E o sinteză bunicică despre pomii din rai.
Dintre toate problemele legate de starea paradisiacă a protopărinţilor, problema “pomului din rai” rămâne cea mai controversată. Deşi Sf. Maxim Mărturisitorul spune că marii dascăli ai Bisericii “au socotit că e mai bine să se cinstească locul acesta cu tăcerea”, unii dintre ei au dezvoltat această temă şi ne-au împărtăşit şi nouă câte ceva din această mare taină, atât cât au putut vedea şi ei cu ochii duhovniceşti.
Trebuie precizat de la bun început că există mai multe interpretări ale acestor pomi şi anume:
- o interpretare literară cu profunde sensuri duhovniceşti făcută de Sf. Grigore de Nyssa, întâlnită sub o formă şi cu un conţinut asemănător şi la Sf. Ioan Gură de Aur;
- o interpretare duhovnicească sau “în duh” a Sf. Maxim Mărturisitorul, preluată apoi şi de Sf. Ioan Damaschin; şi
- o interpretare mistică a Cuviosului Nichita Stithatul, ucenicul Sf. Simion Noul Teolog.
Desigur există şi alte interpretări, dar acestea fiind cele mai importante şi mai conforme cu “duhul Bisericii”, le vom prezenta succint pe fiecare, arătând şi atitudinea Pr. D. Stăniloae vis-a-vis de fiecare dintre ele.
Interpretarea Sf. Grigore de Nyssa porneşte de la referatul biblic de la Facere 2,9 unde se spune că “în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, deci în acelaşi punct central se aflau ambii pomi, căci nu pot exista două puncte centrale într-o singură grădină. De aici concluzia că exista un singur pom, dar care folosit diferit, avea efecte diferite, de unde şi nume diferite. Tocmai datorită acestui “amestec de contrarii”, Dumnezeu a interzis pentru o vreme mâncarea din pom, ca nu cumva noi neînţelegând rostul lui, să ne facem părtaşi numai la rodul negativ al pomului. Aprofundând problema, Pr. D. Stăniloae afirmă că bipolaritatea celor doi pomi “poate să însemne că aceeaşi lume sesizată exclusiv prin simţuri şi prin raţiunea pusă în slujba simţurilor, este un izvor al binelui, care nu e binele însuşi, dar sesizată în semnificaţia ei de o raţiune mai adânc văzătoare, care din potrivă ia simţirea în slujba ei, e un izvor al vieţii”.
Din cele relatate, vedem că, după Sf. Grigore, pomii paradisului din care urma să se hrănească protopărinţii, nu ofereau o hrană care să satisfacă pântecele, ci ofereau cunoaşterea şi nemurirea (viaţa) celor care gustau din ei. Anume aceste două daruri: al cunoaşterii şi al vieţii, trebuia să le guste omul, dar nu oricum, ci în concordanţă cu voia divină.
După cum observă Sf. Grigore de Nyssa, Dumnezeu nu dă poruncă şi în legătură cu pomul vieţii, ci numai cu “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, iar aceasta probabil pentru faptul că actul cunoaşterii nu trebuia să se realizeze oricum. Porunca divină nu vrea însă să arate că între cei doi pomi nu ar exista vre-o legătură pentru că, în ultimă instanţă, consecinţele mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi răului s-au repercutat şi asupra relaţiei noastre continui cu Viaţa.
Episcopul Nissei crede că acest al doilea pom trebuia să se numească la început “pomul cunoştinţei”, dar a fost numit aşa cu anticipare şi în sens ironic “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, pentru că mâncarea din el a trezit dorinţa după rău şi după bine, în sensul unei cunoaşteri duble şi contrare ; iar din alt punct de vedere, “Scriptura a numit acest pom aşa, pentru că el avea să fie prilej al călcării sau păzirii poruncii şi o încercare a ascultării sau neascultării lor.” Cunoaşterea ca dar al împărtăşirii din acest pom nu trebuia să se înscrie în ordinea lui “a şti”, ci în ordinea lui “a fi”, adică trebuia să fie o cunoaştere existenţială care să ducă la cunoaşterea misterelor existenţei, dintre care cel mai mare este misterul iubirii de Dumnezeu, iar imediat după el – misterul răspunsului nostru la chemarea lui Dumnezeu şi transcenderea darurilor Lui, prin năzuinţa spre comuniunea cu Dăruitorul.
O altă interpretare a pomului o dă Sf. Maxim Mărturisitorul, dar aceasta nu în sensul că i-ar contrazice pe părinţii dinainte, ci doar aprofundează subiectul prin înţelegerea duhovnicească a textului Scripturistic. După el, pomul cunoştinţei binelui şi răului este “zidirea celor văzute, fiindcă are raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, iar pe de alta perverteşte mintea. Deci contemplată duhovniceşte ea (zidirea, adică pomul) oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl al patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti…, de aceea i-a interzis poate Dumnezeu omului împărtăşirea totală din făpturi, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa şi comuniunea cu ea în har, şi prefăcând prin această comuniune nemurirea după har în nepătimire şi neschimbabilitate, ca unul ce a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme făpturile lui Dumnezeu şi să se primească cunoştinţa lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, având după har un chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire.”
În alt loc Sf. Maxim face o altă interpretare, privind cei doi pomi deodată, căci spune: “Întru cât omul a venit în existenţă din suflet mintal şi trup înzestrat cu simţuri, pomul vieţii e mintea sufletului în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţă cu fapta de această simţire, n-a păzit-o.” Prin această interiorizare a Raiului înăuntrul omului, Sf. Maxim vrea să spună că prin folosirea nedemnă a minţii care are în sine puterea de discernământ a raţiunilor lucrurilor şi cea a simţirii care “are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului” – omul, învoindu-se cu mintea alege plăcerea respingând durerea, adică “spiritul îndemnat de simţualitate, consideră întâi plăcerea ca un bine, lucrul pe care îl face apoi şi spiritul prin nemulţumire şi lipsă de discernământ. Tocmai aceasta dă un caracter echivoc răului prezentându-l când ca rău, când ca bine.” În faţa unui astfel de paradox şi de truc al mascării răului în bine şi a binelui în rău, omul stăpânit pe moment de duhul mândrii, nu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a căzut, neajungând nici la cunoaştere, nici la viaţă.
O a treia interpretare a pomilor din rai este cea a Cuviosului Nichita Stithatul care spune că pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este alt ceva decât contemplaţia naturală care are ca roduri judecata şi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, căci “prin cunoaşterea lucrurilor cunoaştem şi raţiunile proniei, iar prin judecată facem deosebirea clară a lucrurilor, deosebind fără greşeală ce e bun şi ce e rău, care e cauza făcătoare şi care e lucrul deja făcut”; iar pomul vieţii este Teologia tainică, căci “are ca rod dătător de viaţă şi de nemurire credinţa în Sfânta Treime, care se naşte în suflet în afară de orice raţiune şi simţire. Sfânta Treime nu se cunoaşte nici prin simţire, nici prin raţiune, ci numai prin credinţă neîndoielnică şi din inimă. Un alt rod al ei este înţelegerea dreptcredincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut.”
În alt loc, acelaşi Cuvios Părinte spune: “Pomul vieţii este Dumnezeu, al Cărui lucrare este să procure viaţă şi Care dă rod bun de mâncat numai celor vrednici de viaţă, ca unii ce nu sunt supuşi morţii. El produce o dulceaţă negrăită celor ce se împărtăşesc de El şi le dăruieşte o viaţă nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit “pomul vieţii” (Fac. 2,9) şi “tot pomul” (Fac. 2,16). Căci El este Totul, în Care şi prin Care e totul, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este deosebirea privirii şi descoperirea alcătuirii firii noastre care e bună celor desăvârşiţi…, înălţându-i prin contemplarea şi frumuseţea ei la măreţia lucrării Făcătorului…”
Cunoscând aceste profunde interpretări, Pr. D. Stăniloae a rămas desigur marcat de acest duh patristic de interpretare, iar acest lucru poate fi uşor observat din citatele care le dă şi le explică în Dogmatica sa. Deşi a dedicat un studiu aparte acestei probleme, nu le-a dat (interpretărilor) o prea mare doză de originalitate, cinstind locurile, aşa cum spunea Sf. Maxim Mărturisitorul, prin tăcere. Discursul teologic al părintelui profesor arată profunda iniţiere în aceste taine care nu puteau să i se descopere decât numai prin smerenie, căci “tainele se descopăr celor smeriţi” (Înţ. Isus Sirah 3,19) şi pot fi înţelese de noi numai în acelaşi duh de smerenie.
Posibil ca tocmai din această cauză, a nesmereniei, să nu fi cunoscut nici Adam rostul pomilor sau modul de împărtăşire din ei şi de aceea a căzut, căci orice cădere este produsul unei auto-înălţări (Luca 18,14). Este cert că în cazul lui Adam, această cădere nu s-a produs simplu, ci prin intervenţia şi lucrarea directă a satanei. Totuşi omul, încă nestăpânit de păcat, putea relativ uşor face faţă acestei ispite dacă nu se mândrea.
Trebuie precizat de la bun început că există mai multe interpretări ale acestor pomi şi anume:
- o interpretare literară cu profunde sensuri duhovniceşti făcută de Sf. Grigore de Nyssa, întâlnită sub o formă şi cu un conţinut asemănător şi la Sf. Ioan Gură de Aur;
- o interpretare duhovnicească sau “în duh” a Sf. Maxim Mărturisitorul, preluată apoi şi de Sf. Ioan Damaschin; şi
- o interpretare mistică a Cuviosului Nichita Stithatul, ucenicul Sf. Simion Noul Teolog.
Desigur există şi alte interpretări, dar acestea fiind cele mai importante şi mai conforme cu “duhul Bisericii”, le vom prezenta succint pe fiecare, arătând şi atitudinea Pr. D. Stăniloae vis-a-vis de fiecare dintre ele.
Interpretarea Sf. Grigore de Nyssa porneşte de la referatul biblic de la Facere 2,9 unde se spune că “în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, deci în acelaşi punct central se aflau ambii pomi, căci nu pot exista două puncte centrale într-o singură grădină. De aici concluzia că exista un singur pom, dar care folosit diferit, avea efecte diferite, de unde şi nume diferite. Tocmai datorită acestui “amestec de contrarii”, Dumnezeu a interzis pentru o vreme mâncarea din pom, ca nu cumva noi neînţelegând rostul lui, să ne facem părtaşi numai la rodul negativ al pomului. Aprofundând problema, Pr. D. Stăniloae afirmă că bipolaritatea celor doi pomi “poate să însemne că aceeaşi lume sesizată exclusiv prin simţuri şi prin raţiunea pusă în slujba simţurilor, este un izvor al binelui, care nu e binele însuşi, dar sesizată în semnificaţia ei de o raţiune mai adânc văzătoare, care din potrivă ia simţirea în slujba ei, e un izvor al vieţii”.
Din cele relatate, vedem că, după Sf. Grigore, pomii paradisului din care urma să se hrănească protopărinţii, nu ofereau o hrană care să satisfacă pântecele, ci ofereau cunoaşterea şi nemurirea (viaţa) celor care gustau din ei. Anume aceste două daruri: al cunoaşterii şi al vieţii, trebuia să le guste omul, dar nu oricum, ci în concordanţă cu voia divină.
După cum observă Sf. Grigore de Nyssa, Dumnezeu nu dă poruncă şi în legătură cu pomul vieţii, ci numai cu “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, iar aceasta probabil pentru faptul că actul cunoaşterii nu trebuia să se realizeze oricum. Porunca divină nu vrea însă să arate că între cei doi pomi nu ar exista vre-o legătură pentru că, în ultimă instanţă, consecinţele mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi răului s-au repercutat şi asupra relaţiei noastre continui cu Viaţa.
Episcopul Nissei crede că acest al doilea pom trebuia să se numească la început “pomul cunoştinţei”, dar a fost numit aşa cu anticipare şi în sens ironic “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, pentru că mâncarea din el a trezit dorinţa după rău şi după bine, în sensul unei cunoaşteri duble şi contrare ; iar din alt punct de vedere, “Scriptura a numit acest pom aşa, pentru că el avea să fie prilej al călcării sau păzirii poruncii şi o încercare a ascultării sau neascultării lor.” Cunoaşterea ca dar al împărtăşirii din acest pom nu trebuia să se înscrie în ordinea lui “a şti”, ci în ordinea lui “a fi”, adică trebuia să fie o cunoaştere existenţială care să ducă la cunoaşterea misterelor existenţei, dintre care cel mai mare este misterul iubirii de Dumnezeu, iar imediat după el – misterul răspunsului nostru la chemarea lui Dumnezeu şi transcenderea darurilor Lui, prin năzuinţa spre comuniunea cu Dăruitorul.
O altă interpretare a pomului o dă Sf. Maxim Mărturisitorul, dar aceasta nu în sensul că i-ar contrazice pe părinţii dinainte, ci doar aprofundează subiectul prin înţelegerea duhovnicească a textului Scripturistic. După el, pomul cunoştinţei binelui şi răului este “zidirea celor văzute, fiindcă are raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, iar pe de alta perverteşte mintea. Deci contemplată duhovniceşte ea (zidirea, adică pomul) oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl al patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti…, de aceea i-a interzis poate Dumnezeu omului împărtăşirea totală din făpturi, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa şi comuniunea cu ea în har, şi prefăcând prin această comuniune nemurirea după har în nepătimire şi neschimbabilitate, ca unul ce a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme făpturile lui Dumnezeu şi să se primească cunoştinţa lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, având după har un chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire.”
În alt loc Sf. Maxim face o altă interpretare, privind cei doi pomi deodată, căci spune: “Întru cât omul a venit în existenţă din suflet mintal şi trup înzestrat cu simţuri, pomul vieţii e mintea sufletului în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţă cu fapta de această simţire, n-a păzit-o.” Prin această interiorizare a Raiului înăuntrul omului, Sf. Maxim vrea să spună că prin folosirea nedemnă a minţii care are în sine puterea de discernământ a raţiunilor lucrurilor şi cea a simţirii care “are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului” – omul, învoindu-se cu mintea alege plăcerea respingând durerea, adică “spiritul îndemnat de simţualitate, consideră întâi plăcerea ca un bine, lucrul pe care îl face apoi şi spiritul prin nemulţumire şi lipsă de discernământ. Tocmai aceasta dă un caracter echivoc răului prezentându-l când ca rău, când ca bine.” În faţa unui astfel de paradox şi de truc al mascării răului în bine şi a binelui în rău, omul stăpânit pe moment de duhul mândrii, nu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a căzut, neajungând nici la cunoaştere, nici la viaţă.
O a treia interpretare a pomilor din rai este cea a Cuviosului Nichita Stithatul care spune că pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este alt ceva decât contemplaţia naturală care are ca roduri judecata şi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, căci “prin cunoaşterea lucrurilor cunoaştem şi raţiunile proniei, iar prin judecată facem deosebirea clară a lucrurilor, deosebind fără greşeală ce e bun şi ce e rău, care e cauza făcătoare şi care e lucrul deja făcut”; iar pomul vieţii este Teologia tainică, căci “are ca rod dătător de viaţă şi de nemurire credinţa în Sfânta Treime, care se naşte în suflet în afară de orice raţiune şi simţire. Sfânta Treime nu se cunoaşte nici prin simţire, nici prin raţiune, ci numai prin credinţă neîndoielnică şi din inimă. Un alt rod al ei este înţelegerea dreptcredincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut.”
În alt loc, acelaşi Cuvios Părinte spune: “Pomul vieţii este Dumnezeu, al Cărui lucrare este să procure viaţă şi Care dă rod bun de mâncat numai celor vrednici de viaţă, ca unii ce nu sunt supuşi morţii. El produce o dulceaţă negrăită celor ce se împărtăşesc de El şi le dăruieşte o viaţă nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit “pomul vieţii” (Fac. 2,9) şi “tot pomul” (Fac. 2,16). Căci El este Totul, în Care şi prin Care e totul, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este deosebirea privirii şi descoperirea alcătuirii firii noastre care e bună celor desăvârşiţi…, înălţându-i prin contemplarea şi frumuseţea ei la măreţia lucrării Făcătorului…”
Cunoscând aceste profunde interpretări, Pr. D. Stăniloae a rămas desigur marcat de acest duh patristic de interpretare, iar acest lucru poate fi uşor observat din citatele care le dă şi le explică în Dogmatica sa. Deşi a dedicat un studiu aparte acestei probleme, nu le-a dat (interpretărilor) o prea mare doză de originalitate, cinstind locurile, aşa cum spunea Sf. Maxim Mărturisitorul, prin tăcere. Discursul teologic al părintelui profesor arată profunda iniţiere în aceste taine care nu puteau să i se descopere decât numai prin smerenie, căci “tainele se descopăr celor smeriţi” (Înţ. Isus Sirah 3,19) şi pot fi înţelese de noi numai în acelaşi duh de smerenie.
Posibil ca tocmai din această cauză, a nesmereniei, să nu fi cunoscut nici Adam rostul pomilor sau modul de împărtăşire din ei şi de aceea a căzut, căci orice cădere este produsul unei auto-înălţări (Luca 18,14). Este cert că în cazul lui Adam, această cădere nu s-a produs simplu, ci prin intervenţia şi lucrarea directă a satanei. Totuşi omul, încă nestăpânit de păcat, putea relativ uşor face faţă acestei ispite dacă nu se mândrea.
Nu scrie ca a fost "mar" (o inventie a pictorilor renascentini), ci doar fruct/rod/pom.
