Azi, oamenii nu știu să se mai bucure, să găsească prilejuri de bucurie. Printre cauze s-ar număra: viteza mare de înaintare în viață (se cere mult, bine și imediat adică eficiență), răceala dintre semeni, indiferența față de lucrurile intangibile (afecțiune, empatie ș.a.), egoismul. Această lipsă de bucurie o poartă cu ei pe unde merg. Dacă întâlnesc alți oameni, idealiști, liberi îi ”contaminează”. Ce strategie ar trebui să urmeze aceștia din urmă pentru a nu cădea în deprimare, pentru a nu se descuraja când se confruntă cu realitatea nemiloasă/neînțelegătoare față de idealurile sale?
Noi știm că Tradiția Bisericii nu infirmă tristețea, ci binecuvântează tristețea pentru starea de nefericire proprie sau a semenilor, însă această tristețe nu e statică ci dinamică cu rol transfigurator, ridicând negura de pe sufletele întristate (cu tristețea binecuvântată scoți tristețea).
Cel mult, la nivel teoretic, lucrurile par clare în ceea ce privește tristețea binecuvântată. Mă interesează în mod mai concret, prin ceva pilde, istorioare, învățături, orice, ce învață Biserica despre tristețea binecuvântată ca mijloc de combatere a deprimării?