Vedeţi, judecaţi şi acest pasaj biblic tot prin prisma prejudecăţii "nemuririi sufletului"... De unde deduceţi că ar fi vorba despre moartea trupului, ori moartea altei componente a naturii umane? Omul este un tot unitar, nu poate fi analizat pe bucăţele. Nici trupul, nici spiritul nu pot trăi independent, autonom şi conştient ca să putem vorbi de "moartea trupului", ori a altcuiva. Iată, deja avem de-a face cu o mare problemă: e vorba de o persoană, ori două? Haideţi să ne desprindem de gândirea aceasta platono-aristotelică şi să judecăm prin prisma Celui care a inspirat Scriptura...Poate explicaţi asta:
16. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela.
17. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte. 1Ioan
Cum poate afirma acestea Apostolul, cum că este şi păcat nu de moarte, când se spune limpede că "printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea" Rom.5:12?
Despre ce fel de moarte e vorba acolo? De moartea trupului? Şi dacă nu de a trupului e vorba, atunci de moartea cui e vorba? Şi în ce fel se manifestă această moarte?
Hmm... păcat "nu de moarte", ori care "nu duce la moarte"... Este incontestabil faptul că Ioan face deosebire între formele păcatului, deoarece puţin mai departe, în acelaşi verset, el vorbeşte despre un păcat "de moarte" /"care duce la moarte”. Dar trebuie să se aibă în vedere contextul. În v. 14, 15 el l-a asigurat pe credincios că va primi răspuns la rugăciunile sale; aici el limitează această asigurare la un anumit fel de rugăciune – cea făcută în favoarea altuia – şi explică în ce împrejurări poate ea avea efect. Făcând aşa, tratează două categorii de păcat: cel pentru care mai există nădejde pentru păcătos şi cel pentru care nu mai există nădejde. În prima categorie rugăciunea poate fi un ajutor eficient în mântuire; în a doua, aşa cum explică Ioan mai departe, nu există garanţie că rugăciunea va fi ascultată. Se susţine, în general, că păcatul care duce la moarte este păcatul care nu poate fi iertat (cel împotriva Duhului Sfânt). Prin urmare, un păcat care nu duce la moarte este oricare altă formă a păcatului în care cade un frate greşit.
Întrucât Ioan nu defineşte un anume păcat care duce neapărat la moarte, probabil că se referă aici la un tip de păcat care va duce cu siguranţă la moarte. Dacă Ioan ar fi cunoscut un anumit păcat care să-l lase pe om fără nădejde de mântuire, era de aşteptat să-l numească, pentru ca toţi să se poată feri de o astfel de condamnare irevocabilă. Deşi este adevărat că orice păcat, dacă păcătosul stăruie în el, va duce la moarte, există păcate care îl duc pe om mai repede aproape de moarte. Păcatele comise de cei care doresc cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu, dar care au o voinţă slabă şi obiceiuri puternice, sunt foarte diferite de acele păcate care sunt săvârşite voit, sfidându-L cu neruşinare şi premeditare pe Dumnezeu. Ceea ce face diferenţa, sunt atitudinea şi motivul, nu actul păcatului în sine. În sensul acesta păcatele se deosebesc între ele. O greşeală mai mică, dacă a fost repede mărturisită şi iertată, e un păcat care nu duce la moarte. Un păcat mai grav, făcut pe neaşteptate, din lipsa puterii spirituale, nu este nici el un păcat care duce la moarte, dacă este urmat de o pocăinţă adevărată, dar refuzul de a se pocăi îl duce pe om cu siguranţă de moartea finală. Deosebirea este clar ilustrată în experienţa lui Saul şi a lui David. Primul a păcătuit şi nu s-a pocăit; al doilea a păcătuit grav, dar s-a pocăit serios. Saul a murit fără speranţa vieţii veşnice; David a fot iertat şi şi-a asigurat un loc în împărăţia lui Dumnezeu
Domnule Dimitrie, toţi murim, că suntem buni ori răi. Însă sunt păcate care atrag după sine moartea veşnică, adică moartea a doua, cea din care nu mai există înviere. Orice păcat repetat, nemărturisit, şi nepărăsit, duce la această moarte.
O interpretare subiectivă niciodată nu e mai presus decât textul limpede, explicit al Scripturii. Scriptura spune explicit că sufletul moare. De ce ar avea valoare mai mare o dogmă (a "sufletului nemuritor" în cazul de faţă) pentru care nu se poate aduce nici măcar o singură probă biblică? Repet din nou provocarea intelectuală cu care am început: aduceţi o probă de felul acesta, iar eu vă aduc 10 că "sufletul moare"! Altfel nu vom depăşi nivciodată stadiul unor interpretări strict subiective şi confesionale.Domnule, trebuie să aveţi serioase probleme de raţionament! Păi Biblia (textele citate de noi în acel topic) ARATĂ că sfletul trăieşte după moarte, ceea ce este mai presus decât a spune simplu "sufletul trăieşte după moarte"