Sursa:
Argesul Ortodox
Cateva opinii ale Pr. prof. dr. Ion POPESCU; Facultatea de Teologie Ortodoxă "Sfânta Muceniță Filoteia" din Piteşti.
Vremurile grele din urmă (II Timotei 3, 10-15)
"Așteptând și grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!" (II Petru 3, 12) "Vedeți să nu vă amăgească cineva" (Matei 24, 4)
Cărțile Vechiului Testament conțin învățături cu caracter apocaliptic și eshatologic, în special cartea proorocului Daniel. Iisus Hristos ne-a lăsat însă cea mai bună și cea mai adâncă învățătură despre sfârșitul lumii și a doua venire a Sa pe pământ, despre învierea morților și judecata obștească sau universală. Sfânta Scriptură cuprinde cuvintele lui Hristos sau, mai bine zis, Hristos Însuși Se ascunde sub (în) cuvintele Scripturii și le tălmăcește făcându-Se cunoscut pe Sine Însuși și voia Sa. Cine dorește să înțeleagă cuvintele Scripturii să ia aminte la modul sau felul în care Hristos Însuși tălmăcește Scriptura sau Se tălmăcește pe Sine. Căci "sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16).
Evenimentele uluitoare petrecute în activitatea pământească a Mântuitorului, care au zguduit lumea din temelii, și la care au participat Sfinții Apostoli ca martori oculari, au avut o înrâurire copleșitoare asupra primei generații de creștini în special și a celor imediat următoare în general. Împărtășirea integrală și ființială a credinței în Hristos i-a făcut pe primii creștini să transfigureze timpul și spațiul în așa fel încât au început să iubească mai mult viața veșnică cu Hristos în împărăția cerească, decât viața pe acest pământ. Tensiunea eshatologică și nu eshatologistă ca cea din zilele noastre a primilor creștini trebuie înțeleasă numai în strânsă legătură cu credința lor ca adeziune totală la Hristos și la învățătura Lui. Primii creștini așteptau și grăbeau prin credința și sacrificiul vieții lor venirea Domnului. Pentru ei sfârșitul era o binefacere, un dar al Domnului, însemna vederea lui Hristos așa cum Apostolii L-au văzut la Înălțarea Sa pe norii cerului.
Așteptarea eshatologică sau a zilelor de pe urmă nu avea nimic din eshatologismul sectelor ce parazitau creștinismul primar și nici nu are nimic cu eshatologismul care parazitează creștinismul zilelor noastre. Nimic din angoasa reală sau artificială indusă de unele cercuri esoterice și tendențios ruinătoare din zilele noastre nu exista în credința, viziunea și trăirea cu caracter eshatologic a primei generații de creștini. Primele cuvinte pe care Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi la întrebarea acestora cu privire la a doua Sa venire și la sfârșitul lumii au fost următoarele: "Vedeți să nu va amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi" (Matei 24, 4-5). Apoi le-a spus că peste lume se vor abate multe nenorociri, războaie, cutremure de pământ, se vor săvârși multe fărădelegi, însă acesta va fi doar începutul durerilor. Răutatea se va înmulți, iar iubirea se va răci, însă cei care vor răbda până la sfârșit se vor mântui. Cel dintâi semn cert al sfârșitului lumii este propovăduirea Evangheliei lui Hristos la toate neamurile pământului. Când urâciunea pustiirii va fi văzută stând la locul cel sfânt, atunci sfârșitul este aproape. Nenorocirile vor fi atât de mari încât în mod subiectiv, dar real toți oamenii vor dori ca zilele să se scurteze căci suferințele și durerile vor fi insuportabile. Pentru cei aleși, adică pentru cei care au răbdat până la sfârșit zilele se vor scurta pentru ca aceștia să rămână în viață.
Degringolada va fi foarte mare căci ea va fi amplificată de tot felul de hristoși mincinoși care vor încerca să-i deruteze pe oameni ca aceștia să nu mai știe ce cale să apuce și ce trebuie să facă pentru a se salva cu adevărat. Pentru aceștia există în Sfânta Scriptură cuvintele de învățătură ale Mântuitorului pe care trebuie să le citească și să și le însușească toți oamenii. Venirea lui Hristos pe pământ pentru a doua oară va fi asemenea fulgerului ce se arată de la răsărit până la apus. Pământul se va zgudui, soarele nu va mai străluci, iar luna nu-și va mai da lumina ei. "Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă" (Matei 24, 30). Dar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl (Matei 24, 36). Așadar, după învățătura Mântuitorului semnele venirii Sale și ale sfârșitului lumii nu sunt suficiente pentru ca cineva să poată cunoaște cu exactitate ziua și ceasul acela. Afirmația că nici Fiul nu știe ziua și ceasul acela trebuie înțeleasă în primul rând în sensul că în pogorârea Treimii iconomice de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh "decizia" aparține Tatălui, lucrarea de mântuire - Fiului, iar cea de sfințire a lumii - Duhului Sfânt. În al doilea rând, datorită deoființimii umane a lui Iisus Hristos cu oamenii, pentru ca aceștia să-și păstreze intactă sau neatinsă libertatea lor până la sfârșit este bine ca ei să nu cunoască aceste ultime taine. În virtutea deoființimii umane oamenii cei mai înalți din punct de vedere duhovnicesc ar putea primi din partea sau de la sau din Hristos, cunoștința tainelor zilelor celor de pe urmă. Pentru a nu li se atinge în nici un fel libertatea în pregătirea lor continuă pentru aceste clipe sau momente Dumnezeu a hotărât să le păstreze ca taine neștiute și nepătrunse de oameni. Așadar Fiul în lucrarea Lui pentru oameni și în oameni nu știe vremea sfârșitului lumii.
Cei care în istoria creștinismului mai vechi sau mai nou au încercat să calculeze, așa cum se întâmplă și astăzi, timpul venirii Mântuitorului și sfârșitul lumii, s-au înșelat și au înșelat și pe alții. Fiindcă nu au citit, dar mai ales nu au înțeles în chip duhovnicesc profunzimile de taină ale cuvintelor Sfintei Scripturi. Aceștia nici nu au citit și nici nu au voit să înțeleagă cuvintele Sfintei Scripturi prin Duhul Sfânt, Învățătorul și Tălmăcitorul Revelației Dumnezeiești într-o împreună lucrare cu Hristos. Perfidia lor este cu atât mai mare cu cât iau înfățișarea adevăratei credințe, dar prin lucrarea lor tăgăduiesc și zădărnicesc puterea ei. Ei învață mereu, dar niciodată nu ajung la cunoașterea adevărului (II Timotei 3, 7). Aceștia merg din rău înspre mai rău, însă își vor lua plata lor fiindcă Dumnezeu le va vădi nebunia în fața lumii. În timp ce toți cei care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți, oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși (II Timotei III, 12-13). Numai cei care de mici asemenea episcopului Timotei cunosc și înțeleg cu adevărat Sfintele Scripturi "pot să se înțelepțească spre mântuire, prin credința cea întru Hristos Iisus" (II Timotei 3, 15). În Apocalipsa citim despre apariția și lucrarea lui Antihrist asupra oamenilor pentru ca aceștia să se lepede de Hristos și să i se închine lui.
Antihristul iese ca o fiară din apă (Apocalipsa 13, 1-10). Proorocul mincinos, fiara care iese din pământ are două coarne asemenea mielului, dar grăiește asemenea balaurului și pune în lucrare stăpânirea fiarei celei dintâi. Face pământul și pe locuitorii lui să se închine fiarei celei dintâi, face semne și minuni mari și îi amăgește pe cei care locuiesc pe pământ. I s-a dat acestei fiare puterea să insufle duh chipului fiarei celei dintâi ca toți oamenii să se închine chipului fiarei, iar cei care nu se vor închina să fie uciși. Și ea, fiara, îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei" (Apocalipsa 13, 16-17).
Apocalipsa este o carte profetică scrisă sub inspirația Duhului Sfânt și are un caracter eshatologic.Comentatorii Apocalipsei dintre care îi amintim pe Andrei al Cezareii și Savvas Agouridis, pe urmele Sfântului Irineu al Lyonului, ale lui Origen și Ippolit dau o interpretare istorico-eshatologică. Sfântul Irineu, Origen și Ippolit ca exegeți și interpreți ai textelor din Apocalipsă cu privire la Antihrist și a doua venire, dau o interpretare consolator parenetică cu finalitate istorică reală adică petrecută în timp iminentă și imediată. Și teologi mai noi precum Savvas Agouridis folosesc o interpretare a textului Apocalipsei cu caracter istoric și consolator parenetic. Folosind metoda rabinică a ghematriei, interpretează cifra 666 din Apocalipsă 13, 18 și pe baza numărului numelui încifrat în 666 îl indică pe Împăratul roman Nero ca fiind Antihristul. Să nu uităm niciodată faptul că Sfântul Irineu al Lyonului pe lângă învățătura sa majoritar ortodoxă a îmbrățișat și erezia hiliastă, iar Origen a fost condamnat de Biserică pentru unele învățături greșite de care nimeni nu-l poate absolvi.
A socoti că Apocalipsa are un caracter istoric este un fals. Istoria însăși a dovedit că Antihtist nu este nici Nero, nici Imperiul Roman, nici Napoleon, nici Hitler, nici Stalin. În realitate Apocalipsa are un caracter profetic eshatologic și păstrează în mod tainic adevărul despre sfârșitul lumii și cea de-a doua venire a lui Hristos. La fel de nefolositoare este și erminia mitologică pe care așa-numita Școală a Istoriei religiilor o dă Apocalipsei și pe care însuși Agouridis o critică. Credem că, spune el, Școala Istoriei religiilor prin ignorarea istoriei privează Apocalipsa de un element esențial al religiei biblice și în plus o așază într-o categorie literară deosebită de întreaga literatură iudaică și apocaliptică care este foarte strâns legată de poporul iudeu (Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsa Sfântului Ioan, traducere de Preot prof. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, pag. 212).
Luând poziție față de erminia Școlii de Istorie a religiilor care-i transformă pe Antihrist și pe Nero în mit și în încercarea de a sublinia caracterul prioritar istoric al Apocalipsei, Agouridis, ca și alți exegeți, induce ideea că Sfântul Ioan Evanghelistul credea că sfârșitul va veni în timpul său. Bazați pe această credință, primii comentatori ai Apocalipsei, folosind metoda ghematriei, l-au indicat pe Nero ca fiind Antihristul, fapt infirmat de istorie. "Cu toate că Nero e transformat în mit și promovat în anumite tradiții populare s-a dovedit istoricește că nu a fost Antihristul pe care îl aștepta Ioan" (Ibidem, pag. 212).
Credința că sfârșitul lumii se va petrece în timpul lui l-a determinat pe Sfântul Ioan să vadă viața creștină ca viața unui martir. "Deoarece credea că sfârșitul avea să vină chiar în timpul său Ioan a avut curajul să vadă viața creștină ca viața unui martir" (Ibidem, pag. 212). O întrebare firească ce se pune acum: Apocalipsa este o carte inspirată de Duhul Sfânt? Într-o problemă atât de importantă ca cea legată de sfârșitul lumii este posibil ca instrumentul revelației și al inspirației divine să se afle în eroare? Dacă Apocalipsa este o carte istorică (omenească) acest lucru este posibil. Însă, pentru noi creștinii Apocalipsa este o carte profetică eshatologică, în care se vorbește despre sfârșitul lumii, apariția lui Antihrist, a doua venire a lui Hristos, nimicirea fiarei apocaliptice, învierea și judecata finală sau obștească, evenimente de nimeni știute, numai de Tatăl. Cu privire la numărul special 666 ca număr al fiarei, care "număr de om este" (Apocalipsa XIII, 18), primii exegeți ai Apocalipsei au aplicat metoda rabinică a ghematriei. Grecii și iudeii nu foloseau la vremea aceea cifre arabe, literele alfabetului corespundeau și numerelor: a=1; b=2; e=5; i=10; k=20, etc.
Astfel fiecare cuvânt putea să fie tradus cu un număr, după cum și fiecare număr putea să fie tradus printr-un cuvânt sau mai multe.
Trebuia să existe o inițiere elementară pentru ca o grupare umană sau o comunitate să înțeleagă printr-un număr aceeași persoană umană" (Ibidem, pag. 213). Folosind metoda ghematriei ermineuții (comentatorii în cauză) insistă să comenteze textele din Apocalipsă raportându-le la evenimente legate de Roma antică și destinul ei în confruntare cu Biserica lui Hristos. "Întreaga linie de gândire de la capitolele 12-13 până la distrugerea Romei (cap. 17-18) este dominată de atacul împăratului Antihrist cu ajutorul regilor aliați lui împotriva desfrânatei Romei într-o luptă finală care va costa viața unui mare număr de martiri ai Bisericii
În urma acestui război centrul lumii romane, desfrânata Babilon este înlocuit de cetatea lui Dumnezeu în capitolele 21-22. Aceasta este desfășurarea evenimentelor în viziunea lui Ioan" (Ibidem, pag. 213). Sfântul Ioan arată unde este înțelepciunea. Cine are înțelepciunea, acela poate să socotească numele fiarei. "Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și sase" (Apocalipsa 13, 18). Din păcate cu privire la cifra 6 nu există interpretări în tradiția străveche a lumii. Cu toate acestea există interpretări mai noi, bazate pe simbolistica numerologiei filosofice. Astfel cifra 1 semnifică unitatea indicibilă a principiului. Cifra 2 semnifică ieșirea din sine a principiului în scopul autoînvederării și al autocunoașterii. Cifra 3 - triunghiul perfect - semnifică triada ca număr absolut sau unitatea non-numerică absolută a Sfintei Treimi în creștinism. 4 reprezintă spațialitatea lumii învederate prin ieșirea principiului organizată în cele patru puncte cardinale. 5 reprezintă pentada sau steaua lui David în religia mozaică ca număr perfect. 7 - număr perfect în iudaism și prezent în religia creștină prin numărul Sfintelor Taine. 6, jumătate din numărul 12 (număr perfect în Vechiul Testament - fiii lui Iacob, cele 12 seminții ale lui Israel, și nu în ultimul rând, cei 12 apostoli ai lui Iisus) este număr intermediar (bun în sine) menit să marcheze trecerea dintr-un număr perfect - 5 - înspre un alt număr perfect - 7 - în simbolistica filosofică și religioasă, intră într-un cerc vicios, dublându-se și triplându-se, devenind astfel un număr diabolic, satanic, malefic, ucigător și distrugător: 666.
Folosirea acestui număr cu scrierea arabă și acceptarea lui de o tradiție veche din care nu lipsesc elementele apocaliptice și eshatologice pare să deschidă perspectivele înțelepciunii într-o posibilă încercare de socotire a numărului, căci este număr de persoană. O sinteză generată deliberat între două mari tradiții poate să sugereze începutul unei ere care va pregăti apariția lui Antihrist cel care va fi o persoană și va purta numărul 666. Oricum aceste evenimente nu se vor afla și nu se vor petrece într-o continuitate ontologică cu natura și cu istoria lumii. Marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae spune: "Mântuitorul a declarat că nimeni nu știe ora și ceasul în care va veni, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Drept aceea privegheați, căci nu știți ceasul când vine Fiul Omului (Matei 25, 13; Marcu 13, 33; Luca 12, 40). Numai Tatălui îi revine să aprecieze momentul acesta. Toate calculele care, pornind de la numere arbitrar interpretate (Daniel 7, 2; 9, 25; Apocalipsă 12, 14) fixează zilele, lunile, ca date precise, trec peste granița ce a pus-o Dumnezeu putinței de previziune a omului și de stabilire a sensului adevărat al simbolurilor revelației care sunt profeții ce se vor lumina deplin după împlinirea lor" (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ediția a II-a, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureși, 1997, pag. 255).
Împotriva interpretării istorice a eshatologiei Părintele Stăniloae spune: "Spre deosebire de învățătura creștină în general și de interpretările ei care văd în principiu incompatibilitatea între eshatologie și istorie sunt unele concepții care văd eshatologia ca un eveniment care se produce în cadrul acesteia, adică în partea finală a ei. Ele împacă într-un anumit mod imposibil relativul cu absolutul apărut în ea. Ele văd Parusia lui Hristos ca un eveniment de la finea lumii, dar nu dincolo de ea
. Sensul istoriei nu se poate descoperi în istorie, judecata asupra ei nu se poate rosti în cuprinsul ei, căci aceasta ar însemna că ea a ajuns la capăt cât încă ea durează, ceea ce este imposibil. De aceea arătarea descoperită a lui Iisus Hristos cu umanitatea Sa desăvârșit îndumnezeită nu poate avea loc în istorie" (Ibidem, pag. 248).
Cu toate acestea Apocalipsa insistă asupra caracterului personal al fiarei, al lui Antihrist care se va arăta la sfârșitul istoriei și care va reprezenta o zonă intermediară între sfârșitul ei și Parusia Domnului, Care va coborî pe pământ, împărăția Sa, pentru eternitate sau lumea va fi transfigurată prin foc și va deveni împărăția lui Dumnezeu. Presiunile și interdicțiile fiarei apocaliptice asupra tuturor oamenilor de pe pământ (Apocalipsa 13) sunt posibil legate pe de o parte de "beția materiei" în care omenirea este ademenită și introdusă în zilele de pe urmă, iar pe de altă parte, de amplificarea suferinței prin interdicțiile de a se desfăta din ea. Cuvintele folosite în textul Apocalipsei prin care este exprimată interdicția sunt derivate din verbele a cumpăra și a vinde. Aceasta poate să însemne că numărul care desemnează persoana lui Antihrist sau persoana care poartă numărul 666 va fi aceea care va avea cândva stăpânire asupra tuturor resurselor materiale și financiare ale omenirii.
Dar vremea și ceasul acela nimeni nu le cunoaște, nici îngerii, nici Fiul, numai Tatăl. Adevărații creștini, cei care citesc de mici și înțeleg duhovnicește Sfânta Scriptură, asemenea episcopului Timotei, trebuie să se ferească de proorocii mincinoși de astăzi, de cei ce vor mai veni în viitor și să nu se teamă. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel ei trebuie să aștepte și să grăbească prin credința și prin faptele lor martirice sfârșitul lumii și cea de-a doua venire a Domnului.
Cine se teme de acestea și cine se lasă înfricoșat de proorocii mincinoși de astăzi și dintotdeauna, nu este un bun creștin. Noi toți creștinii de astăzi și cei care vor veni după noi să ne rugăm Domnului, să așteptăm și să grăbim venirea Lui, zicând neîncetat: "Vino, Doamne Iisuse!" (Apocalipsa 22, 20).
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4
Petre