Mesaj necititde Andrei B » 03 Mai 2009, 21:31
As vrea sa comentez tema influientei ascezei monahale și în deosebi tradiției rugăciunii mintii, de către neoplatonismul lui Evagrie Ponticul. Desigur bazându-ma pe scrierile eminenților teologi ca Ioan Meyendorff « Introducere în teologia Sfințiilor Părinți », « Iisus Hristos în tradiția ortodoxa orientala », « Teologia Bizantina », George Florovski « Imperiul și desertul », Al. Schmemann « Introducere în teologia liturgica».
Este indiscutabil faptul ca mișcarea monahala de la sf. Sec. III – încep. Sec. IV a avut o baza pur evanghelica. Era o continuare spontana a modului de viata, de înțelegere, tipic pentru creștinismul primar care considera Biserica ca pribeaga (παρικούσσα) în aceasta lume, si care o data cu libertatea oferita de Constantin Cel Mare a inceput sa-și piardă puternicul accent eshatologic al vieții ecleziale. Marea majoritate a primilor monahi erau laici analfabeți care utilizau ca material pentru rugăciune psalmii învățați pe cale orala, și cu ajutorul poruncilor evanghelice ajungeau la perfecțiune. Evagrie – primul monah intelectual apărut in desertul egiptean (după ce se delectase de scrierile lui Origen în cercul Capadocienilor), cu o înaltă formare filozofica greceasca, a elaborat prima concepție contemplativo-intelectuala despre viata monahala. A dezvoltat un sistem filosofic si un psihologism asupra vietii spirituale care a pus bazele ascetismului monahal si a luptei cu patimile. Analiza patimilor, interacțiunea lor si modalitățile de a le combate, este dovada ca Evagrie a avut o mare experiență de viata duhovniceasca si o foarte buna cunoaștere a sufletului uman. Dar punctul sau slab a fost ca si-a construit metafizica, antropologia si cosmologia pe fundamente neo-platonice : caracterul predominant contemplativ, ura fata de materie, teocentrismul, care la prima vedere par destul de apropiate de spiritualitatea creștină.
In plus, el este considerat un fidel succesor al scolii platonice care considera trupul ca inchisoare pentru suflet. Si desigur, origenismul sau este indubitabil : « A separa trupul de suflet nu tine decat de Cel care lea unit ; dr a separa sufletul de trup, apartine si celui care tinde spre virtute. » (Sources Chrétiennes Nr.171, Evagre le Pontique, « Traite Pratique » - 54, p.619), deci, pe calea ascezei este posibil de a te slobozi de trup, si acesta este cel mai scurt drum spre perfectiune. Asceza in acest context, comporta rugăciunea neîncetată a mintii, care are nevoie de a se elibera. De ce ? Pentru ca necatand la faptul ca a fost creata (mintea) nemateriala, si-a utilizat rău libertatea si astfel a căzut de la înălțimea sa, devenind trup. Astfel, eliberarea mintii presupune pentru Evagrie dematerializarea. Pentru el rugăciunea este « tinda » vederii nematerialnice. Dupa V. Lossky “în fata noastră sta o concepție pur origenista. Pentru Origen si Evagrie sufletul reprezintă o deformare a mintii, care devenind materiala, se separa de Dumnezeu. Dar el (sufletul) redevine minte (νούς) in cadrul contemplării, care în cele mai înalte forme ale sale ia forma rugăciunii curate ». La Evagrie, cea mai înalta manifestare a contemlarii este rugaciunea neîncetată a mintii si agumenteaza aceasta cu cuvintele Apostolului Pavel "rugativa neincetat " înțelegându-le mot-à-mot. Deci, el vede rugaciunea neincetata a mintii ca principal mijloc de a slobozi mintea(νούς). Continutul contemplarii pentru el este cunoașterea esenței (ουσία) lui Dumnezeu, pentru ca intelege exact ca si Origen ca sufletul si Dumnezeu au aceeasi esenta (ουσία). Aici Evagrie se departeza de Capadocieni si Pseudo-Denis care afirmau cu putere transcendenta (neputinta de a cunoaste esenta) lui Dumnezeu.
Din conceptia expusa mai sus, Evagrie își formează Hristologia eretica care defapt este origenista si anume ca Hristos este pur si simplu o minte (νούς) care a evitat pacatul, conceptie care a dat nastere ulterior curentului isohrist. Se observa o legatura directa intre antropologia, hristologia si soteriologia lui Evagrie si doctrina sa despre rugaciunea neincetata a minti, care este mijlocul de mantuire prin excellenta, care face sa revina mintea(νούς) la originile ei dintru inceput. Adevarata natura a mintii trebuie statornicita in Dumnezeu si tot ceea ce o separa de El este considerat ca rau.
Evagrie a fost indiscutabil un om de o mare experienta pe care a incercat sa o picteze utilizand terminologia gandirii elenistice a epocii sale, dar care s-a lasat prea mult influientat de filosofie si, printre ideile ortodoxe s-au strecurat si cele mai putin crestine. Rugaciunea neincetata a mintii a influientat mult traditia spirituala ortodoxa ulterioara. Este de remarcat intelepciunea Bisericii care a putut se curete doctrinele lui Evagrie, asimiland doar ceea ce era bun si util. Pe aceasta linie, meritul revine in deosebi lui pseudo-Macarie Egipteanul, la care rugaciunea neincetata a mintii devine rugaciunea inimii. Centrul vietii psihosomatice a omului, inima este « tabla pe care harul lui Dumnezeu înscrie legile Duhului ». Spre deosebire de Evagrie care plasa omul intr-o istorie invizibila, intr-o lume imateriala, Sf. Macarie intelege viata monahala în contextul Întrupării. In Botez el vede învierea sufletului, care ofera conditiile pentru invierea trupului. Intalnirea personala cu Dumnezeu pentru el este o vie experienta, nu una mintala ca la Evgrie, ci a inimii. In inima se afla tot ce este bun in om, inclusiv mintea. Ea (inima) este suverana persoanei intregi. Astfel rugaciunea neincetata a mintii de care vorbea Evagrie in categoriile metafizicii origeniste, ia un caracter hristocentric, devine rugaciunea lui Iisus care angajeaza nu numai mintea ci omul intreg. Caracterul sfant al numelui lui Dumnezeu este cunoscut din timpul Vechiului Testament si care dupa Intruparea Cuvantului, acest nume se identifica cu numele lui Iisus care trebuie sa dainuiasca in memoria fiecarui crestin pentru ca in Hristos, Dumnezeu ne-a devenit imanent si accesibil pentru comuniune atat Euharistic cât si prin pronunțarea numelui Sau (de sigur fără a cădea in extreme).
Acest caracter specific crestin al rugaciunii monahale a fost in mod firesc exprimat de Sf. Diadoh de Foticea care a unit cele doua traditii (rugaciunea mintii si a inimii), abordând inima si mintea ca un tot intreg : « Mintea cere in mod absolut de la noi, când ii închidem toate ieșirile prin amintirea de Dumnezeu, o lucrare care sa satisfacă necesitățile sale de activitate. Trebuie deci sa-i dam pe « Doamne Iisuse » ca singura ocupatie care raspunde in intregime scopului sau. «Nimeni, este scris, nu zice »Iisus este Domnul », decât numai in Duhul Sfant » (1Cor., 12,3)… Toti cei care meditează fara incetare, in adancul inimii lor, acest sfant si glorios nume, aceia pot sa vada in sfarsit lumina propriei lor minti. » (Sources Chrétiennes Nr.3 bis. Diadoque de Photicé « Œuvres Spirituelles », chap. LIX, p. 119). Diadoh la fel ca Macarie localizează mintea sau sufletul in inima : « Din momentul botezului nostru, cum am spus, harul se ascunde in adancul mintii facandu-si ascunsa prezenta, … in asteptarea initiativei sufletului ; cand omul intreg se intoarce spre Dumnezeu, deci, cu o simtire de nedescris isi manifesta prezenta (harul) in inima, … daca omul incepe sa inainteze in tinerea poruncilor si invoca fara intrerupere pe Domnul Iisus, atunci focul harului divin se revarsa chiar inafara inimii… » (Ibidem, p. 137, 144-145.)
Traditia isihasta a luat diferite forme dea lungul secolelor, dar a rămas unica in esența duhovniceasca. In Hristos, omul descopera destinatia sa initiala, dumnezeirea ca scop al vietii duhovnicesti si ca adevarata libertate, pierduta din cauza robiei pacatului. Iar prin colaborarea Duhului Sfânt sa utilizeze aceasta libertate pentru a iubi si a cunoaste pe Dumnezeu. Deci, ar putea, anticipând vremile, sa devina membru al Împărăției lui Dumnezeu care in înăuntrul nostru se afla, si prin experiența sa cunoască adevărata lumina dumnezeiască.
Vedeți desigur ca ce sa vorbit mai sus tine de viata monahala, ca de fapt toate scrierile filocalice, caracteristice celor care prin lepadarea de lume si orice grija sunt favorizati de a practica rugaciunea inimii. Desigur si mirenii pot s-o aiba pe buze si in inima, dar păzea – cu discernământ !!!
Pana la urma, a zice rugaciunea lui Iisus neîncetat nu este o porunca ieșită din buzele Mântuitorului, a spus-o Apostolul. Dar aceasta recomandare trebuie înțeleasă corect. Spre exemplu Sf. Maxim Marturisitorul explica aceasta in cuvântul ascetic 25.:
" Şi zise fratele: Dar cum poate mintea să se roage neîncetat? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi. Şi răspunse bătrânul: Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?»... ş.a.m.d.69 Şi după puţin: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii». Sau iarăşi: «în toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor».70 26. În astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Şi de aceea zicea Apostolul: «Deci cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos».71 Iar puţin mai departe: «Când sunt slab, atunci sunt tare»."
Am vazut deci ca influienta lui Origen si a neoplatonismului a existat, nu putem nega, este un fapt istoric bine documentat, accentuarea elementului terapeutic al luptei cu patimile ( ce tine de antropologia si soteriologia origenista) deseori in detrimentul vietii euharistice a bisericii, de care bine vorbeste Ziziulas. Dar nu va tulburati va rog, Duhul Sfint a stiut sa faca curatenie in biserica prin mintile luminate ale Capadocienilor (Vasile cel Mare a adus miscarea monahala in Biserica, caci era pericolul une schisme), sau a lui Maxim Marturisitorul care a readus echilibrul intre elementul terapeutic, euharistic si eshatologic al vietii ecclesiale)…
Cu dragoste frateasca in Hristos
Andrei