Spuneţi: Polonia, polonezi. Care e prima imagine care vă vine în minte? Eu am în faţa ochilor coloanele înspăimântătoare de blindate germane, o Invincibila Armada terestră rupând în şenile pământul Poloniei. Se aude un fornăit de cal. Prim-plan pe cizma cu pinteni în scăriţa şeii. Calul, care se balegă scurt; călăreţul trage de dârlogi. Vedere de sus, din aer, trâmba de călărime poloneză în faţa puhoiului de oţel, verdele câmpiei. O comandă răcnită, caschetele aruncate de pe cap, săbiile smucite înainte şi ceea ce nu e o secvenţă din Lord of the Rings, e realitatea toamnei lui 1939, se întâmplă: şarjă de cavalerie împotriva tancurilor.
Sâmbătă, în faţa avionului prezidenţial polonez a fost armata ceţii. De trei ori a încercat s-o străpungă, cu o încăpăţânare pe care românii, de pildă, ar numi-o nebunie. Nu ştiu dacă preşedintele Kaczynski însuşi le-a ordonat piloţilor să şarjeze, dar parcă aeronava în care se afla elita politico-militară a Poloniei refuza să se lase îndepărtată, la Minsk sau Moscova, de Katynul umbrelor a mii de înaintaşi omorâţi metodic cu câte un glonţ de pistol în ceafă. Gestapoul sovietic, GPU sau NKVD, avea vocaţia artizanalului, a lucrului la bucată, nu lichida la snop, cu gaze sau cuptoare, fiecărui ofiţer polonez prizonier i s-au luat ceasul şi centura, i s-a pus un şbilţ de gât, care îi lega şi mâinile la spate, a fost apoi împins într-o cameră subterană surdă, cu pereţii deja stropiţi de ploaia de sânge. Doi îl ţineau de umeri, al treilea trăgea în ceafă, de la 1 m. Glonţul ieşea de obicei prin frunte. Apoi cadavrul era tras afară pe un jgheab de piatră, se aruncau găleţi de apă. Vocea şefului de abator intona funcţionăreşte: Sleduiuşcii! (Următorul!). Când un camion se umplea, pornea încet, cu viteza a doua, către gropile comune din pădure. Când se umplea o groapă, buldozerele împingeau malul de pământ. Un ins cu un furtun de pompier stropea mormântul uriaş ca să se aşeze pământul şi să răsară repede iarba.
publicitate
Masacrul de la Katyn vorbeşte despre cât de periculoşi îi considera Stalin pe curajoşii polonezi. De trei ori în istoria ei a încetat Polonia să existe ca stat, ciopârţită de marile puteri. Şi totuşi, spiritul acestui popor a rezistat dincolo de pământ şi apă, de râu şi ram. În "Cenuşa" lui Andrzej Wajda, Napoleon merge cu mâna la spate în mijlocul trupelor lui multinaţionale care luptă în Spania. Întinşi pe pământul bolovănos, ciungi, ologi, orbi, unii fără faţă, alţii cu maţele scăpate afară din burtă, soldaţii murmură ca pe o litanie "Vive l'empereur!... Vive l'empereur!... Vive l'empereur!..." Şi dintr-o dată, un tânăr aproape mort se ridică într-o mână, ca un spectru şi răcneşte răguşit: "Vive la Pologne!" Strigătul acesta a sărit peste veac, a străbătut războaiele mondiale, fascismul, comunismul, a răsunat ca o sirenă în portul Gdansk şi s-a adunat în trupul firav şi încovoiat al lui Karol Wojtyla. Imperiul călăilor de la Katyn s-a prăbuşit sub apăsarea iubirii de Dumnezeu şi de oameni a unui polonez.
Preşedintele Kaczynski este urmaşul cavalerilor care au luptat cu tancurile. A încerca aterizarea lângă Katyn, după trei ratări, însemna, potrivit regulilor aviaţiei, un risc enorm, dar pentru el, cred, însemna a nu da bir cu fugiţii de la întâlnirea cu strămoşii.
Preţul plătit este devastator, 96 de morţi, majoritatea vârfuri politico-militare. Ce se va întâmpla acum?
Chiar dacă în Tupolevul 154 ar fi pierit jumătate din populaţia Poloniei, ţara ar fi rămas în picioare. Pentru că există o Polonie deasupra capetelor polonezilor, în văzduh, care nu se va prăbuşi niciodată.
N-ar trebui să întreb ce voi întreba acum. Dar o s-o fac.
Dacă, Doamne fereşte şi apără, România ultimilor 20 de ani ar fi trecut printr-o tragedie asemănătoare, oare câte ţări ar fi declarat doliu naţional pentru noi?