Răspund la ultimile întrebări:
1. În trecut nu existau zile aliturgice. Liturghia Darurilor Înaintesfinţite (LDIS) se putea săvârşi în toate zilele Postului Mare de luni până vineri, inclusiv în Vinerea Mare, dar şi în Miercurea şi Vinerea din Săptămâna Brânzei - zile în care, chiar dacă se mănâncă de dulce, este prevăzută o singură masă (spre seară), după obiceiul asceţilor din vechime.
Amintim aici că până la începutul sec. VII, în anumite regiuni, Postul Mare ţinea 8 săptămâni, deci se începea cu o săptămână mai devreme, iar instituirea Săptămânii Brânzei este de fapt un compromis între postitorii de 7 şi 8 săptămâni. Cei cu 8 săptămâni au acceptat brânza şi a doua masă în zilele de luni, marţi şi joi (şi, implicit, Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur), iar cei cu 7 săptămâni au renunţat la carne şi au acceptat caracterul "quadrodecimal" al săptămânii, mai ales pentru zilele de miercuri şi vineri.
2. Practica palestiniană a zilelor aliturgice, generalizată după sec. 13, a vizat imediat şi Săptămâna Brânzei, care prin caracterul ei seamănă cu slujbele Postului Mare. Sensul acestor zile, după acum spus, este rezultatul unui compromis, iar în zilele noastre îl putem interpreta numai ca o relicvă istorico-liturgică (aşa cum
avem multe altele în cultul nostru), căci toate celelalte interpretări simbolice sau (pseudo-)duhovniceşti doar complică problema.
3. În aceste zile, după Tipic, se poate întâmpla sărbătoarea Aflării Capului Sf. Ioan, iar în Bisericile de stil nou (care au totuşi Triodul pe stil vechi), se poate întâmpla şi pomenirea Sf. 40 de Mucenici (care pe stil vechi cade doar în Postul Mare, nicidecum înainte). După tipicul actual, pomenirea sfinţilor se mută cu o zi înainte sau (mai rar) după. Dar, în duhul compromisului liturgic de altă dată, s-ar putea săvârşi şi LDIS, aşa cum s-a săvârşit de fapt multă vreme.