Daca efectul botezului este de a curati constiinta atunci cei care nu au fost botezati si au o constiinta curata (o mare inclinatie morala) beneficiaza de acest efect in viata lor fara botez. Si apoi sunt multi dintre cei botezati care nu au bunul simt al moralitatii (in ziua de azi majoritatea). De fapt sunt mai cu bun simt moral multi dintre cei nebotezati / nereligiosi decat cei botezati si / sau religiosi. Atunci la ce mai e bun botezul lor?
Efectul botezului nu este doar de a curăţi conştiinţa, iar această curăţire a conştiinţei prin botezul lui Iisus Hristos are o semnificaţie aparte, nu se referă doar la o spălare ca şi cum ai spăla o fereastră de noroi. Curăţirea conştiinţei prin botez duce în acelaşi timp la infuzarea sau dăruirea prin har a unor porniri spirituale curate, creştine şi care poartă pecetea în lăuntrul lor a faptului că sunt efecte ale harului şi nu produse ale unui om în afara harului dumnezeiesc. Curăţirea înseamnă în acelaşi timp înnoire, îndreptare, moarte faţă de păcat şi naştere la o viaţă nouă în Duhul Sfânt, iar această naştere comportă puteri, haruri. Problema este că trebuie să ai şi o dispoziţie anume pentru ca să primeşti botezul, precum şi pentru ca să faci eficientă în viaţă chemarea şi sfinţirea primită prin botez.
Cu alte cuvinte prima frază pe care ai enunţat-o nu este adevărată şi nu poate fi, pentru că ori eşti botezat ori nu eşti botezat. Oamenii care au o aşa zisă moralitate în afara botezului nu se împărtăşesc totuşi de efectele botezului, pentru simplul fapt că efectul principal al botezului lui Iisus Hristos cu Duh Sfânt şi cu foc este moartea faţă de vechea viaţă de păcat (deşi rămân anumite înclinaţii care pot duce la păcat dar cu care trebuie luptat) şi naşterea din Duhul Sfânt la o viaţă nouă în Hristos. Prin urmare este vorba despre nişte fenomene spirituale care nu pot fi "furate" fără botezul lui Iisus Hristos. Aparenţa sau chiar o anumită moralitate nu este neapărat marca renaşterii spirituale hristice; deci nu poate înşela aceasta pe un creştin. În botez se actualizează puterea de vindecare ontologică a omului, de distrugere a stării de păcat, a stării de cădere ontologică a omului, putere declanşată prin toată iconomia mântuirii, dar în special prin jertfa de pe cruce a lui Iisus Hristos şi prin învierea Sa din morţi, înviere în urma căreia moartea nu mai are nici o putere asupra Mântuitorului. Prin urmare, Mântuitorul nu a avut ca scop final o moralizare a omului (fără viaţă veşnică) ci a avut ca scop mai îndepărtat decât moralizarea ridicarea omului din starea lui ontologică de cădere, din starea de păcat şi de moarte pe care şi-a agonisit-o prin căderea în păcatul originar. Odată cu păcatul el a pierdut nu doar comuniunea pe care deja o avea cu Dumnezeu ci a pierdut şi comuniunea potenţială sfinţitoare şi îndumnezeitoare pe care ar fi putut să o primească şi să o aibă dacă s-ar fi statornicit în lucrarea Legii divine în starea de har, în starea necăzută ontologic. Deci mântuirea lui Iisus Hristos are ţinte mult mai profunde spirituale (şi chiar fizice) decât o simplă moralitate, care la unii se vede clar cât este de falsă; în spatele aşa zisei "moralităţi" a multora care nu sunt în harul lui Hristos colcăie muşuroiul de viermi ai putreziciunii spirituale. Moralitatea aparentă, de faţadă nu este o garanţie a părtăşiei la viaţa spirituală veşnică. În schimb sfinţenia este o astfel de garanţie. De aceea repugnă sfinţilor acea moralitate falsă care nu are la rădăcină temeiul vieţii spirituale care este renaşterea prin botezul lui Hristos în Duhul Sfânt.
Astfel, fără lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi fără încorporarea acestei lucrări prin har şi prin sinergie în viaţa omului, nu există cu adevărat libertate. Libertatea autentică se poate realiza doar în sfera harului curăţitor, sfinţitor şi îndumnezeitor (ontologic vorbind, nu doar moral) al lui Dumnezeu, adică al Sfintei Treimi. Altfel pentru om nu există libertate autentică, ci doar o libertate neautentică (corelată cu falsa moralitate care ascunde putreziciunea viermilor) şi neexistând libertate autentică, nu există şi nu poate exista nici moralitate autentică. De aceea toată moralitatea în afara harului mântuitor al lui Hristos, oricât ar fi ea de "mare" şi de "însemnată" în ochii lumeşti ai oamenilor, nu este şi nu poate fi o moralitate autentică pentru că nu este izvorâtă dintr-o libertate autentică. Ori această libertate autentică se poate dobândi doar în viaţa reală în Hristos şi în Duhul Sfânt.
Dacă nu înţelegi anumite noţiuni sau categorii atunci ca să zic problema este de fapt la tine. Prin urmare nu se poate înţelege teologia creştină în general (Scriptura şi nu numai) şi cea ortodoxă în special fără experienţă spirituală, fără sfânta liturghie, fără împărtăşirea de Sfintele Taine, fără o viaţă ascetică şi mistică, fără studiul foarte serios al teologiei dogmatice, morale şi spirituale ortodoxe. Creştinismul implică prin structura lui de sorginte dumnezeiască şi comportă anumite categorii care trec cu mult dincolo de o înţelegere prozaică a moralităţii, a "spiritualităţii". Creştinismul este revelaţie dumnezeiască de cea mai mare putere spirituală şi nu poate fi tratat serios doar la un nivel superficial al unei aşa zise moralităţi (care de fapt este o moralitate neautentică, iar exemplele sunt foarte multe dacă ştii să le vezi din punctul de vedere al ochiului creştin, al minţii lui Hristos !!). Creştinismul are implicaţii ontologice şi spirituale cum nu are nici o altă religie de pe faţa pământului.
Cred ca scopul constiintei este de a ne descoperi toata moralitatea. Din acest punct de vedere constiinta si legea merg mana in mana. Constiinta e descoperirea plinatatii etice, a tot ce este bun, drept, si corect atat din punct de vedere social, umanist cat si divin.
Vezi aici este de fapt o mare problemă. Din punctul de vedere al creştinismului, conştiinţa poate fi sălaş al descoperirii, adică al revelaţiei a toată moralitatea, dar nu conştiinţa umană este izvorul ultim al unei astfel de revelaţii sau descoperiri. Conştiinţa joacă rolul de receptacol, de vas care primeşte şi asimilează oarecum descoperirea adevăratei moralităţi. Conştiinţa deci nu poate descoperi astfel de lucuri de la sine şi de aceea ea nu este de fapt izvorul ultim al descoperirii al revelaţiei. Izvorul ultim este Fiinţa, adică Sfânta Treime.