajuns la cer şi era aproape să intre, s-a făcut cercetare pentru
dânsul şi a venit glas de sus zicând : vădit este că era puţin trândav dar pentru înstrăinarea lui, deschideţi-i ! Apoi a adormit şi cel cunoscut, adică cel de loc şi în vremea morţii au venit toate rudeniile lui. Şi a văzut bătrânul ca nu este nici un înger nicăieri şi s-a minunat. Atunci, a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu zicând : Doamne, cum cel străin fiind trândav, a dobândit astfel de slavă, iar osârduitorul acesta nu s-a învrednicit de nimic de acest fel ? Şi i-a venit glas către el, zicând : osârduitorul când era să moară, a deschis ochii săi şi şi-a văzut rudeniile plângând şi i s-a mângâiat sufletul. Dar cel străin, deşi era trândav pe nimeni dintre ai săi n-a văzut şi suspinând a plâns iar Dumnezeu l-a mângâiat pe el.

5) Un frate înstrăinându-se l-a întrebat pe un bătrân : vreau să mă duc la ale mele. Şi i-a zis lui bătrânul : aceasta s-o ştii, frate, că venind din lume aici, aveai pe Domnul care te povăţuia. Dar de vei întoarce, nu-L vei mai avea.

6) Un frate cerea binecuvântare de la un bătrân, silindu-se să meargă în cetate. Iar bătrânul a zis către el : nu te sili să mergi în cetate, ci sileşte-te să fugi de cetate şi aşa te vei mântui.

7) Doi fraţi trupeşti s-au dus să locuiască într-o mănăstire, dintre care unul pustnic, iar celalat cu ascultarea şi orice îi zicea lui părintele, fără iscodire făcea. Astfel, îi zicea de multe ori : mănâncă de dimineaţă, şi mânca. Şi iarăşi : nu mânca până seara şi nu mânca şi altele asemenea. Orice îi poruncea, cu bucurie împlinea. Pentru ascultarea lui, era slăvit de toţi în mânăstire. Fratele lui însă, pustnicul, zavistuindu-l, a zis întru sine să-l încerce pe el de are ascultare. Şi mergând la părintele, i-a zis : trimite-l pe fratele împreună cu mine, să mergem pentru o trebuinţă. Şi l-a slobozit pe el avva. Deci, după ce au venit ei la râu, în care era mulţime multă de crocodili, a zis fratelui pustnicul : pogoară-te în rău şi treci. Şi s-a pogorât şi venind crocodilii şi lingeau trupul şi nu l-au vătămat. Iar pustnicul văzând i-a zis : ieşi din rău, şi a ieşit nevătămat. Aşa, călătorind ei au găsit un trup, aruncat pe cale. Şi a zis pustnicul : de am fi avut vreo haină veche am fi pus peste dânsul. Răspuns-a fratele : mai vârtos să ne rugăm, poate va învia. Şi au stat la rugăciune şi rugându-se ei a înviat mortul. Şi se mândrea pustnicui zicând : pentru pustnicia mea a înviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit părintelui mănăstirii toate. Şi întorcându-se ei, a zis părintele către pustnic : fiindcă l-ai ispitit aşa pe fratele tău la râu, pentru ascultarea lui a înviat mortul.

8) Zis-a un bătrân : deşi s-au ostenit aici sfinţii, au luat de acum şi partea la odihnă. Aceasta o zicea pentru că erau slobozi de grija lumii.

9) Zis-a un bătrân : monahul cel ce după ce s-a lepădat de lume, se dă pe sine iarăşi la răspândirea şi osteneala acestei ticăloase vieţi, la a da şi a lua, este asemenea cu un sărac ticălos şi lipsit de hrana cea de nevoie. Cu aceasta neaflând cum să se hrănească şi să se îmbrace, din multă lenevire se dă la somn şi se vedea în vis bogat, dezbrăcat de hainele cele întinate şi îmbrăcat în haine strălucite şi de bucurie deşteptându-se, afla sărăcia cea de faţă. Aşa şi monahul care nu se trezeşte, ci îşi cheltuie zilele în răspândire, batjocorit este de gânduri şi înşelat de dracii care îşi bat joc de el. Ei îi pun în minte că pentru Dumnezeu este răspândirea şi osteneala lui şi pentru aceasta va avea plată; unul ca acesta în ceasul depărtării sufletului de trup, se afla pe sine gol, sărac şi lipsit de toată faptă bună. Abia atunci va înţelege de câte bunătăţi pricinuitoare este trezvia şi luarea-aminte de sine, şi de câte munci este aducătoare răspândirea vieţii acesteia.

10) Zis-a un bătrân : mai bine este a locui cu trei care se tem de Domnul decât cu mulţi care nu au frica de Dumnezeu. Căci în zilele cele mai de pe urmă la chinovii dintr-o sută abia de se vor afla câţiva care se mântuiesc. Iar între cincizeci nu ştiu de se vor afla. Căci toţi se vor abate, iubind mesele, îmbuibarea pântecelui şi iubirea de argint. Aşadar, mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

11) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : de voi vedea pe vreunii din cei ce petrec cu mine că se întorc la lume, cum pot să nu mă smintesc ? Şi i-a răspuns bătrânul : trebuie să iei aminte la câinii care vânează iepuri : precum acolo unul din câini văzând iepurii, aleargă neoprindu-se până îl va ajunge, pe când ceilalţi nu pe iepure, ci numai pe câinele ce aleargă văzându-l aleargă şi ei până la un loc. Pe urmă, înţelegând se întorc înapoi. Însă cel ce a văzut iepurele aleargă după el şi nu încetează din alergare până ce îl va ajunge. El nu caută la cei ce s-au întors înapoi, nici nu se sperie de prăpăstii şi de mărăcini. Ci numai la acela căutând după care aleargă. Aşa şi cel ce-L caută pe Stăpânul Iisus Hristos şi se sileşte să-L ajungă, la Cruce neîncetat luând aminte, toate le trece cu vederea şi păşeşte peste smintelile pe care le întâmpină, până va ajunge pe Cel răstignit şi-L va apuca viu şi aşteptându-l pe alergător.

12) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : cum cei ce vieţuiesc în lume, trecând cu vederea postul şi defăimând rugăciunea, depărtându-se de privegheri şi de toată mâncarea săturându-se şi după poftele lor făcând de a da şi a lua, şl între dânşii mâncându-se şi în jurăminte cea mai mare parte a zilei cheltuind-o, nu cad, nici nu zic că au greşit, şi nici de la Împărtăşanie nu se depărtează ? Iar noi monahii de-a pururi suntem în posturi şi în privegheri, la culcatul pe jos şi la mâncarea uscată pironiţi, de toată trupeasca odihnă lipsiţi, plângem, ne căim şi zicem că ne-am prăpădit şi suntem vinovaţi de gheenă. Atunci bătrânul suspinând, a zis : frate, nu cad mirenii. După ce au căzut cu cădere straşnică şi cumplită, nu se pot scula, nici n-au unde să cadă, căci în căderea cea dintâi petrecând ei pentru multă neştiinţă, nici nu ştiu că au căzut, şi ce grijă are diavolul să se lupte cu cei ce totdeauna zac ? Iar monahii arătaţi, împotrivindu-se vrăjmaşului, de-a pururi se luptă.cu satana. Pentru aceea şi biruiesc uneori, iar alteori sunt biruiţi şi nu încetează să cadă şi să se scoale, să necăjească şi să fie necăjiţi, să lovească şi să fie loviţi, până ce cu darul lui Dumnezeu îl vor birui şi slab şi neputincios pentru dânşii îl vor face. Abia atunci desăvârşit împăcându-se cu Dumnezeu şi dobândind alinarea şi bucuria Lui înăuntrul lor, totdeauna se odihnesc.

13) Zis-a un bătrân : un frate era ispitit de un gând nouă ani şi din evlavie se osândea zicând : mi-am pierdut sufletul. Şi aceasta o zicea fiindcă se socotea pe sine pricinuitor al ispitei. Mai pe urmă îngreuindu-se şi deznădăjduindu-se precum nu se cuvenea de mântuirea sa, a zis : mă voi duce în lume, de vreme ce m-am prăpădit. Iar după ce a dat să se ducă, i-a venit un glas pe cale, zicând : cei nouă ani, în care ai fost ispitit, cununi ţi-au pricinuit ţie. Pentru aceea, întoarce-te la locul tău şi te vei uşura de gânduri. Şi întorcându-se fratele a aflat odihnă. De unde înţelegem că războaiele pricinuiesc cununile.

14) Zis-a un bătrân : la începutul lepădării monahului de lume nu se slobod dracii să-l ispitească pe om cu silnicie, ca nu spăimântându-se de lucru să se întoarcă la lume degrabă. Iar dacă va spori cu vremea şi cu lucrul monahul, atunci se slobod asupra-i războaiele poftelor trupeşti şi ale celorlalte dezmierdări, poate şi al mâniei, al uriciunii şi al celorlalte patimi. Atunci are nevoie omul să se smerească şi să plângă, osândindu-se şi prihănindu-se numai pe sine. Şi aşa, prin ispite se învaţă răbdarea iscusită şi dreapta socoteală, apoi aleargă la Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii tulburându-se de lucrul acesta şi îngreuindu-se de scârbă nesuferită, au căzut în adâncul deznădăjduirii şi s-au întors iarăşi cu inima în lume, iar unii şi cu trupul. Noi însă fraţilor, niciodată să nu deznădăjduim sau să ne împuţinăm, ci vitejeşte şi cu îndelunga răbdare să suferim ispitele, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă nouă. Căci mulţumirea către Dumnezeu risipeşte toate meşteşugurile vrăjmaşului.

15) Zis-a un bătrân : dacă atunci când facem noi cele rele ne iartă Dumnezeu, îndelung răbdând, oare nu mult mai mult ne va ajuta nouă când vom voi să facem cele bune ?

16) Au venit odată şapte fraţi din Alexandria, la avva Macarie, ispitindu-l şi i-au zis : spune-ne nouă, părinte, cum să ne mântuim ? Iar bătrânul suspinând le-a zis : o, fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu vrem să ne mântuim. Atunci ei au zis către dânsul : mult dorim să ne mântuim, dar nu ne lasă gândurile cele rele. Ce vom face ? Iar bătrânul le-a răspuns : de sunteţi monahi (adică singuratici), ce căutaţi cu mirenii, sau pentru ce vă duceţi unde petrec mirenii ? Cei ce s-au lepădat de lume şi s-au îmbrăcat în cinul cel sfânt dar petrec între mireni, se amăgesc. Căci, în zadar le este toată osteneala şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. De la mirean nimic nu dobândim, decât odihnă trupească. Şi unde este odihnă trupească, acolo frica lui Dumnezeu nu poate locui şi mai ales în monah. Monahul pentru aceasta se cheamă monah, adică singuratic, pentru că noaptea şi ziua vorbeşte cu Dumnezeu şi cugetă numai cele ce sunt ale Lui, nimic având pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii şi zăboveşte cu dânşii vreodată mai mult decât o zi, sau cel mult două şi asta pentru trebuinţa cea de nevoie şi pentru că nu poate să trăiască altfel, (adică să-şi vândă lucrul mâinilor sale şi să cumpere cele spre trebuinţa sa) trebuie să se întoarcă degrabă şi să se întoarcă înaintea lui Dumnezeu curat, pentru acele una sau două zile, pe care le-a făcut în lume pentru nevoia firii. Deci, cel ce nu face aşa, ci adeseori merge la mireni, nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte împreună cu ei, nu este cu adevărat monah, nici nu se va folosi cândva, ci necazuri va dobândi din petrecerea cu mirenii. La început, când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte până ce se va face cunoscut şi-i va ieşi vestea cum că cutare monah este robul lui Dumnezeu. Îndată satana pune în mintea mirenilor să-i aducă toată trebuinţa de vin şi de untdelemn, de aur şi de tot felul, zicând despre dânsul : Sfântul ! Sfântul ! Iar el auzind cuvântul acela, se trufeşte şi începe să şadă cu ei, mâncând şi bând, odihnindu-se şi la cântarea de psalmi sculându-se unde îşi înalţă glasul ca să zică mirenii că cutare monah cântă şi priveghează şi să-l laude. Primind laude, mai mult se trufeşte şi se înalţă. Astfel pleacă de la el cu totul smerenia. Deci, de-i va zice cineva vreun cuvânt aspru, el răspunde mai aspru. Şi aşa mânia ajutorându-se de slava deşartă, creşte în el. Încă şi pofta mai tare se aprinde în el văzând adeseori femei şi copii sau auzind cuvinte lumeşti. Pentru aceea şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte, căci se zice : tot cel ce caută la femeie spre a o pofti a preacurvit cu ea în inima sa. Se mai ispiteşte să adune cele de trebuinţă peste an, pentru sine şi pentru cei ce vin la el, după care le îndoieşte spre mai multă părută odihnă a celor ce vin la el. Şi din această pricină adună aur şi argint. Deci nu încetează a adăuga la răutăţile sale, până ce dracii îl vor amăgi desăvârşit, depărtându-l de la Dumnezeu şi aruncându-l în prăpastia iubirii de argint. Căci iubirea de argint este rădăcina a tuturor răutăţilor, precum a zis apostolul. Şi pe cât este departe cerul de pământ, atât de departe este de slava lui Dumnezeu monahul cei iubitor de argint. Şi nu este răutate mai presus decât răutatea monahului iubitor de argint. Monahul cel ce întâmpină vorbe lumeşti, are trebuinţă de multe rugăciuni ale sfinţilor părinţi căci de nu vor putea ceva puţin să-l folosească pe el, că celui ce se aruncă pe sine la moarte, cine îl va ajuta ? Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume ! De iubeşte cineva lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este cu el. Şi Iacov, fratele Domnului grăieşte : de se pare cineva că este prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face, căci dragostea lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu. Deci, să fugim fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe, că cel ce este muşcat de şarpe sau moare, sau abia se face sănătos. De folos ne este nouă să avem un război iar nu multe şi nenumărate. Spuneţi, fraţilor, părinţii noştri unde au dobândit fapta cea bună ? În lume sau în pustie ? Ştim că în pustia cea neumblată de mireni. Iar noi de suntem în lume, cum vom putea să dobândim fapta cea bună ? Căci de nu vom flămânzi şi nu vom înseta şi nu vom pătimi de frig şi de nu ne vom depărta de materiiie lumii şi nu vom muri voilor trupului, cum vom fi vii cu sufletul ? Cum vom dobândi Împărăţia Cerurilor ? Ostaşul de nu va lupta în război şi să biruie (după care va lua şi bani), nu se învredniceşte de cinste. Iar noi, mâncând şi bând şi între mireni petrecând, între care am fost şi mai înainte, cum ne vom învrednici de Împărăţia Cerurilor ? Monahul cel ce are aur, argint, sau materie, nu crede că poate Dumnezeu să-l hrănească, Cel ce hrăneşte şi fiarele şi peştii mării. Şi dacă nu poate să ne dea nouă pâine, nici Împărăţia Lui nu poate să ne-o dea. Aşadar, la ce ne ostenim ? Spuneţi-mi fraţilor ! Îngerii în cer, aur şi argint grămădesc sau slava lui Dumnezeu ? Şi noi, pentru ce ne-am lepădat de lume ? Ca iarăşi bani şi materie să adunăm, sau să ne facem îngeri ? Oare nu ştiţi că ceaţa care a căzut din cer se împlinește cu monahi ? Căci aceasta înseamnă chipul nostru îngeresc, după cum zic toţi.

17) Zis-a un bătrân : trebuie să fugim de toţi cei ce lucrează fărădelegea, chiar prieteni sau rude de ne vor fi, dregătorie preoţească sau împărătească de vor avea. Căci depărtarea de la cei ce lucrează fărădelegea ne dăruieşte nouă dragostea şi îndrăzneală către Dumnezeu.

18) Tot acesta a zis : nu este de folos să se lipească cineva de călcătorii de lege, nici în biserică, nici în târg, nici la alt lucru, ci trebuie să se depărteze de prietenia lor. Tot călcătorul de lege este vrednic să fie ocolit, fiind părtaş muncii celei veşnice.

19) Zis-a un bătrân : să nu locuieşti în locul unde vezi pe vreunii că au zavistie asupra ta fiindcă nu sporeşti.

CAPITOLUL XXII

PENTRU RUGĂCIUNE

1) Povestit-a unul din părinţi ca un călugăr iubitor de osteneli lua aminte de sine, dar s-a întâmplat că s-a lenevit puţin. Şi pe când se lenevea, prihănindu-se zicea : suflete, până când te leneveşti de mântuirea ta şi nu te temi de judecata lui Dumnezeu ? Vezi, nu cumva să fi apucat în lenevirea aceasta şi să te dai chinurilor celor veşnice ! Acestea zicând întru sine, se ridică la lucrul lui Dumnezeu. Într-una din zile însă, făcându-şi pravila, au venit dracii şi l-au tulburat. Iar el a zis către ei : până când mă necăjiţi ? Nu vă îndestulaţi cu lenevirea vremii celei trecute ? Zis-au lui dracii : când erai în lenevire nici noi nu aveam grijă de tine. După ce te-ai sculat asupra noastră, şi noi ne-am sculat asupra ta. Aceasta auzind fratele, se îndemna pe sine la lucrul lui Dumnezeu şi sporea cu darul lui Hristos.

2) Zis-a un bătrân : de voieşti să trăieşti după legea lui Dumnezeu, omule, vei avea ajutor pe Făcătorul Legii. Iar de voieşti să nu asculţi poruncile lui Dumnezeu, vei afla ajutor pe diavolul la căderea ta. A zis iarăşi : dă voinţă şi primeşti putere.

3) Un frate, ispitindu-se de draci, s-a dus la un bătrân şi i-a vestit ispitele pe care le pătimea. Şi i-a zis bătrânul : frate, să nu te înspăimânte pe tine ispitele cele ce ţi se întâmplă ! Căci cu cât văd vrăjmaşii sufletul înălţându-se şi unindu-se cu Dumnezeu, cu atât se scârbesc, topindu-se de zavistie. Dar cu neputinţă este, când se ispiteşte omul, să nu fie de faţă Dumnezeu şi îngerii Lui şi să-i dea mână de ajutor. Deci, nu înceta să te îndrepţi către El şi să-L chemi cu smerenie spre ajutor. Încă în vremea ispitei, pune în minte puterea Lui cea nebiruită şi neputinţa noastră şi cruzimea vrăjmaşului nostru şi vei dobândi degrabă ajutorul lui Dumnezeu.

4) Zis-a un bătrân : de vei lucra lucrul mâinilor tale în chilia ta şi va sosi ceasul rugăciunii tale, să nu zici : să sfârşesc aceste puţine smicele de finic şi aşa mă voi scula. Ci scoală-te la fiecare ceas şi dă-i lui Dumnezeu datoria. Fiindcă de vreme ce câte puţin te obişnuieşti să te leneveşti la rugăciune şi la pravilă, sufletul tău se face pustiu de tot lucrul trupesc şi duhovnicesc. Căci de dimineaţă se vede osârdia ta.

5) Zis-a un bătrân : dacă monahul, când stă la rugăciune, numai atunci se roagă, unul ca acesta nicidecum nu se roagă.

6) Povestit-au nişte fraţi, zicând : odată am mers la un bătrân şi după obicei, făcându-se rugăciune, după ce ne-am închinat între noi, am şezut. Şi după ce am vorbit, vrând să ne ducem, am cerut să se facă rugăciune. Iar unui din părinţi a zis către noi : de ce ? Dar nu v-aţi rugat ? Şi-am zis : când am intrat, părinte, s-a făcut rugăciune şi am vorbit până acum. Zis-a bătrânul : iertaţi, fraţilor, că şezând cu voi un frate şi vorbind, a făcut o sută şi trei rugăciuni. După ce a zis el aceasta, a făcut rugăciune şi i-a slobozit.

7) Zis-a un bătrân : omul are trebuinţă să se teamă de judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească fapta bună şi să se roage lui Dumnezeu totdeauna.

8) Pe un frate care sta la rugăciune, l-a muşcat o scorpie la picior şi atât s-a atins durerea de inima lui, încât puţin a fost să nu-şi dea suftetul. Dar deşi se afla aşa şi suferea dureri, nu s-a îndepărtat până ce nu şi-a împlinit rugăciunea.

9) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : pentru ce, când stau la rugăciune, mai mult mă trage gândul la alte griji ? Şi i-a răspuns bătrânul : diavolul dintru început nevrând să se închine Dumnezeului tuturor, s-a lepădat din ceruri şi străin s-a făcut de Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta se sileşte şi pe noi să ne tragă de la rugăciune la alte zăbave, vrând să lucreze şi în noi ceea ce a pătimit el.

10) Un monah, care petrecea singur, nu lucra nimic, ci neîncetat se ruga. Iar seara intra în chilia sa şi-şi afla pâinea sa şi o mânca. Deci, într-una din zile a venit un frate având smicele de finic şi l-a făcut de a lucrat. Făcându-se seară, a intrat să mănânce după obicei şi nu a aflat nimic. Atunci, s-a culcat mâhnit şi i s-a descoperit lui de sus : zăbovindu-te împreună cu Mine, te hrăneam. Dar după ce ai început să lucrezi, caută-ţi hrana din lucrul mâinilor tale.

11) Era cândva un bătrân în muntele Sinai şi ieşind de acolo l-a întâmpinat un frate, care suspinând i-a zis bătrânului : părinte, ne mâhnim pentru neplouare. Iar el i-a răspuns : pentru ce nu vă rugaţi lui Dumnezeu, ca să plouă ? Zis-a fratele : ne rugăm şi facem litanie, dar nu plouă. Atunci a zis bătrânul : cu adevărat, nu vă rugaţi cu dinadinsul. Dacă voieşti să cunoşti că aşa este, să stăm la rugăciune. Şi întinzând mâinile către cer, s-a rugat. Şi îndată s-a pogorât ploaia. Iar fratele văzând, s-a înfricoşat şi căzând s-a închinat. Apoi bătrânul a fugit îndată de acolo.

12) Un frate, supărându-se de gândurile rele, cu multă smerenie zicea că acestea gândind, nu are măsura de mântuire. Deci, mergând la un bătrân iscusit, l-a rugat să se roage să i se uşureze gândurile. Şi a zis bătrânul către el : nu-ţi este de folos, fiule ! Dar el sta silindu-l pe bătrân şi rugându-se bătrânul, a ridicat Dumnezeu războiul de la frate. Şi îndată a căzut în înaltă cugetare şi mândrie. De aceea, mergând, l-a rugat pe bătrân să-i vină iarăşi gândurile şi smerenia pe care le-a avut mai înainte.

13) Zis-a un bătrân : sunt unii care îşi petrec zilele în lenevie şi cu cuvântul şi cu gândul caută să se mântuiască, dar cu lucrul nu se ispitesc, ci vieţile sfinţilor le citesc. Smerenia acestora şi neagoniseala, înfrânarea şi privegherea, rugăciunea şi plecarea genunchilor, culcarea pe jos, liniştea şi celelalte nevoinţe, nu le lucrează. Ci cu lenevirea şi părerea lor fac mincinoase vieţile sfinţilor, zicând că nu este cu putinţă vreunui om să sufere unele ca acestea, nesocotind ei, că unde va locui Dumnezeu prin darul botezului şi prin lucrarea poruncilor, acolo se fac lucruri şi daruri mai presus de fire.

14) Un bătrân petrecea într-o capişte de idoli şi venind dracii îi ziceau : du-te din locul nostru ! Iar el le-a zis : voi nu aveţi loc nicăieri. Şi au început ei să împrăştie toate smicelele de finic ale bătrânului. Bătrânul sta şi le aduna. Apoi dracul apucându-l de mână l-a tras afară. Ajungând bătrânul la uşă, cu cealaltă mână ţinea uşa strigând : Iisuse, ajută-mi ! Şi îndată a fugit dracul lăsându-l, iar bătrânul a început a plânge. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând : de ce plângi ? Răspuns-a bătrânul : fiindcă îndrăznesc ei să-l apuce pe om şi să facă aşa ! Glasul iarăşi i-a zis : tu te-ai lenevit, căci când M-ai căutat, văzut-ai cum M-am aflat la tine îndată. Şi mulţumind bătrânul, se ţinea de lucrarea cea după Dumnezeu.

15) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : ce sunt, părinte, nălucirile cele de noapte ? Şi i-a răspuns bătrânul : precum ziua ne trage pe noi diavolul la gânduri străine să nu ne îndeletnicim cu rugăciunea şi cu cugetările cele bune tot aşa şi noaptea ne tulbură mintea cu năluciri mari şi de multe feluri, ca să facă netrebnică şi rugăciunea cea de noapte, pizmaşul oamenilor. Pentru aceea nu trebuie să luăm aminte la el nicidecum.

16) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : care este plugăria sufletului, ca să rodească ? I-a răspuns bătrânul : plugăria sufletului este liniştea trupului, rugăciunea trupească cea multă şi neluarea aminte la greşelile oamenilor, ci numai la ale tale. De va petrece omul întru acestea, nu va zăbovi să-i rodească sufletul.

17) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : ce lucrare trebuie să aibă inima, ca să se îndeletnicească cu dânsa. Şi i-a răspuns bătrânul : aceasta este lucrarea cea desăvârşită a monahului : să ia aminte la Dumnezeu fără răspândire. Zis-a fratele : dar gândurile cele rele nu lasă mintea să ia aminte la Dumnezeu pururea. Cum trebuie să le gonească ? Şi a zis bătrânul : nu poate mintea de la sine să facă aceasta, că nu are o astfel de putere, ci când vor bântui gândurile, trebuie degrabă să alerge la Dumnezeu şi Acela le va topi ca ceara, căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Zis-a fratele : cum dar părinţii Schitului întrebuinţau gândul cel împotrivă grăitor ? Răspuns-a bătrânul - şi lucrarea aceea este mare şi bună, dar are osteneală şi nu este cu folos pentru toţi. Zis-a fratele : cum nu este cu folos pentru toţi ? Zis-a bătrânul : când gândul va veni asupra sufletului şi va putea sufletul prin nevoinţă să-l gonească, altul năpădind îl va cuprinde. Şi aşa toată ziua grăind împotriva mişcărilor gândurilor, niciodată nu se va îndeletnici la privirea lui Dumnezeu. Întrebat-a fratele : cu ce meşteşug aleargă dânsul la Dumnezeu ? Zis-a bătrânul : de va veni la tine gândul curviei, îndată smulgând mintea, înalţ-o cu osârdie către Dumnezeu şi nu zăbovi. Zis-a fratele : dar de va veni gândul slavei deşarte, nu trebuie să grăiesc împotriva gândului ? Răspuns-a bătrânul : în oricare ceas va grăi împotrivă cineva, mai tare se face gândul acela şi mai puternic. Căci va grăi împotrivă mai multe decât tine, şi nici Duhul Sfânt nu îţi va ajuta ţie atât. Căci te afli ca şi cum te-ai mândri şi socoteşti că eşti în stare să te lupţi cu patimile. Atunci mai vârtos trebuie să alergi către Dumnezeu. Căci precum cel ce are părinte duhovnicesc, părintelui lasă toate şi el este fără de grijă. Aşa şi tu dându-te lui Dumnezeu, nu trebuie să ai grijă nicidecum de gând, să-i grăieşti împotrivă, sau să-l laşi să intre. Dacă va intra, du-l sus către părintele şi zi-i : eu nu am nimic. Iată părintele meu, el ştie ! Şi ducându-l în mijlocul căii lăsându-te, va fugi. Căci nu poate să meargă cu tine la acela, nici să stea înaintea altuia. Deoarece ca această lucrare, nu este mai mare şi mai fără de grijă în toată Biserica.

18) Un bătrân povestea : un episcop s-a dus într-un sat într-o duminică şi a zis diaconilor săi : căutaţi-l pe preotul satului, să ne facă mâine Sfânta Jertfă a Sfintelor Taine ! Şi căutându-l l-au aflat pe preot, om sătean şi fără vicleşug şi l-au dus la episcop. Apoi l-a îndemnat episcopul să facă Sfânta Liturghie. Când preotul intra în Sfântul Altar, l-a văzut episcopul că îndată ce a stat în faţa Sfintei Mese era tot un foc şi nu ardea. După ce s-a sfârşit Sfânta Liturghie, l-a chemat episcopul pe preot în veșmântărie şi a zis către dânsul : blagosloveşte-mă, vrednicule rob al lui Dumnezeu ! Iar preotul a zis : cum este cu putinţă să fie blagoslovit episcopul de către preot, care este hirotonit de acesta ? Ci tu blagosloveşte-mă, părinte ! Iar episcopul a răspuns : nu pot blagoslovi pe cel ce stă în foc şi aduce Sfintele Daruri lui Dumnezeu. Căci totdeauna cel mai mic se blagosloveşte de cel mai mare. Şi preotul a zis : se poate, Sfinţite stăpâne, ca vreun episcop sau preot să stăruiască la Sfintele Taine, şi să nu stea în dumnezeiescul foc ? Aceasta auzind episcopul, s-a minunat de curăţenia preotului şi de nerăutatea lui şi folosindu-se s-a dus.

19) Povestesc unii despre un bătrân că a petrecut patru luni umblând la un frate oarecare la Schit şi niciodată nu l-a aflat fără îndeletnicire. Iar mai târziu venind odată şi stând în afara uşilor, l-a auzit plângând şi grăind singur : Doamne, de când mă ostenesc atâta, rugându-mă Ţie să mă miluieşti ! Urechile Tale oare să nu prindă de veste, când strig să mă miluieşti ?

20) Spunea cineva din bătrâni, că a mers dracul la un bătrân, în chip de monah şi bătând la uşă i-a deschis bătrânul şi a zis : fă rugăciune ! Iar dracul i-a zis : şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Şi iar a zis bătrânul : roagă-te şi zi : Slava Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Iar dracul, fiind ars ca de foc, a fugit.

21) Zis-a un bătrân : odinioară m-am sculat să-mi fac pravila şi când am început, am auzit trâmbiţe de război şi m-am mâhnit. Apoi am zis în mine : oare război să fie acesta ? Şi a răspuns dracul : război este şi zarvă. Iar de-ţi este voia să nu fi luptat, nu purta război ci mănâncă, bea, dormi şi nu mă voi lupta cu tine !

22) Zis-au bătrânii : oglinda călugărului este rugăciunea.

23) Zis-a oarecare din bătrâni, că precum nu este cu putinţă a-şi vedea cineva faţă în apă tulbure, aşa şi sufletul, de nu se va curăţi de gândurile străine, nu poate să se roage cu mintea.

24) Ziceau bătrânii despre un frate, că niciodată nu şi-a lăsat lucrul mâinilor sale şi rugăciunea lui neîncetat urca la Dumnezeu. Şi era foarte smerit şi cucernic.

25) Zis-a un bătrân : când se păzeşte omul să nu-l asuprească pe aproapele, atunci îndrăzneşte cu gândul, căci rugăciunea lui este primită la Dumnezeu, iar de va asupri cineva pe aproapele său, rugăciunea lui este urâtă şi neprimită, căci suspinul celui asuprit nu lasă rugăciunea celui ce l-a asuprit să intre şi să stea înaintea lui Dumnezeu.

26) Zis-a iarăşi : de vei auzi despre cineva că te-a ocărât şi va veni la tine, să nu-i arăţi că ştii ceva, ci vorbeşte cu dragoste cu el şi arată-ţi faţa veselă către el, ca să ai îndrăzneală la rugăciune.

27) Un bătrân oarecare rugându-se îi sta mult împotrivă diavolul, căci atunci când îşi ridica el mâinile, se prefăcea dracul în chip de leu şi apucându-l cu labele cele dinainte îşi înfigea unghiile în amândouă părţile în coapsele nevoitorului şi nu-l lăsa până ce nu îşi slobozea mâinile. Sfântul nu slăbea deloc însă până ce îşi împlinea rugăciunile sale obişnuite.

28) Un bătrân sfânt rugându-se în pustie au venit dracii şi o săptămână l-au trântit şi l-au scuturat, ridicându-l în sus cu rogojina dar n-au putut să-i pogoare mintea de la rugăciunea cea fierbinte.

29) Alt bătrân, tot iubitor de Dumnezeu, având pentru rugăciune purtarea de grijă şi prin pustie umblând, au venit doi îngeri la dânsul şi alături de dânsul, mergeau de amândouă părţile. El însă câtuşi de puţin n-a căutat la ei, ca să nu-şi piardă comoara cea de mare preţ. Căci îşi aducea aminte de cuvântul apostolului, care zice : nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus Hristos.

30) Zis-a un bătrân : precum este mai mare vederea decât toate simţurile aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune.

31) Zis-a un bătrân : roagă-te blând şi cântă lin după rânduială şi cu înţelegere şi vei fi ca un pui de vultur, purtându-se în slavă !

32) Un bătrân se ducea să-şi vândă coşniţele. Dar diavolul, întâmpinându-l, i le-a răpit şi le-a făcut nevăzute. Atunci bătrânul, întorcându-se la rugăciune, zicea : Dumnezeule, mulţumescu-ţi Ţie că m-ai izbăvit de osteneală ! Şi nesuferind diavolul mulţumirea bătrânului, a strigat, zicând : iată-ţi coşniţele, bătrâne ! Iar bătrânul, luându-le, le-a vândut.

33) Monahul cel ce este gata să sufere vitejeşte cele ce se întâmplă, puţin se va mâhni în vremea ispitei. Iar cel ce nu primeşte ispită, mai mult se va scârbi. Tulumbele se aduc în ziua aprinderii şi lacrimile în vremea ispitei. Apa stinge flacăra cea aprinsă pe casă şi lacrimile la rugăciune, poftele cele rele.

34) Povestit-a un ucenic despre stareţul sau că timp de douăzeci de ani nu a dormit pe coaste, ci pe scaunul la care lucra, şezând, dormea. Şi în toţi anii aceştia mânca la două zile o dată, sau la patru, sau la cinci. Iar când mânca, avea o mână întinsă la rugăciune, iar cu cealaltă mânca. Şi întrebându-l eu - zice ucenicul - pentru ce făcea aceasta, a răspuns bătrânul : judecata lui Dumnezeu am pus-o înaintea ochilor mei şi nu o pot suporta. Odată ieşind bătrânul şi aflându-mă în curte dormind, a stat deasupra mea şi a plâns şi tânguindu-se zicea : oare, unde este gândul acestuia, că doarme fără de grijă !

35) Un bătrân şedea în chinovia Sfântului Teodosie chinoviarhul, care timp de treizeci de ani acest canon păzea : în fiecare săptămână o singură dată gusta pâine şi apă şi lucra neîncetat iar din biserică niciodată nu ieşea.

36) Un bătrân avea un îngrijitor care locuia la sat şi s-a întâmplat că odată zăbovind îngrijitorul i-au lipsit cele de trebuinţă bătrânului. Şi încă zăbovind, i-au lipsit cu totul cele de trebuinţă şi lucrul mâinilor lui, pe care îl lucra la chilie. Şi se necăjea, fiindcă nici nu putea lucra, nici cele trebuincioase nu avea. Şi a zis ucenicului său : te duci până în sat ? Iar el a zis : cum voieşti, aşa voi face, căci se temea şi fratele să se apropie de sat, pentru sminteală. Dar ca să nu se arate neascultător către părintele său, s-a hotărât să meargă. Şi i-a zis lui bătrânul : mergi şi cred că Dumnezeu te va acoperi de toată ispită ! Şi făcând rugăciune, l-a trimis. Iar fratele venind în sat şi aflând casa îngrijitorului, stând lângă uşă, a bătut. Dar s-a întâmplat atunci, că îngrijitorul şi toţi ai casei lui se duseseră afară din sat la o pomenire. Acasă a rămas o fecioară a lui, care cum l-a văzut pe fratele, i-a deschis. Şi văzându-l şi aflând ce voieşte, îl îndemna să intre înăuntru. El însă nu voia. Dar mult silindu-l l-a biruit şi l-a tras la dânsa. Ucenicul cum s-a cunoscut înconjurat de gânduri, suspinând din adânc, a zis către Dumnezeu, Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, mântuieşte-mă în ceasul acesta ! Şi aceasta zicând, îndată s-a aflat la râu, urcând spre munte şi a ajuns fără de vătămare la părintele său.

37) Ucenicul unui stareţ mare luptat fiind spre curvie, s-a dus în lume şi s-a logodit. Iar bătrânul scârbindu-se s-a rugat lui Dumnezeu, zicând : Doamne, Iisuse Hristoase, nu-l slobozi pe robul Tău să se spurce ! Deci, culcându-se fratele cu logodnica şi-a dat duhul, nespurcându-se.

CAPITOLUL XXIII

PENTRU ACEASTA, CĂ TOTDEAUNA SE CADE SĂ NE TREZIM

1) Povestesc unii despre un bătrân, că şezând în chilie, a venit la dânsul noaptea un frate şi l-a auzit înăuntru sfătuindu-se cu cineva şi zicând : o, răule, până când ? Du-te de la mine. Vino încoace, iubite. Intrând fratele, i-a zis : părinte, cu cine grăiai ? Şi i-a răspuns : gândurile cele rele le goneam, iar pe cele bune le chemam.

2) Zis-a un bătrân : omul cel ce are în tot ceasul înaintea sa moartea, biruieşte slăbirea sufletului.

3) Zis-a iarăşi : aurul sau argintul de îl va pierde cineva, poate în locul lui să afle altul. Dar vremea pierzând-o, alta nu va mai putea afla în locul ei.

4) Venit-a odinioară un bătrân la alt bătrân. Şi vorbind ei, a zis unul : eu am murit lumii. I-a răspuns celălalt : să nu nădăjduieşti în tine, frate, până când vei ieşi din trup, că deşi zici tu că ai murit lumii diavolul este viu.

5) Zis-a un bătrân : ostaşul sau vânătorul ieşind la război nu se mai îngrijeşte de nimic, dacă se va răni sau va scăpa, şi amândoi numai de sine se îngrijesc. Aşa se cade şi călugărului să fie.

6) Zis-a un bătrân : precum nimeni nu poate nedreptăţi pe cel ce şade aproape de împărat, aşa şi satana nu poate să ne strice nimic nouă, de va fi sufletul nostru aproape de Dumnezeu. Căci Dumnezeu zice : apropiaţi-vă de Mine şi Eu mă voi apropia de voi ! Când ne răspândim cu mintea totdeauna, lesne răpeşte vrăjmaşul sufletul nostru cel ticălos şi îl pogoară în patimile necurăţiei.

7) Grăiau bătrânii : trei puteri ale satanei sunt care merg înaintea a tot păcatul : uitarea, neîngrijirea şi pofta. Dacă vine uitarea, se naşte neîngrijirea şi negrija naşte poftă. Cel ce nu este în uitare, nu cade în negrijă, iar cel ce nu cade în negrijă, nu ajunge la poftă şi cel ce nu pofteşte, nu cade niciodată de la darul lui Hristos.

8) Zis-a un bătrân : deprinde-te cu tăcerea şi nu te îngriji de nimic ! Ia aminte la învăţătura ta, culcându-te şi sculându-te cu frica lui Dumnezeu şi nu te vei teme de năravurile tale cele necurate !

9) Zis-a un bătrân către un frate : diavolul este vrăjmaşul, iar tu eşti casa. Deci, vrăjmaşul nu încetează să arunce în casa ta orice află, toată răutatea turnând-o. Însă tu să nu te leneveşti ci să mături afară tot. Dar de te vei lenevi, se va umple casa ta de toată necurăţia şi după aceea nu vei mai putea intra în ea. Ci, îndată ce aruncă el, mătură şi va fi casa ta curată, cu darul lui Hristos.

10) Zicea unul din bătrâni : când se acoperă ochii boului, atunci el se suceşte şi umblă în rânduială, iar de nu îi acoperi ochii, nu se supune. Aşa şi diavolul : de va apuca să închidă ochii omului, îl duce la tot păcatul, iar de se vor lumina ochii lui, lesne va putea scăpa de meşteşugurile vicleanului.

11) Povestit-au unii că în muntele lui Antonie şedeau şapte fraţi şi pe vremea curmalelor păzeau pe rând, să alunge păsările. Şi era acolo un bătrân, care când îi venea ziua, striga : fugiţi de aici, gândurile mele cele dinăuntru şi păsările cele din afară.

12) Povestesc unii despre un bătrân, că trăgea să moară în Schit şi i-au înconjurat fraţii patul şi iertându-l, au început să plângă. Iar el deschizându-şi ochii, a râs, şi iarăşi a râs. A râs şi a treia oară. Şi l-au rugat fraţii, grăind : ce este, părinte, că noi plângem şi tu râzi ? El le-a răspuns : râdeam pentru că vă temeţi toţi de moarte şi am mai râs pentru că nu sunteţi gata. A treia oară am râs că de la osteneală merg la odihnă. Şi îndată a adormit bătrânul.

13) Spunea ucenicul unui bătrân iscusit : cândva mergând noi se cam oprea bătrânul şi i-am zis : părinte, mai mergi măcar un pic. Şi mi-a răspuns : oare, nu auzi că îngerii cântă în ceruri ? Iar noi nu ne trezim, pentru că a zis părintele Antonie : nu se cade monahului să se îngrijească de nimic, decât pentru mântuirea sufletului său.

14) Zis-a un bătrân : de la mic până la mare, tot ce facem, să privim la roada lor ce o vor naşte : ori cu gândul, ori cu lucrul.

15) Doi filosofi au mers la un bătrân şi l-au rugat să le spună un cuvânt de folos. Dar bătrânul tăcea. Iarăşi i-au zis filosofii : nu ne spui, părinte, nimic ? Atunei le-a răspuns bătrânul : că sunteţi iubitori de vorbă, iar nu filosofi adevăraţi, ştiu şi vă spun până când vă veţi învăţa a vorbi, neştiind ce grăiţi. Aceasta să vă fie filosofia : să vă deprindeţi pentru cele de moarte şi pentru linişte şi să vă păziţi pe voi cu tăcere.

16) Un bătrân oarecare şedea la Tebaida într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit. Şi avea obicei bătrânul, seara, să-l sfătuiască cele de folos şi după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Odată însă nişte mireni cucernici, care ştiau nevoinţa cea multă a bătrânului, s-au întâmplat de au venit la el şi i-au făcut mângâieri. Şi după ce s-au dus, a şezut iarăşi bătrânul seara după obicei, sfătuindu-l pe frate şi în timp ce vorbea cu el, a adormit. Iar fratele a aşteptat să se trezească bătrânul şi să-i facă rugăciune. Dar, mult şezând şi nedeșteptându-se bătrânul, s-a supărat şi nu s-a dus. Şi a suferit aşa de şapte ori la rând, supărându-se şi împotrivindu-se şi nu s-a dus. Apoi, trecând o vreme din noapte, s-a deşteptat bătrânul şi văzându-l pe ucenic şezând, i-a zis : nu te-ai dus până acum ? Iar el a zis : nu, că nu m-ai slobozit, părinte. Şi a zis bătrânul : pentru ce nu m-ai deşteptat ? I-a răspuns fratele : nu am îndrăznit să te mişc, ca să nu îţi stric somnul. Aşa, au citit pravila cea de dimineaţă şi după sfârşitul ei, l-a slobozit bătrânul pe frate şi şedea singur. Atunci a fost răpit şi iată cineva şi arătă lui un loc slăvit, cu un scaun strălucit în el şi deasupra scaunului şapte cununi strălucitoare. lar el l-a întrebat pe cel ce i le arăta : ale cui sunt acestea ? Şi i-a răspuns acela : ale ucenicului tău, şi locul şi scaunui i le-a dăruit Dumnezeu pentru ascultarea lui, iar cele şapte cununi în noaptea aceasta le-a luat. Deci, venindu-şi în sine bătrânul, l-a chemat pe frate şi i-a zis : spune-mi, ce-ai făcut în noaptea aceasta ? Iar el a răspuns : iartă-mă, părinte, dar nimic n-am făcut ! Bătrânul, socotind că smerindu-se nu mărturiseşte, i-a zis : nu te slobozesc de nu-mi vei spune ce-ai făcut, sau ce-ai gândit în noaptea aceasta ! Fratele, nimic ştiind să fi făcut, nu avea ce să-i zică. Şi i-a zis părintelui : părinte, nimic nu am făcut decât aceasta : că supărat fiind de gânduri de şapte ori, să mă duc fără de slobozenia ta, nu m-am dus. Iar bătrânul auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotriva gândului, a primit cununa de la Dumnezeu. Şi fratele nimic din cele ce a văzut nu i-a spus. Dar pentru folos le-a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să cunoaştem ca şi pentru mici osteneli ne dăruieşte nouă Dumnezeu cununi strălucite. Să ne mai învăţăm şi a cere cu osârdie rugăciunile părinţilor şi să nu îndrăznim să facem ceva, sau câtuşi de puţin să ne despărţim de ei, fără blagoslovenie.

CAPITOLUL XXIV

    CUM TREBUIE SĂ PRĂZNUIASCĂ IUBITORII DE DUMNEZEU ŞI CARE ESTE OSPĂTAREA PĂRINŢILOR LA PRAZNICE


1) Zis-a un bătrân : de îţi va zice ţie gândul să faci multe feluri de bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc. Iar hrana cea mai bună a monahului este plânsul şi lacrimile.

2) Zis-a unul din părinţi : ştiu un frate la chilii, care a postit săptămâna Paştilor. Şi cum s-au adunat seara, a fugit să nu mănânce la masă. Şi-a făcut doar puţine sfecle fierte şi le-a mâncat fără de pâine.

3) Zis-a un bătrân : cu cuvinte dumnezeiești să ne desfătam şi cu vieţile sfinţilor părinţi să prăznuim, nu cu pântecele desfătându-ne, ci duhovniceşte veselindu-ne.

4) Un monah lucra de ziua unui mucenic. Văzându-l alt monah, i-a zis : oare ţi se cade să lucrezi astăzi ? Iar el a răspuns : astăzi a fost schingiuit robul lui Dumnezeu, muncit, pedepsit, dar eu să nu mă ostenesc cu puţină osteneală astăzi ?

5) Ne-a povestit nouă avva Pavel capadocianul acestea : în vremea când s-a făcut pustiirea perşilor, am fugit şi noi de la mănăstirea noastră şi ne-am risipit. Deci intrând eu în Constantinopol, am aflat după întâmplare o corabie care trebuia să meargă la Alexandria. Şi dându-i plată, am intrat într-însa şi în puţine zile am ajuns la Alexandria. Aflând eu acolo monahi din muntele Nitriei, am călătorit împreună cu ei. Când am ajuns la munte, am locuit împreună cu unul din bătrâni. Şi petrecând cu
dânsul un an şi trei luni, m-am dus la egumenul muntelui şi i-am zis : fă milă, avvo şi dă-mi o chilie, ca să mă odihnesc, că nu pot să trăiesc împreună cu un bătrân care nu păzeşte pravila monahilor, ci a mirenilor ! Acesta mă sileşte să postesc duminică, în celetalte sărbători şi în cele cincizeci de zile. Iar ce este mai rău, că nici nu mă lasa să cânt canoanele şi troparele, pe care toţi le cântă. În zilele Sfântului Post, afară de sâmbătă şi de duminică, nici pâine, nici vin, nici untdelemn nu gustăm, ci cu poame ne îndestulăm, la două zile. Şi a răspuns egumenul muntelui : întoarce-te, frate şi locuieşte împreună cu bătrânul de voieşti să te mântuieşti ! Că cel ce pofteşte mântuirea, nici în praznic, nici în ziua duminicii nu trebuie să petreacă fără preamărirea lui Dumnezeu care cu post şi priveghere se întăreşte şi se păzeşte. Căci precum peştele fără apă nu poate trăi, tot aşa, nici monahul fără rugăciune neîncetată, fără post şi priveghere, nu poate să trăiască şi să petreacă după Dumnezeu. Încă îndoite zile de post, numai sihaştrilor li se cuvin. La fel, poame să guste, iar de pâine să se depărteze nu este lucru de folos, nici lăudat, căci are semn de slavă deşartă iar patruzeci de zile de înfrânare în Sfântul şi Marele Post, cu dezlegare şi odihnă de la Paşti până la Pogorârea Duhului Sfânt, mirenilor şi bogaţilor li se cuvine, nu monahilor. Troparele şi canoanele de cântat şi glasurile, preoţilor celor din lume şi celorlalți li se cuvin. Căci, pentru aceasta şi norodul obişnuieşte în biserică să se adune, iar monahilor care petrec departe de tulburările lumii, un lucru ca acesta nu numai le este folositor, dar de multe ori şi pricinuitor de vătămare. Căci precum pescarul cu undiţă şi cu viermele vânează peştele, aşa şi diavolul cu aceste tropare şi cu cântarea, cufundă monahul în slava deşartă, în veselia oamenilor, în iubirea de dulceaţă şi poate chiar şi în curvie. În depărtarea de cântare se afla mântuirea pentru monahul cel ce cu adevărat voieşte să se mântuiască.

CAPITOLUL XXV

PENTRU SOCOTINŢĂ

1) Un frate a zis unui bătrân : nu văd nici un bine înaintea mea. I-a răspuns bătrânul : tu eşti cu patru uşi iar cel ce voieşte va intra şi va ieşi prin tine şi tu nu pricepi. Însă de te vei scula şi vei închide uşile şi nu vei lăsa să intre prin ele gândurile cele rele, atunci le vei vedea afară stând şi luptându-se cu tine.

2) Şi iarăşi a fost întrebat : pentru ce mă trândăvesc adeseori ? Şi i-a răspuns : pentru că n-ai înştiinţat încă starea ta.

3) Şi iarăşi l-a întrebat : ce se cade călugărului să facă ? Şi i-a răspuns : toată faptă bună să o facă şi de la tot răul să se depărteze.

4) Zis-au părinţii : la tot gândul ce îţi vine, să îi zici : al nostru eşti sau al vrăjmaşilor noştri ? Şi ştiu că îţi va spune ţie.

5) Şi iarăşi a zis : sufletul este asemenea izvorului : de-l vei curăţi, va izvorî iar de îl vei astupa, va pieri.

6) Şi iarăşi a zis : socotinţa este mai mare decât toate faptele cele bune.

7) Au zis bătrânii : de vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos.

8) Zis-a un bătrân : neamul acesta nu caută ziua de astăzi, ci ziua de mâine.

9) Iarăşi a zis : îndrăzneala şi râsul sunt asemenea focului care arde paiele.

10) Iarăşi a zis : omul care se nevoieşte pentru Dumnezeu asemenea este mucenicului.

11) Iarăşi : de se va face cineva nebun pentru Dumnezeu, îl va înţelepţi pe el Dumnezeu.

12) Şi iarăşi : acestea le cere Dumnezeu de la om : mintea, cuvântul şi lucrul.

13) Şi iarăşi : acestea este dator omul să facă : să se teamă de judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească faptele cele bune şi să se roage totdeauna lui Dumnezeu.

14) Un frate l-a întrebat pe unul din părinţi, dacă îşi spurcă cineva mintea cu gândurile cele spurcate. Şi s-a pus întrebarea aceasta mai multora şi unii ziceau că se spurcă, iar alţii că nu. Dacă nu, nu putem să ne mântuim cei proşti. Ci mai degrabă aceasta este : să nu faci cu trupul păcat. Iar fratele mergând la un bătrân iscusit, l-a întrebat şi i-a răspuns bătrânul : după măsura fiecăruia este întrebat fiecare. Deci, se ruga fratele, bătrânului, zicând : tâlcuiește-mi acest cuvânt ! Şi i-a răspuns bătrânul : iată un vas poftit ! Şi au intrat doi fraţi, unul având poftă mare, iar celălalt mai mică. Şi de va zice gândul celui desăvârşit : aş vrea să am acest vas şi nu va zăbovi în aceasta, ci o va tăia de la sine, nu s-a spurcat, neajungând la măsură mare. Iar de va pofti şi va zăbovi gândind şi nu-şi va scoate gândul, s-a spurcat pe sine.

15) Zis-a un bătrân : nu vom fi judecaţi atât pentru gândurile cele dinăuntrul nostru, cât mai ales pentru gândurile primite dinafară. Că se întâmplă uneori a se prăpădi din gânduri şi alteori a se încununa din gânduri.

16) Zis-a un bătrân : proorocii au făcut cărţile şi venind părinţii, au trăit după Scriptură. Cei de după dânşii le-au învăţat pe de rost şi le-au şi scris pe când cei de pe urmă, le-au pus deşarte pe ferestre.

17) Nişte fraţi ieşind din chinovie, au mers în pustie la un sihastru. Acesta i-a primit cu părere de bine şi precum este obiceiul sihaştrilor, văzându-i osteniţi, le-a pus masă mai înainte de vreme şi din cele ce avea le-a pus dinainte şi i-a odihnit. Iar dacă s-a făcut seară, au cântat cei doisprezece psalmi. La fel şi noaptea. Iar bătrânul priveghea singur şi i-a auzit pe amândoi, grăind unul către altul : sihaștrii cei din pustie se odihnesc mai mult decât noi, la mânăstirile cele mari. Dimineaţa, vrând ei să plece la un bătrân aproape de sihastru, le-a zis : închinaţi-vă bătrânului din partea mea şi să-i ziceţi să nu ude buruienile. Şi au făcut aşa. Iar acela auzind, a priceput cuvântul bătrânului şi i-a ţinut până seara nemâncaţi. Dacă s-a făcut seară, au făcut slujba mare şi după aceea le-a zis : să mai odihnim, pentru voi, de vreme ce sunteţi osteniţi. Şi le-au pus dinainte pâine uscată şi sare, grăind că se cade a prăznui pentru ei şi a turnat puţin oţet în sare. Apoi, sculându-se, au făcut priveghere până la ziuă şi le-a zis : nu putem săvârşi pentru voi pravila toată, de aceea, odihniţi-vă, de vreme ce sunteţi călători ! Şi făcându-se ziuă, voiau să fugă, dar el îi rugă : mai şedeţi puţin la noi, măcar trei zile, după obiceiul pustiului. Ei însă, n-au vrut să şadă, dar văzând că nu-i lăsa, au fugit fără ştirea bătrânului.

18) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : de mi se va întâmpla să mă îngreuiez de somn şi va trece vremea pravilei mele şi nu vreau să mai încep de supărare slujba, ce să fac ? Şi i-a răspuns bătrânul : de ţi se va întâmpla să dormi până dimineala, sculându-te, închide uşa şi ferestrele şi fă-ţi slujba, pentru că scris este : a Ta este ziua şi a Ta este noaptea, căci în toată vremea este slăvit Dumnezeu.

19) Zis-a un bătrân : este un om care mănâncă mult şi încă nu se satură şi este altul care mănâncă puţin şi se satură. Deci, cel ce mănâncă mult şi încă i-ar mai trebui, are mai mare plată decât cel ce mănâncă puţin şi se satură.

20) Un frate l-a întrebat pe un călugăr mic : oare, bine este să taci, sau să grăieşti ? Şi i-a răspuns : de sunt cuvinte deşarte, lasă-le, iar de sunt bune, dă-le loc bun şi grăiește-le ! Însă şi bune de sunt, să nu zăboveşti cu ele, ci îndată să le tai de la tine şi te vei odihni.

21) Iesit-au oarecând nişte călugări din Egipt Ia Schit. Şi văzând cei de la oraş pe cei de la Schit mâncând degrabă, s-au smintit. Înştiinţându-se de aceasta preotul, a vrut să-i mângâie şi a propovăduit în biserică, zicând poporului : postiţi şi lungiţi rânduiala postului vostru, fraţilor ! Atunci au dat să plece egiptenii care veniseră dar au fost opriţi şi dacă n-au mâncat în ziua cea dintâi, s-au îngreuiat. Aşa că i-au făcut să mănânce tot a doua zi. Cei de la Schit însă n-au mâncat toată săptămâna. Iar dacă a venit sâmbătă, au şezut egiptenii cu bătrânii să mănânce. Şi fiindcă egiptenii se temeau să mănânce, unul din bătrâni l-a apucat pe un egiptean de mână şi i-a zis : mănâncă cu socoteală, ca un călugăr ! Acela şi-a smucit mâna, zicând : lasă-mă, că mor de foame în această săptămână, nemâncând fiertură ! Şi i-a zis bătrânul : dacă pieriţi mâncând a doua zi, cum de vă smintiţi de cei ce postesc totdeauna câte o săptămână ? Iar ei cerând iertare, au plecat bucurându-se.

22) Zis-a un bătrân : dacă va petrece cineva într-un loc şi nu se va asemăna locului, însuşi locul îl goneşte pe acesta, căci nu face fapta locului.

23) Zis-a un bătrân : de face cineva lucrul lui Dumnezeu, aşa fiindu-i voia, nu este pentru Dumnezeu lucrul lui. De este cu neştiinţă, ştiu că va veni la calea lui Dumnezeu, neumblând la cei mai bătrâni să asculte, ci ca şi cum ar şti însuşi se socoteşte pe sine, cu anevoie va veni la calea lui Dumnezeu.

24) Iarăşi a zis : de va petrece lucrătorul la locul unde nu sunt lucrători, nu va spori. Însă poate să se nevoiască ca să nu se pogoare. Iar cel ce nu lucrează, dacă va petrece cu lucrătorii, şi se va trezi, va spori, iar de nu, nici în jos nu se va pogorî.

25) Iarăşi a zis : sufletul de va avea cuvânt iar fapte nu va avea, este asemenea cu pomul ce are numai frunze, iar roade nu are. Căci precum pomul, care este încărcat de roadă şi frunză, şi şade bine, aşa se aseamănă cuvântul, sufletului care are lucruri bune.

26) Au mers odinioară trei fraţi la Schit, la un bătrân sfânt şi a zis unul : am învăţat, părinte, Vechiul Testament pe de rost. Şi i-a răspuns bătrânul : ai umplut văzduhul de cuvinte. Al doilea a zis : eu mi-am şi scris Testamentul Vechi şi cel Nou. Şi i-a zis bătrânul : tu ai umplut ferestrele de hârtii. Iar cel de ai treilea a zis : mie mi-au crescut buruieni pe vatra focului. Şi i-a zis bătrânul : tu ai gonit iubirea de străini de la tine.

27) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : pentru ce slăbesc cu sufletul făcând slujba mea cea puţină ? Iar bătrânul răspunzând, i-a zis : aşa se înţelege dragostea către Dumnezeu, când face cineva cu toată inima lucrul lui Dumnezeu, cu umilinţă şi cu gând alinat.

28) Un frate oarecare, fugind din mănăstire şi luând chipul cel călugăresc, s-a închis zicând că este sihastru. Auzind părinţii, au venit să-l izgonească şi i-au dat canon să umble pe la chiliile monahilor şi să facă metanie, zicând : iertaţi-mă, că nu sunt sihastru, ci nou începător !

29) Au mers cândva cinci fraţi la Schit, la un bătrân sfânt şi a zis bătrânul celui dintâi : ce lucrezi, frate ? Iar el a răspuns : împletesc, avvo. Deci, i-a zis bătrânul : Dumnezeu să-ţi împletească cununa, frate ! L-a întrebat pe al doilea : tu ce lucrezi ? Iar el i-a răspuns : rogojini fac. l-a zis : Dumnezeu să te întărească, fiule ! Apoi pe al treilea : tu ce lucrezi ? Iar el i-a răspuns : ciure fac. Deci, i-a zis şi aceluia : Dumnezeu să te păzească, fiule ! Celui de al patrulea : dar tu ce lucrezi ? El a zis : eu sunt scriitor bun. Lui i-a răspuns bătrânul : tu ştii ! Zis-a şi celui de al cincelea : ce lucrezi ? Iar el a răspuns : sunt ţesător. Deci, i-a zis bătrânul : nu-i cu folos ! A zis pe urmă bătrânul : cel ce împleteşte de îşi va păzi mintea (adică de va avea trezvie) cu Dumnezeu este şi-şi împleteşte lui-şi cununa. La rogojină trebuie virtute, fiindcă este cu osteneală. Celui ce face ciure, îi trebuie pază, de vreme ce le vinde în sate. Iar scriitorul cel bun trebuie să-şi smerească inima, căci lucrează cu înălţarea minţii. Iar din ţesătura pânzei nu iese folosul (sufletului), pentru că face negustorie. Când va vedea cineva de departe pe cineva purtând coşniţe, sau rogojini, sau ciure, va zice : iată, călugări sunt. Dar de va vedea pe cineva vânzând pânză, va zice : iată, au venit negustorii ! Căci acest meşteşug este al mirenilor şi călugărilor nu este de folos.

30) Zis-a un bătrân : glasul care strigă către om, până la răsuflarea cea de pe urmă acesta este : astăzi, îndreptaţi-vă !

31) Iarăşi a zis : Iosif cel din Arimateea a luat Trupul lui Iisus, l-a înfăşurat în giulgiu curat, şi l-a pus în mormânt nou, adică în om. Să se silească dar fiecare cu deadinsul să nu greşească, ca să nu defaime pe Dumnezeu Cel care vieţuieşte în el şi să-L alunge din sufletul lui. Fiindcă lui Israel i-a fost dată mana în pustie să mănânce, iar lui Israel cel adevărat, Trupul lui Iisus Hristos i s-a dat.

32) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : părinte, umblu la bătrâni şi îmi spun de mântuirea sufletului meu şi nimic nu pricep din cuvintele lor ! Ce să fac ? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme ce nu fac nimic şi sunt cu totul în necurăţie ? Şi avea bătrânul două vase goale şi i-a zis : mergi de adu un vas din acelea şi toarnă untdelemn şi clătinându-l varsă-l şi pune-l la loc ! Dacă a făcut aşa, de două ori, i-a zis : adu-le pe amândouă acum, şi vezi, care este mai curat ! I-a răspuns fratele : mai curat este cel în care am turnat untdelemn. I-a zis bătrânul : aşa este şi sufletul ! Chiar de nu va ţine minte nimic din cele ce întreabă, tot mai mult se curăţeşte decât cel ce nu întreabă nimic.

33) Întrebat a fost un bătrân, despre cei ce umblă şi cer rugăciuni altora, iar singuri fiind petrec în lene. Şi răspunzând a zis : " mult poate rugăciunea dreptului, care se face ", adică : împreună ajutând şi nevoindu-se cel ce cere acea rugăciune. Pentru că de va vieţui fără socoteală, nu va avea nici un folos, de vor fi şi sfinţi cei ce se vor ruga pentru el. Că unul zidind, iar altul risipind, amândoi, nu dobândesc decât osteneli !

34) Povestesc unii despre un sfânt, că pe vremea prigoanei a mărturisit şi a fost chinuit, încât l-au pus să şadă pe un scaun de aramă înfierbântat. Atunci ajungând împărat fericitui Constantin, au fost sloboziţi creştinii cei închişi şi tămăduindu-se sfântul acesta, s-a întors la chilia sa. Şi când a văzut-o, de departe, a zis : amar mie, că spre multe osteneli vin, gândind la luptele şi nevoinţele dracilor.

35) Zis-a un bătrân : de vei vedea pe cineva căzut în apă şi poţi să-l ajuţi, dă-i băţul şi-l trage la mal, iar de nu poţi să-l tragi, lasă-i brațul tău. Dacă-ţi întinde mâna şi nu poţi să-l tragi, te va trage el în jos şi veţi muri. Aceasta a zis-o pentru cei ce se aruncă în ispite, să ajute altora mai presus de puterea lor.

36) Unui călugăr care petrecea în Schit i-a fost pârât feciorul lui la stăpânire şi l-au prins. Deci, i-a dat de ştire maica tânărului, grăind : să scrii stăpânului să-l slobozească. Călugărul i-a răspuns : de îl va slobozi pe el, nu va prinde pe altul în locul lui ? Iar trimisul i-a răspuns : aşa este, va prinde pe altul. Deci, răspunzând monahul, a zis : ce folos am eu, dacă îl va lăsa pe acela, aducând bucurie în inima maicii sale şi luând intrisarea de la ea o va arunca în inima altei mame ?

37) Acelaşi părinte lucra rucodelie multă şi lăsa o mică parte pentru nevoia sa, iar cealaltă o împărţea lipsiţilor. Dar fiind foamete, a trimis o maică pe fiii ei la dânsul să le dea câteva pâini. Auzind aceasta bătrânul, a zis către fiu : mai sunt şi alţii în oraş să le trebuie ca şi vouă ? Iar el a răspuns : sunt mulţi. Şi a închis uşa după el şi lăcrimând, a zis : mergi, fiule ! Cel ce are purtarea de grijă pentru toţi, Acela să facă şi pentru voi. Deci, l-a întrebat un frate, zicându-i : dar nu ţi-a fost milă de l-ai lăsat aşa pe fiul tău ? Bătrânul i-a răspuns : de nu se va nevoi omul pentru tot lucrul, plată nu va avea.

38) Zis-a un bătrân : tot vicleşugul care nu este deplin vicleşug, acela nu este vicleşug şi toată dreptatea care nu este deplină, nu este dreptate. Căci se aseamănă omul care nu are nici gânduri bune nici gânduri rele, pământului din Sodoma şi Gomora, care de vreme ce este sărat nu face nici roadă, nici neghină. Pe când pământul cel bun răsare şi grâu şi neghină.

39) Iarăşi a zis : copilul cel ce îşi rosteşte cuvântul între cei mai mari ai săi, este asemenea cu omul ce vâră foc în sânul fratelui său.

40) Un bătrân a fost întrebat : ce înseamnă pentru cuvântul cel deşert să dăm seama ? Răspuns-a bătrânul : orice cuvânt s-ar grăi despre pricina trupului, vorbă deşartă este. Numai ce se grăieşte despre mântuirea sufletului nu este vorbă deşartă. Mai bine este însă decât toate să tăcem. Dacă începi a grăi de bine, la mijloc vine vorba deşartă.

41) Zis-a un bătrân : cel ce fură şi cleveteşte sau alt păcat face şi după săvârşirea păcatului suspină şi se defaimă pe sine, vine la pocăinţă. Dar cel ce are ură în inima sa, ori mănâncă, ori bea, ori doarme, ori umblă, îl mănâncă pe el ca un venin. De unde se vede că nedespărţit are cu sine păcatul iar rugăciunea i se face spre blestem şi toată osteneala îi este neprimită, chiar de şi-ar vărsa sângele său pentru Hristos.

42) Zis-a un bătrân : eu urăsc slava deşartă a tinerilor, de vreme ce se ostenesc şi plată nu au, căutând spre slava omenească. Iar alt bătrân mai iscusit i-a zis : eu le-o iubesc, că mai bine este şi mai de folos, celui tânăr a se slăvi iar nu a se lenevi. Căci am văzut mărindu-se, înfrânându-se, priveghind, gol umblând şi dragoste câştigând şi necazuri suferind pentru laudele cele omeneşti. Dar vieţuind aşa, îi vine darul lui Dumnezeu şi îi zice : de ce nu te osteneşti pentru tine, ci pentru oameni ? Atunci nu mai râvneşte să caute spre slava omenească, ci spre slava lui Dumnezeu. Şi auzind bătrânul cel dintâi, a zis : aşa este, cu adevărat.

43) Un bătrân a fost întrebat : oare, bine este să înveţi dumnezeiasca Scriptură ? Iar el a răspuns : oile primesc păşunea, cea bună de la păstor şi se îndulcesc să mănânce, iar de mănâncă şi lucruri din pustie şi când le prinde jig de spini pustietăţii, rumega acea păşune şi li se îndulcesc gurile şi, se astâmpără jigul de spini. Aşa şi pentru om, bună este deprinderea Sfintelor Scripturi spre pizmuirile dracilor.

44) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, grăind : care este fapta sufletului care să facă roadă ? Şi i-a răspuns bătrânul : fapta sufletului este liniştea trupului, rugăciunea cea multă a trupului, să nu vezi greşelile străine, numai ale tale. Şi de va suferi omul acestea, nu va zăbovi să aducă roada sufletului.

45) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : cum au unii descoperiri şi arătări îngereşti ? I-a răspuns bătrânul : fericit este cel ce îşi vede păcatele sale totdeaune, căci acesta totdeauna se ţine treaz. Şi i-a zis fratele : eu am văzut un frate izgonind dracii din alt frate. Şi i-a zis bătrânul : eu nu voiesc să izgonesc draci şi să tămăduiesc neputințe, ci doresc şi-L rog pe Dumnezeu să mă urască pe mine diavolul şi să mă curăţesc de gândurile cele spurcate şi aşa voi fi mare. De îşi va curăţi cineva inima şi îşi va face fără lene slujba ştiut este, că împreună cu părinţii cei purtători de minuni se va învrednici Împărăţiei celei cereşti.

46) Zis-a un bătrân : minciuna este omul cel vechi, care se strică după poftele înşelăciunii, iar adevărul este omul cel nou care s-a zidit după Dumnezeu. Zis-a iarăşi : rădăcina lucrurilor bune este adevărul iar minciuna este moartea acestora.

47) Zis-a un bătrân : şezând eu cândva aproape de alt bătrân, a venit la dânsul o fecioară, grăind : părinte, am postit doi ani, doar a şasea zi mâncând pâine şi am învăţat pe de rost Testamentul cei Vechi şi cel Nou. Ce-mi mai lipseşte să fac ? I-a răspuns bătrânul : şi care este roada acestora la tine ? Făcutu-ți-s-a ocara ca cinstea ? Zis-a aceea : nu ! Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă, sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup, sau lipsa ca îndestularea ? Iar ea i-a zis : nicidecum ! I-a răspuns bătrânul : nici n-ai postit câte şase zile, nici n-ai învăţat de rost Testamentul Vechi şi Nou, ci te înşeli pe tine însăţi. Mergi de acum şi începe a lucra, că nimic nu ai dobândit !

48) A zis unul din părinţi despre smerita cugetare, o pildă, cum că cedrii au zis trestiilor : cum voi, slabe şi neputincioase fiind, nu vă frângeţi în vremea vijeliei, iar, noi atât de mari fiind, ne sfărâmăm ? Uneori şi din rădăcină suntem scoşi. Şi au răspuns trestiile : noi, când vine vijelia şi suflă vânturile, ne aplecăm împreună cu vânturile într-o parte şi în alta şi pentru aceasta nu ne rupem. Iar voi, împotrivindu-vă vânturilor, vă primejduiţi. Şi a zis bătrânul : trebuie să ne dăm în lături când se întâmplă cuvânt de ocară şi să dăm loc mâniei şi să nu ne împotrivim şi să cădem în necuviincioase gânduri, cuvinte şi lucruri.

49) Doi bătrâni, de mulţi ani şedeau împreună şi niciodată nu a fost ceartă între dânşii. Şi a zis unul către celălalt : să ne certăm şi noi ca oamenii. Iar celălalt a zis : nu ştiu cum se face ceartă. Al doilea a zis : iată, pun o cărămidă în mijloc şi zic că este a mea. Tu zici nu, că este a ta. Şi de aici se face începutul. Deci, au pus în mijioc cărămida şi a zis unul către celălalt : aceasta este a mea ! Şi a primit răspuns : nu, că este a mea ! Şi i s-a spus : dacă este a ta ia-o şi mergi. Şi s-au dus, neputând să se certe între dânşii.

50) A zis un bătrân : cearta îl dă pe om mâniei, mânia îl dă orbirii, şi orbirea îl face de lucrează tot răul.

51) Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând : cum se cuvine să săvârşesc măsura postului ? Şi i-a zis bătrânul : nimic să nu faci mai mult decât ceea ce este rânduit. Căci mulţi vrând să se ridice mai presus de alţii, pe urmă câtuşi de puţin n-au putut săvârşi.

52) S-a întrebat un bătrân : care este lucrul monahului ? Şi şi-a zis : dreapta socoteală.

53) Zis-a un bătrân : mintea când rătăceşte o face de stă citirea, privegherea şi rugăciunea. Pofta când se aprinde, o vestejeşte foamea, osteneala şi sihăstria. Mânia când se tulbură, o încetează cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila. Acestea dacă se vor face în cuviincioase vremi şi măsuri. Căci cele fără de vreme şi măsură ţin puţin. Iar cele ce ţin puţin, sunt mai mult vătămătoare şi nefolositoare.

54) Zis-a un bătrân : să nu faci ceva înainte de a cerceta inima ta, dacă se face după Dumnezeu ceea ce vrei să faci.

55) Zis-a un bătrân : toate cele peste măsură sunt de la draci.

56) Ziceau bătrânii : precum focul arde lemnele, aşa lucrul călugărului trebuie să ardă patimile.

57) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : spune-mi un cuvânt, să mă mântuiesc ! Iar el a zis : să ne silim să lucrăm câte puţin şi vom fi vii !

58) Era un monah în Tebaida care avea mare nevoinţă şi petrecere. Şi acesta se îndeletnicea neîncetat cu privegheri şi rugăciuni arătând neagoniseala în chip desăvârşit. El lua aminte la post, încât, o dată pe săptămână, duminică spre seară, se hrănea, mângâindu-şi neputinţa firii cu legumele ce se întâmplau, sau cu verdeţuri sălbatice. Şi multă vreme a petrecut aşa. dar aflătorul răutăţii, diavolul, zavistuindu-l pentru fapta lui cea bună, s-a silit să-l surpe cu păcatul mândriei în care şi el a căzut. Deci, i-a pus în minte gândurile puterii, zicându-i că face prea multă nevoinţă pe care nimeni altul nu poate s-o facă. Trebuie să faci şi minuni - a zis diavolul - ca şi spre nevoinţă mai osârduitor să te faci şi pe oameni să-i zideşti, că văzând ei minunea lui Dumnezeu să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Să cerem lucrarea minunilor, căci Însuşi Mântuitorul a zis : cereţi şi vi se va da vouă ! Deci această rugăciune cu neîncetată cerere trebuie să o aduci lui Dumnezeu. Iubitorul de oameni, Dumnezeu, însă Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, văzând înşelăciunea lui şi aducându-şi aminte de osteneală şi nevoinţa sa, nu l-a lăsat să fie biruit de vrăjmaş. Aşa i-a venit lui în minte şi a socotit, că zice apostolul : " Nu suntem din destul a socoti ceva de la sine ". Deci, dacă unul ca acesta a zis : " nu sunt din destul ", cu cât mai vârtos am eu trebuinţă de învăţătură ! Mă voi duce dar la cutare sihastru şi ceea ce îmi va zice şi mă va sfătui, ca de la Dumnezeu voi primi povăţuire spre mântuire. Şi era părintele la care avea să meargă, mare şi vestit, sporit în privirea minţii şi mult i-a folosit pe cei ce mergeau la dânsul. Deci, ieşind din chilie a venit la el. Când a intrat fratele înăuntru, a văzut părintele două maimuţe şezând pe umerii fratelui şi cu lanţ de fier legându-i gâtul şi la sine fiecare trăgându-l. Bătrânul a cunoscut că aceştia sunt draci, cel al slavei deşarte şi cel al mândriei, căci era bătrânul de Dumnezeu învăţat. Deci, suspinând, a lăcrimat în ascuns. Şi după rugăciune şi după sărutarea frăţească, a şezut tăcând un ceas, fiindcă acesta era obiceiul la părinţii de acolo. Apoi a zis călugărul care mersese : părinte, foloseşte-mă şi dă-mi sfaturi ale căii de mântuire ! Bătrânul i-a răspuns : nu mă pricep, fiule, la aceasta, căci şi eu am nevoie de îndreptare. Iar el a zis : nu te feri avvo, să mă foloseşti că am încredere în tine şi m-am hotărât să primesc sfatut tău ! Iar el iarăşi nu se pleca, zicând : nu mă vei asculta şi pentru aceasta mă opun. Celălalt sta şi îl încredința, zicând : orice îmi vei zice, te voi asculta ca pe îngerul Domnului. Atunci i-a zis lui bătrânul : ia banul acesta şi mergi în cetate şi cumpăra zece pâini, zece măsuri de vin, zece ocale de carne şi adu-le aici ! Fratele auzind, s-a întristat, însă primind, s-a dus. Pe cale multe gânduri îi veneau şi nedumeridu-se, îşi zicea în sine : ce a socotit bătrânul cu aceasta ? Şi cum voi cumpăra bunurile ? Că se vor sminti mirenii, când le voi lua. Deci, plângând şi rușinându-se, s-a dus în cetate şi prin altcineva a cumpărat pâinea, prin altcineva vinul, dar pentru carne nu se lămurea, zicând : vai mie ticălosul, cum voi cumpăra eu carnea, singur, sau prin altul ? Însă, găsind un mirean i-a dat acestuia un ban şi cumpărând, i-a adus carne călugărului. Acela luând carnea şi celelalte, le-a dus la bătrânul. Atunci, i-a zis bătrânul : ştii că mi-ai dat cuvânt, că orice îţi voi zice asculţi ! Ia, dar aceasta şi după rugăciune, mănâncă o pâine şi câte o oca de carne şi bea câte o măsură de vin în fiecare zi şi, după zece zile, vino iarăşi la mine ! Dar el auzind şi neîndrăznind a se împotrivi, luându-le, s-a dus plângând şi zicând întru sine : vai mie, din ce fel de post, la ce am ajuns ! Oare voi face, sau nu ? De nu voi face, voi fi călcător de făgăduinţă către Dumnezeu. Că mi-am dat cuvântul că orice îmi va cere bătrânul, am să fac, primind ca de la Dumnezeu şi acum, Doamne, caută spre ticăloşia mea şi mă miluieşte, iertându-mi păcatele, că iată, sunt silit să fac peste voia şi socoteala pe care am avut-o pentru înfrânarea mea ! Şi aşa plângând, a venit la chilie. Şi precum i-a poruncit bătrânul, aşa a făcut. Când trebuia să mănânce, uda bucatele cu lacrimi, zicând către Dumnezeu : pentru ce m-ai părăsit ? Şi a petrecut aşa cele zece zile, plângând şi tânguindu-se şi socotindu-se pe sine nevrednic de călugărie. Dumnezeu luând aminte la smerenia lui, i-a dat mângâiere în inimă şi a cunoscut pentru ce i s-a întâmplat să fie nebăgat în seamă, după cum se socotea. Mulţumind Iubitorului de oameni Dumnezeu, a zis întru sine : cu adevărat, toată dreptatea omului este ca o cârpă lepădată. Şi iarăşi : de nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea, în zadar priveghează cel ce o zideşte, sau cel ce o păzeşte. Deci s-a întors la bătrânul, trudit cu trupul mai mult decât când se nevoia, nemâncând în celelalte săptămâni. Şi văzându-l bătrânul aşa smerit şi maimuţele făcute nevăzute s-a veselit şi bucurându-se, l-a primit şi făcând ei rugăciune, au şezut tăcând. Apoi a zis bătrânul : fiule, Iubitorul de oameni, Dumnezeu, te-a certat şi nu l-a lăsat pe vrăjmaşul să te stăpânească. Căci obișnuiește vicleanul, ca pe cei ce se nevoiesc, când nu va putea să-i împiedice de la nevoinţă, să-i îndemne la cele peste măsură, ca prin aceasta să-i cufunde în groapa mândriei. Şi nu este un lucru mai urât de Dumnezeu decât patima aceasta. Deci, tu călătoreşte, precum zice Scriptura, pe calea împărătească şi nu te abate în dreapta sau în stânga, ci măsura cea din mijloc întrebuinţând-o la mâncare, cu măsură mănâncă în fiecare seară. Iar de-ţi va veni ţie nevoie, pentru vreo patimă, sau pentru altă pricină, să strici ceasul cel rânduit, sau iarăşi peste o zi să mănânci şi să nu te îndoieşti. Că nu suntem sub lege, ci sub dar. Însă când mănânci, să nu te saturi, ci ţine-te în înfrânare, mai vârtos pentru bucatele cele poftitoare şi îndemnătoare spre lăcomie. Cele proaste iubeşte-le totdeauna şi inima ta păzeşte-o în tot chipul, căutând la smerenie. Că jertfa lui Dumnezeu, precum zice proorocul, " duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi ". Şi iarăşi : " smeritu-m-am şi m-a mântuit Domnul ". Deci, toată nădejdea ta, fiule, aruncând-o spre Dumnezeu, mergi cu pace pe calea ta ! El va scoate că o lumină dreptatea ta şi judecata ta ca miazăzi. Deci, aşa folosindu-l pe frate şi întărindu-l, l-a slobozit. Iar fratele se bucura, mulţumea Domnului şi zicea : " să mă întoarcă pe mine cei ce se tem pe Tine şi cei ce ştiu mărturiile Tale, Doamne ". Şi : " certându-mă, m-a certat Domnul dar morţii nu m-a dat ". Şi : " certa-mă-vă Dreptul cu milă şi mă va mustra ". Şi către sine : " întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut bine ţie !", şi celelalte. Şi aşa intrând în chilie, a vieţuit după sfaturile bătrânului şi a ajuns monah iscusit.

59) Zis-a un bătrân : credeţi-mi mie, fiilor, că pe cât e de mare lauda şi slava unui împărat ce se leapădă şi se face monah, pe atât este de mare ruşinea unui monah care lasă călugăria şi se face împărat. Pentru că cele ce se înţeleg de către gând şi de către minte, sunt mult mai cinstite decât cele simţitoare.

60) Fost-a un bătrân mare văzător cu mintea şi învăţa aşa : puterea pe care am văzut-o stând la lumânare, aceeaşi am văzut-o şi la îmbrăcămintea monahului când este primit în mănăstire.

61) Un frate de la Schit mergând la seceriş, s-a dus la un bătrân şi i-a zis : spune-mi, părinte, ce să fac la seceriş ? Zis-a lui bătrânul : de îţi voi zice, mă vei asculta ? Răspuns-a fratele : da, te voi asculta ! Zis-a bătrânul : de mă asculţi, lasă-te de secerişul acesta şi întorcându-te în chilie, fă cele cincizeci de zile, mâncând seara pâine uscată cu sare şi după aceea vino şi-ţi voi vesti ce trebuie să faci ! Iar fratele mergând şi făcând cum i-a poruncit, după cincizeci de zile a venit iarăşi la bătrân. Bătrânul cunoscând că este lucrător, i-a spus cum trebuie să şadă în chilie. Aşa că, s-a aruncat la pământ cu faţa în jos trei zile, plângând înaintea lui Dumnezeu. Apoi i-au zis gândurile : te-ai înălţat, te-ai făcut mare. Iar el îşi aducea neajunsurile lui înaintea sa, zicând : unde sunt toate greşelile mele ? Şi apoi le numără. Deci, i-au zis iarăşi gândurile, schimbându-se : multe greşeli ai făcut şi nu poţi să te mântuieşti. Dar se împotrivea şi el : voi face slujbe lui Dumnezeu şi cred că în bunătatea Lui cea nespusă, va avea milă de mine. Deci, aşa luptându-se, într-o vreme biruite fiind duhurile, au stat înaintea lui simţitor grăind : ne-am tulburat de tine. Iar el le-a zis : pentru ce ? Raspuns-au acelea : când te înălţăm, alergi la smerenie, iar când te smerim, te înalţi, şi certându-le, acelea s-au făcut nevăzute.

62) Un om avea trei copii şi lăsându-i în cetate, s-a dus la o mănăstire. Petrecând în mănăstire trei ani, au început să-l supere gândurile, care şi puneau în minte aducerea aminte şi dorinţa de copii şi el se mâhnea pentru dânşii. Nu vestise însă starelului dintru început că are copii. Aşadar, văzându-l pe el părintele mâhnit, i-a zis : ce ai de eşti mâhnit ? Şi i-a povestit părintelui că are trei copii în cetate şi voieşte să-i aducă pe ei la mănăstire. Şi i-a dat voie părintele. Deci, mergând fratele, a aflat că doi dintr-înşii muriseră, iar unul trăia. Luând copilul, s-a întors la mănăstire şi căutându-l pe stareţ, l-a aflat în pitărie şi i-a adus copilul. Părintele, luând copilul, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Apoi a zis tatălui : îl iubeşti ? Acesta i-a răspuns : da ! Atunci a zis părintele : Ia-l şi-l aruncă în cuptor, aşa cum arde ! Şi luând acela fiul cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor. Şi s-a făcut îndată văpaia ca roua şi nu a ars copilul. Iar tatăl lui a primit slava ca patriarhul Avraam.

63) Zis-a un bătrân : obişnuieşte-ţi inima câte puţin să zică către fiecare din fraţi : acesta mă întrece în râvna pentru Dumnezeu. Şi iarăşi : acesta este mai osârduitor decât mine. Şi aşa ajungi să fii dedesubtul tuturor şi locuieşte în tine Duhul lui Dumnezeu. Iar de vei defăima vreun om, se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te dă întinăciunilor trupeşti şi ţi se împietreşte inima şi nici o umilinţă nu se află în tine.

64) Un bătrân şi-a trimis ucenicul în Egipt să aducă o cămilă să-şi ducă coşniţele. Iar după ce a adus fratele cămila la Schit, l-a întâmpinat alt bătrân şi i-a zis : de ştiam că te duci în Egipt ţi-aş fi zis să-mi aduci şi mie o cămilă. Şi mergând fratele a spus părintelui său cuvântul bătrânului. Iar el auzind, i-a zis fratelui : ia cămilă şi du-o la el, şi zi-i : iată, nu ne-am terminat coşniţele ! Ia cămila şi fă-ţi treaba şi mergi împreună cu el în Egipt. Apoi adu iarăşi cămila, ca să luăm şi vasele noastre. Şi mergând fratele, a încărcat cămila cu coşniţele bătrânului, şi s-au dus împreună în Egipt. După ce a descărcat cămila, luând-o, i-a zis bătrânului : roagă-te pentru mine ! Iar acesta i-a zis : unde te duci ? Zis-a fratele : la Schit, ca să aduc coşniţele noastre. Bătrânul auzind aceasta s-a smerit şi a pus metanie plângând şi zicând : iertaţi-mă, că dragostea voastră cea multă mi-a luat roada !

65) Se povestea despre un frate, că făcând coşniţe şi punându-le toarte, l-a auzit pe vecinul lui, zicând : ce să fac, că târgul este aproape şi nu am toarte să pun la coşniţele mele ? Şi mergând acela a dezlegat toartele coşniţelor lui şi le-a adus la frate, zicând : iată, acestea îmi prisosesc, pune-le la coşniţele tale ! Şi a făcut de a sporit lucrul fratelui, iar pe al său l-a lăsat.

66) Un frate mergând pe drum, a găsit un lemn care căzuse de la o cămilă. încărcată cu lemne şi luându-l, l-a adus în chilie. Stareţul văzând lemnul, i-a zis fratelui : unde l-ai găsit ? Iar fratele a zis : pe drum. Zis-a lui bătrânul : dacă nu cumva era aruncat de vânt, dacă nimeni nu l-a pierdut, ci vântul din întâmplare luându-l din pădure, adu-l înăuntru ! Dacă nu, mergi şi-l pune la locul lui ! Şi întorcându-se fratele, l-a aruncat iarăşi în drum.

67) Zis-a un bătrân : satana este împletitor de funii; pe cât îi dai şuviţe, împleteşte. Iar aceasta o zic despre gânduri. Pe cât le primeşti, pe atât se înmulţesc şi asupra ta se întăresc.

68) Un frate l-a întrebat pe un bătrân : cum trebuie să alunge mintea gândurile cele rele ? Şi i-a răspuns : nu poate de la sine nicidecum să facă aceasta, căci nu are o putere ca aceasta. Ci când năpădesc asupra sufletului, îndată trebuie să alerge cu rugăciune către Cel ce l-a făcut pe el şi Acela le topeşte ca ceara.

69) Zis-a un bătrân : este unul care face lucruri bune şi vicleanul şi pune în minte preţ mare la un lucru mic, ca să piardă plata tuturor bunătăţilor pe care le face. Şezând eu odată în Oxirinh, la un preot ce făcea milostenie, a venit o văduvă cerând puţin grâu. Şi i-a zis ei : adu o pânză şi-ţi voi da. Iar ea a adus şi apucând haina cu mâna şi căutând-o, a zis : mare este ! Şi a ruşinat-o pe văduvă. Deci, i-am zis lui : avvo, oare ai vândut grâul ? Răspuns-a acela : nu, ci cu milostenie i l-am dat. Atunci eu iarăşi am zis : dacă l-ai dat ei cu milostenie, de ce te scumpeai la măsură şi ai ruşinat-o ?

70) Un frate se lupta cu gândul mândriei, zicând : acum, suflete, ai isprăvit faptele bune. Şi vrând fratele să-l biruiască, şi-a apropiat mâna sub cazanul unde ardea foc şi a zis către sine : iată te arzi, nu te mai înălța cu cugetul că cei trei tineri în mijiocul văpăii fiind şi nearzându-se, nu s-au înălţat cu inima, ci cu multă smerenie lăudându-L pe Dumnezeu în mijlocul cuptorului, ziceau : cu suflete umilite şi cu duhuri plecate să fim primiţi înaintea Ta. Iar tu la odihnă stând, cugeţi înalt. Şi cu aceasta a biruit dracul mândriei.

71) Zis-a un bătrân : de se va osteni omul să se mustre totdeauna şi să-şi defaime sufletul în ascuns, îl încredinţează că este mai necinstit decât câinii şi decât fiarele. Ca acelea n-au mâniat pe Făcătorul lor şi nu vin la judecată, decât să mă scoale şi să mă muncească veşnic.

72) Zis-a un bătrân : de şezi în pustie liniştindu-te, să nu socoteşti că faci vreun lucru mare, ci mai vârtos să te socoteşti câine izgonit de oameni şi legat, pentru că muşti şi sari asupra lor.

73) Zis-a un bătrân : de vei locui în pustie şi vei vedea că poartă Dumnezeu grijă de tine, să nu ţi se înalţe inima, căci ridică Dumnezeu ajutorul Său de la tine. Ci mai vârtos zi că pentru supărarea şi neputinţa ta face Dumnezeu milă cu tine, ca să rabzi şi să nu te trândăveşti.

74) Zis-a un bătrân : de vei auzi despre vieţuirile cele mari ale sfinţilor părinţi şi aprinzându-te, vei voi să le urmezi, apucă-te şi tu, chemând numele Domnului, ca să te întărească pentru lucrul pe care l-ai ales. Şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei săvârşi, mulţumeşte Celui ce ţi-a ajutat ! Iar de nu vei putea să săvârşeşti, cunoaşte-ţi neputinţa şi slăbiciunea şi defăimându-te, smereste-ţi gândul până la moarte, socotindu-te nevrednic, sărac şi nerăbdător ! Astfel mustră-ţi sufletul totdeauna, ca unul care ai început şi nu ai săvârşit ! Şi aşa poţi şi tu să te mântuieşti.

75) Era un frate la o viaţă de obşte şi toate greutăţile fraţilor le purta şi până la curvie se prihănea, cum că el a făcut. Iar unii din fraţi neştiind lucrarea lui, au început să cârtească asupra lui zicând : câte răutăţi face acesta şi nimic nu lucrează. Iar avva ştiind lucrarea lui, le zicea fraţilor : mai bine o rogojină a lui cu smerenie, decât toate ale voastre cu mândrie. Dacă vreţi, chiar de la Dumnezeu am să vă încredințez. Deci, a poruncit să se aprindă foc şi aducându-se cele trei rogojini ale acelora şi rogojina fratelui, a poruncit să fie aruncate în foc. După ce le-au aruncat, îndată au ars toate şi a rămas numai a fratelui. Şi văzând cei ce mai înainte l-au prihănit pe el, s-au înfricoşat şi i-au pus metanie. Aşa l-au cinstit de aici înainte ca pe un părinte.

76) Un monah întâlnind pe nişte călugăriţe, s-a ferit din calea lor. Văzând stareţa lucrul făcut de fratele, a zis căutând la dânsul : bine ai făcut, fiule, pentru neputinţa ta ! De erai monah desăvârşit, nu ai fi luat aminte la noi, că la nişte femei.

77) Zis-a un bătrân : oriunde vei merge, ia aminte de tine totdeauna, că lăcaşul Erodiului povăţuieşte mai înainte de ele (sau de el). Adică, monahul se aseamănă cu Erodiul pentru neaverea de lucru şi iubirea de pustie. Oriunde va merge, lăcaşul său îl are mai înainte de dânsul, povăţuind şi tot locul îi este lăcaş. Sileşte-te, ca în orice loc te vei afla, să-ţi faci canonul şi să nu te leneveşti la rugăciunile cele rânduite ! Poartă grijă încă şi de gânduri, pe cât poţi, şi tot necazul să-l ai înaintea ochilor tăi. Iar acestea nu se pot isprăvi fără de luare aminte şi multă osteneală.

78) Se povestea despre avva Macarie, că mergând odată la biserică să citească pravila, a văzut în afară chiliei unuia dintre fraţi, mulţime de draci, din care unii se închipuiau în muieri ce rosteau cuvinte necuviincioase, alţii în copilandri ce vorbeau cuvinte de ocară, alţii jucau, iar alţii se schimbau în multe forme. Bătrânul fiind văzător cu mintea, a cunoscut pricina. Şi suspinând, şi-a zis : negreşit, fratele petrece în lenevire şi pentru aceasta duhurile cele viclene îi înconjoară chilia. După ce a isprăvit pravila, a intrat în chilia fratelui şi i-a zis : sunt necăjit frate şi cred că de te vei ruga pentru mine, cu adevărat mă va uşura Dumnezeu de necazul acesta. El punând metanie bătrânului, i-a zis : avvo, nu sunt vrednic să mă rog pentru tine. Însă bătrânul sta rugându-l pe frate şi zicând : nu mă duc, de nu-mi vei da cuvânt că vei face pentru mine câte o rugăciune în fiecare seară. Aşa, a ascultat fratele porunca bătrânului. Acest lucru l-a făcut bătrânul, vrând să-i dea pricina să se roage noaptea. Şi, sculându-se fratele în noaptea viitoare, a făcut o rugăciune pentru bătrânul. Apoi umilindu-se, a zis : ticălosule suflete, pentru un bătrân ca acesta te-ai rugat, dar pentru tine nu te rogi ? Deci, a făcut şi pentru sine o rugăciune. Apoi aşa făcând el în fiecare noapte şi săvârşind cele două rugăciuni, în duminica următoare, bătrânul ducându-se la biserică, i-a văzut pe draci, stând afară din chilia fratelui, ca şi mai înainte, dar trişti şi posomorâţi. Şi a cunoscut că pentru rugăciunea fratelui s-au întristat dracii. Astfel, bucurându-se, a intrat la fratele şi a zis : rogu-te mai fă pentru mine încă o rugăciune ! El a ascultat şi făcând pentru bătrânul două rugăciuni, iarăşi s-a umilit şi şi-a zis : o, ticălosule suflete, adăugă şi pentru tine o rugăciune ! Deci, aşa petrecând el şi săptămâna aceea şi făcând în fiecare noapte câte patru rugăciuni, duminică iarăşi venind bătrânul, i-a văzut pe draci mai întristaţi şi tăcând. Şi mulţumind lui Dumnezeu, când s-a întors, a intrat iarăşi la frate şi l-a rugat să mai adauge pentru
dânsul încă o rugăciune. Acesta primind şi adăugând şi pentru sine încă o rugăciune făcea în fiecare noapte şase rugăciuni. Când a trecut bătrânul, duminică i-a văzut pe draci, stând departe de chilia lui. Dar cum l-au văzut intrând la frate, l-au ocărât, mâhnindu-se pentru mântuirea fratelui. Iar bătrânul, proslăvind pe Dumnezeu, a intrat la frate şi l-a sfătuit să nu se lenevească, ci neîncetat să se roage. Şi aşa, făcându-se fratele osârduitor la rugăciuni, cu darul lui Dumnezeu, s-au dus dracii cu totul de la dânsul.

CAPITOLUL XXVI

PENTRU RĂBDAREA ÎN BOLI

1) Un bătrân adeseori pătimea şi se îmbolnăvea. Şi s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească şi s-a întristat cumplit şi plângea, zicând : m-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat.

2) Un bătrân oarecare şezând deosebi la chilie, s-a îmbolnăvit. Neavând cine să-i slujească, sculându-se mânca orice găsea în chilie. Şi aşa a făcut multe zile, fiindcă nu a venit nimeni să-l caute. După ce au trecut treizeci de zile, de vreme ce nu venise nimeni la el, a trimis Dumnezeu un înger să-i slujească şi a petrecut cu el şapte zile. Apoi şi-au adus aminte fraţii şi au venit să-l caute. Bătând ei la uşă, s-a dus îngerul. Iar bătrânul striga dinăuntru : duceţi-vă de aici fraţilor ! Dar ei stricând uşa, au intrat şi l-au întrebat, pentru ce striga. El le-a răspuns : treizeci de zile am pătimit şi nimeni nu m-a cercetat şi iată, şapte zile sunt de când a trimis Dumnezeu un înger care îmi slujea şi cum aţi intrat voi, s-a depărtat de la mine. Acestea zicând, a adormit, iar fraţii minunându-se, au proslăvit pe Dumnezeu.

3) Zis-a un bătrân : de-ţi va veni boală, să nu te scârbeşti ! Căci dacă vrea Stăpânul să pătimeşti cu trupul, tu cine eşti de te necăjeşti ? Oare nu El poartă grijă de tine în toate ? Sau fără Dânsul trăieşti ? Rabdă, şi roagă-l pe El, să-ţi dea cele de folos ! Aceasta este voia Lui, şi deci şezi cu îndelungată răbdare şi mănâncă din milostenie !

4) Un monah nevoindu-se împotriva satanei, s-a împuns la ochi din greşeală dar nu s-a rugat să mai vadă, ci răbda şi pentru răbdarea lui i-a dăruit Dumnezeu vedere şi iarăşi a văzut.

CAPITOLUL XXVII

    CUM CĂ DARUL LUI DUMNEZEU LA CEI DESĂVÂRŞIŢI SE FACE TOATE : ŞI HRANĂ ŞI BĂUTURĂ ŞI HAINĂ


1) S-a dus unul din părinţi la alt părinte. Şi venind ceasul al şaselea, bătrânul care l-a primit, a zis ucenicului său : fă-ne puţină linte şi udă pesmeţii ! Şi a făcut ucenicul aşa. Iar bătrânul a petrecut vorbind despre lucruri duhovniceşti, de la ceasul al şaselea până a doua zi la acelaşi ceas şi nu şi-a adus aminte de hrană. Atunci iarăşi a zis bătrânul ucenicului : fă-ne nouă puţină linte, fiule ! Şi i s-a răspuns : de ieri am făcut-o, avvo. Şi aşa au mâncat bătrânii.

2) Alt bătrân oarecare s-a dus la unul din părinţi, iar acela fierbând puţină linte, fiindcă sosise seara, a zis celui ce venise : să citim puţin din pravilă ! Astfel unul a sfârşit toată Psaltirea, iar celălalt, a rostit din minte cei doi prooroci mari. Şi făcându-se dimineaţă, închinându-i-se, s-a dus. Aşa că, pentru rugăciune, au uitat şi hrana.

3) Povestit-a ucenicul unui bătrân iscusit, despre părintele său, că odată venind ceasul ai nouălea, a voit să guste ceva. Şi punând masă, a stat împreună cu el la rugăciune. După ce au cântat doi psalmi, a început bătrânul a grăi pe de rost, adică fiind în răpire, grăia cuvinte potrivite răpirii. Şi a petrecut aşa până a doua zi. La al nouălea ceas, a doua zi a încetat, căci mintea îi privea sus, spre tainele cereşti.

4) Teodor cel ce a fost episcop la Rossu povestea : un bătrân cunoscut de mine a venit odată la mine la lavra Pârghiilor, aproape de Iordan, unde şedeam eu. Şi mi-a zis : frate Teodore, fii bun şi vino cu mine la muntele Sinai. Eu, neputând să calc cuvântul bătrânului, i-am zis : să mergem ! După ce am trecut Iordanul, mi-a zis bătrânul : frate Teodore, vino să punem metanie, ca până la muntele Sinai nici unul din noi să nu mănânce. Răspuns-am : cu adevărat, părinte, eu nu pot să fac aceasta. Auzind bătrânul, depărtându-se puţin de mine, a pus metanie rugându-se lui Dumnezeu. Apoi sculându-se, am călătorit mai departe şi până la sfântul munte Sinai, nimic n-a gustat. Iar acolo, la Sinai, cum am ajuns, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a luat şi a mâncat. Şi iarăşi de la Sinai ne-am dus la Sfântul Mina, în Alexandria. Când a sfârşit bătrânul şi drumul acesta, postind şi acolo, împărtăşindu-se, iarăşi a mâncat. Apoi am venit îndărăt la Sfânta Cetate (Ierusalim). Şi bătrânul n-a mâncat nimic pe cale. Ci împărtăşindu-se asemenea cu Sfintele Taine, la Sfânta Înviere a lui Hristos, Dumnezeul nostru, a luat şi hrană. în toată călătoria aceasta, atât de îndelungată, nu a mâncat bătrânul decât de trei ori, fiindcă avea darul lui Dumnezeu, care îl întărea.

CAPITOLUL XXVIII

    CUM CĂ LA SFÂRŞITUL VIEŢII, MAI TARE NĂPĂDESC DRACII ASUPRA OMULUI. PENTRU CARE TREBUIE FOARTE A LUA AMINTE


1) Un oarecare Evloghie, scolastic alexandrin, fiind rănit de dragoste dumnezeiască, lepădându-se de lume şi risipind cele ale sale, afară de puţine ce şi-a lăsat spre chiverniseală şi neputând lucra, a socotit cum să pună în rânduiala cele pentru sine. Că nici în sobor de părinţi nu îndrăznea să intre, nici singur să petreacă nu voia. Deci aşa aflându-se, a găsit un bubos, lepădat în târg care nu avea nici mâini, nici picioare, decât limba întreagă şi milă aştepta de la oricine trecea pe lângă
dânsul. Văzându-l Evloghie, şi umilindu-se la inimă, s-a rugat lui Dumnezeu şi a făcut făgăduinţa Domnului, zicând : Doamne, pentru numele Tău iau acest bubos şi îl odihnesc, până la ziua morţii lui, ca şi eu printr-însul, să mă mântuiesc. Dăruieşte-mi dar, Doamne, răbdare de a-i sluji ! Apoi, apropiindu-se de bubos, i-a zis : voieşti, să te iau în casa mea şi să te odihnesc ? Zis-a acela : măcar de ai vrea dar eu sunt nevrednic. Şi i-a zis Evloghie : mă duc să aduc un măgar şi te iau acolo. Deci s-a învoit acela cu multă bucurie. Şi aducând măgarul, l-a ridicat şi l-a dus la gazda sa. Şi îngrijea de dânsul cu toate cele de trebuinţă, spălându-l, ungându-l, purtându-l şi cu osârdie întru toate slujindu-i, cincisprezece ani. Apoi a năpădit diavolul asupra bubosului şi sălbăticindu-l fără socoteală împotriva lui Evloghie, l-a întărâtat spre ocărî şi vorbe rele. Acela a început să-l ocărască pe Evloghie, zicând : mâncătorule de stăpân, ai furat bani străini şi poate rob fiind l-ai prădat pe stăpânul tău şi cu neputinţa mea vrei să tăinuieşti ca şi cu o facere de bine şi m-ai luat la casa ta ca prin mine să te mântuieşti. Iar Evloghie i se ruga, zicând : nu ! Nu-mi zice astfel de cuvinte ! Spune-mi cu ce te-am mâhnit şi mă îndreptez ! Iar el zicea : nu-ţi voiesc aceste momeli, du-mă şi mă leapădă în târg ! Mai bun îmi este mie târgul acela decât odihna ta. Evloghie zicea : mă rog, odihneşte-te, de orice te mâhneşti. Iar el mai vârtos sălbăticindu-se de mânie, strigând zicea : nu doresc să fiu cu tine singur ! Gloate voiesc ! I-a zis Evloghie : eu îţi aduc acum mulţime de fraţi. Iar el necăjindu-se iarăşi, i-a zis : vai mie ticălosului ! Fața ta nu vreau s-o văd şi nici să-mi aduci pe cei asemenea ţie mâncători în zadar ! Şi scuturându-se, iarăşi a strigat : nu voiesc, nu voiesc ! În târg voiesc ! O, silă ! Aruncă-mă unde m-ai găsit ! Dacă ar fi avut mâini, n-ar fi pregetat să se spânzure, sau cu sabie să se omoare, într-atâta l-a sălbăticit dracul. Atunci Evloghie, nepricepând ce să facă, cu sfatul pustnicilor cei aproape de dânsul, a hotărât să meargă la marele Antonie cu bubosul şi să-i spună pricina şi cum va zice lui acela, aşa să facă. Momindu-l şi punându-l în luntre l-a dus la mănăstirea ucenicilor marelui Antonie, unde se zicea că vine sfântul din munte, uneori, la zece zile, alteori la douăzeci, spre folosul celor adunaţi. S-a întâmplat că după ce a venit Evloghie, a doua zi a venit şi marele Antonie, seara târziu, îmbrăcat cu o haină de piele (precum Cronie mi-a povestit, care atunci era de faţă), heretisindu-i pe toţi cei ce erau acolo şi şezând, întâi pe Evloghie l-a chemat pe nume, cu toate că niciodată nici nu l-a văzut, nici despre dânsul n-a auzit ceva. Evloghie, cu toate că de trei ori a fost chemat de marele Antonie pe nume, n-a răspuns, socotind că altcineva este chemat de Antonie, cu numete acesta. Iar el iarăşi a zis : ţie îţi zic, celui ce ai venit din Alexandria ! Atunci i-a răspuns Evloghie : ce porunceşti, rogu-te ? I-a zis lui Antonie : de ce ai venit aici ? A răspuns Evloghie : Cel ce ţi-a descoperit numele meu şi toate cele despre mine ţi-a descoperit. Zis-a sfântul : ştiu pentru ce ai venit ! Dar înaintea tuturor fraţilor spune, ca să ştie şi ei ! Atunci a spus Evloghie înaintea tuturor, de faţă fiind şi bubosul : omule al lui Dumnezeu, pe acest bubos l-am găsit în târg lepădat şi trecut cu vederea. Fiindu-mi milă de dânsul, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea răbdare pentru dânsul şi m-am făgăduit lui Hristos Dumnezeu că până în sfârşit să-l caut ca pe un bolnav, şi el să odihnească prin mine iar eu să mă mântuiesc printr-însul. Aşadar, l-am luat la casa mea şi iată, de cincisprezece ani, după putinţa mea, îi slujesc ! Şi acum, după atâta vreme, nu ştiu ce rău a pătimit de la mine, că tare mă tulbură. Şi am socotit să-l leapăd, fiindcă mă sileşte la aceasta. De aceea am venit la sfinţia ta, să mă sfătuieşti ce trebuie să fac şi să te rogi pentru mine, că tare mă tulbură. Atunci i-a zis Antonie cu glas apăsat şi aspru : îl lepezi, Evloghie ? Dar Cel ce l-a făcut nu-l leapădă. Tu îl lepezi pe el ? Ridică Dumnezeu pe cel mai bun decât tine, şi îl adună. Iar Evloghie acestea auzind, s-a sfiit şi s-a speriat. Apoi întorcându-se sfântul către bubos, a început cu vorba a-l bate ca şi cu un bici : bubosule, nevrednicule de pământ şi de cer, nu încetezi luptându-te cu Dumnezeu şi întărâtându-l pe frate ? Nu ştii că Hristos este Cel ce îţi slujeşte ţie ? Cum îndrăzneşti asupra lui Hristos unele ca acestea a grăi ? Oare nu pentru Hristos s-a robit spre slujba ta ? Astfel bătându-l pe bubos cu cuvinte usturătoare, lăsându-i, a vorbit cu ceilalţi fraţi cele spre trebuinţa fiecăruia. Apoi iarăşi luând cuvântul către Evloghie şi către bubos a zis : duceţi-vă, fiilor, cu pace şi nu vă despărţiţi unul de aitul, ci lepădând toată mâhnirea pe care dracul a băgat-o în voi, cu curată dragoste întoarceţi-vă la chilia în care aţi zăbovit ! Că ispita aceasta v-a venit de la satana. Fiindcă a văzut, că amândoi sunteţi spre sfârşit şi de cununi vă veţi învrednici de la Dumnezeu, el prin tine şi tu prin el. Deci nu cugetaţi altceva, nu cumva venind îngerul, pe care acum Dumnezeu vi-l trimite, să nu vă afle împreună la un loc şi să vă lipsiţi de cununi. Grăbindu-se bărbaţii, s-au întors la locul lor cu desăvârşită dragoste. Peste trei zile s-a săvârşit fericitul Evloghie, şi după alte treizeci şi şapte, s-a dus către Domnul şi cel la trup bubos iar la suflet sănătos. Deci Cronie, zăbovind la locurile Tebaidei, s-a pogorât după patruzeci de zile la manăstirile Alexandriei şi s-a întâmplat în aceeaşi zi a i se săvârşi de către fraţi, lui Evloghie, pomenirea cea de patruzeci de zile, iar bubosului cea de trei zile. Aflând Cronie s-a înspăimântat. Şi a povestit părinţilor, ceea ce mai înainte a zis pentru ei Antonie. Că acesta a fost atunci tălmaci cuvintelor şi celor ce a spus Evloghie către Antonie, grăind elineşte şi celor ce a răspuns Antonie către Evloghie şi către bubosul, vorbind în limba egipteană, în care tuturor le vorbea cuviosul, neştiind altă limbă.

ADAUS

1) În lavra numită a lui Eptastomu, şi care era departe de lavra cuviosului Sava, cam de şapte stadii, era un sihastru minunat, cu numele Ioan şi avea şi un ucenic care răbdând răutățile ce i se făceau de către perşi în Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, îl rugă pe bătrânul să-i spună, dacă va fi luată cetatea de către vrăjmaşi. Iar el întâi se lepăda, zicând : de unde să ştiu eu despre aceasta, fiind om păcătos ? Dar de vreme ce tânărul sta şi se ruga, vrând să ştie, i-a zis bătrânul lăcrimând : fiindcă te văd, o fiule, că voieşti mult să ştii despre aceasta, îţi voi spune câte mi-a arătat Dumnezeu. Mai înainte de aceste cinci zile, mă gândeam la aceasta şi rugându-mă m-am văzut răpit înaintea sfântului loc al Golgotei şi tot norodul împreună cu clerul striga : Doamne miluieşte ! Căutând eu, L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna lumii, rugându-se pentru norod. Iar El se întorcea de la norod, zicând : nu-i voi asculta, căci Mi-au spurcat Jertfetnicul ! Deci, aşa strigând noi cu suspinuri : Doamne miluieşte !, am venit la biserica Sfântului Constantin. Eu ducându-mă să mă închin la locul în care s-au aflat cinstitele lemne ale cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, am văzut că ieşea din locul acela noroi şi curgea în biserică iar doi oameni încuviinţaţi stăteau acolo. Acestora le-am zis : nu vă temeţi de Dumnezeu, că nu putem nici să ne rugăm din pricina noroiului ? De unde este aici atâta putoare ? Şi ei a răspuns : din fărădelegile clericilor locului acestuia. Atunci am zis către dânşii : nu puteţi curăţi noroiul, ca să fim slobozi să ne rugăm ? Au răspuns : crede, frate, că nu se vor curăţi cele de aici în alt chip, decât prin foc. Acestea zicând, bătrânul a lăcrimat. Şi i-a zis iarăşi ucenicului : îţi spun, fiule : s-a hotărât să mi se taie capul şi mult m-am rugat să fiu iertat şi mi s-a descoperit că este hotărâre şi trebuie negreşit să se îndeplinească. Pe când încă vorbea bătrânul acestea, au venit barbarii asupra lui şi ucenicul speriindu-se a fugit iar bătrânul prins fiind i s-a tăiat capul. După ce s-au dus barbarii, întorcându-se ucenicul şi aflându-l pe bătrân mort, a plâns cu amar şi luându-l l-a îngropat împreună cu părinţii.

2) Erau doi fraţi mireni în Constantinopol, foarte evlavioşi şi care posteau mult. Deci unul venind la Rait, s-a lepădat de toate şi s-a făcut monah. După câtăva vreme a venit şi fratele lui cel mirean, în Rait, ca să-l vadă. Şi zăbovind la dânsul, l-a văzut pe fratele său monahul, mâncând la al nouălea ceas. Şi smintindu-se i-a zis : când erai mirean, nu mâncai înainte de a apune soarele. Atunci i-a zis lui monahul : cu adevărat, frate, când eram în lume, mă hrăneam din urechile mele, căci slava deşartă şi lauda oamenilor mult mă hrăneau şi-mi uşurau osteneala nevoinţei.

3) Zis-a unul din fraţii sfinţi : când ne rugăm către Domnul, zicând : " nu ne duce pe noi în ispită ", nu zicem că să nu ne ispitim, căci acest lucru este cu neputinţă, ci ca să nu fim înghiţiţi de ispită, făcând ceva neplăcut lui Dumnezeu, căci aceasta este a nu intra în ispită. Sfinţii mucenici ispitindti-se prin chinuri şi nebiruindu-se, nu au intrat în ispită. După cum nici cel ce se luptă cu vreo fiară până când nu va fi mâncat de ea, nu cade în ispită. După ce va fi mâncat, atunci va intra în ispită.

SFÂRŞIT

şi lui Dumnezeu slavă !