De ce Fecioara nu se mai închină Elizavetei?

[Ioan Cr]

De ce Fecioara nu se mai închină Elizavetei?

În unele mănăstiri, la Paraclis, în pericopa obişnuită de la Luca Cap. 1 puteţi auzi nişte detalii neobişnuite, dacă nu şocante: "Şi sculîndu-se Maria în zilele acelea...a intrat în casa Zahariei şi s-a închinat Elisavetei". Şochează pentru că nu poate scăpa o probă atît de hotărîtoare împotriva acuzaţiilor protestante de non-biblicitate a cultului de închinare la sfinţi, cât şi prin noutatea ei, prea frumoasă ca să fie adevărată. Şi totuşi, mai bine de două secole a fost adevărată: abia în 1914 Fecioara s-a închinat ultima oară Elisavetei.

Eroare de traducere sau un sens uitat?

În aceiaşi ediţie a Bibliei româneşti de la 1914, citim mai departe: "Şi cînd a auzit Elisavet închinăciunea Mariei, săltat-a pruncul în pîntecele ei...". Cum se poate ca închinăciunea să fie auzită? Ediţia 1988, ca şi toate traducerile străine redau aici "a auzit... salutarea Mariei", la fel cum o fac şi în versetul discutat mai sus. Putea oare trece cu vederea un asemenea detaliu gigantul teologiei noastre româneşti pr. Stăniloae atunci cînd parcurgea a câta oară pasajul din ediţia lui preferată? Cu siguranţă opţiunea vechilor traducători a avut un temei justificat, dincolo de orice aparenţă.

"Proskineo" - termen umbrelă

Termenul grecesc pe care îl traduce românescul "a se închina" în versetul sus-numit este "aspazome". Literal (după Loescher) acesta înseamnă "a întâmpina cu afecţiune sau cu bucurie", "a îmbrăţişa sau a săruta". Ce legătură însă are actul de închinare cu toate astea?

După Schenkl-Brunetti "aspazome" înseamnă şi "a fi devotat sau a venera pe cineva". Şi aici trebuie să ne întoarcem la înţelesul primar al românescului "închinare".

Aproape în toate locurile unde în Sfânta Scriptură stă românescul "închinare" acesta îl traduce pe grecescul "proskinisis".

Aşa în Ieşire 20:5 avem (în traducerea Septuaginta):

Să nu te închini lor (proskinisis), nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos...

Şi în Noul Testament:

Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini (proskinisis) şi Lui singur să-I slujeşti". (Matei 4:10)

"Proskinisis" nu înseamnă numai mişcarea de aplecare a capului şi a corpului (cu sau fără atingerea solului) pe care o înţelegem de obicei prin românescul "închinare" (prostraţie). Nu înseamnă nici numai "adorare", adică sentimentul de supremă afecţiune şi loialitate, aşa cum au preferat traducatorul latin (Vulgata). La origine, "proskinisis" însemna mai ales sărutare afectuoasă, îmbrăţişare în semn de afecţiune, iar după Strong - chiar felul cum îşi întîmpină cîinele stăpînul, gudurîndu-se şi lingîndu-i mîinile. Cu alte cuvinte, o participare a întregului corp la exteriorizarea sentimentului de ataşament, fără precizarea intensităţii sau extensiunii acestuia.

Revenind la "aspazome"

"Proskinisis" acoperă deci o gamă de sentimente şi manifestări ce se pot suprapune în mare parte cu universul lui "aspazome". A-l traduce pe acesta din urmă, însă, cu "închinare" pare mult prea tare pentru că trimite gîndul la ceea ce datorăm lui Dumnezeu şi numai Lui singur. Pe de altă parte, a spune doar "salutare" fără a face precizarea "cu multă afecţiune", sau că este însoţită şi de gesturi, înseamnă a-l lipsi tocmai de nota lui semnificativă.

"Ce înseamnă închinarea aceasta?"

Ediţia din 1988 a păstrat traducerea veche a lui "aspazome" în acelaşi capitol din Evanghelia după Luca, în episodul Buneivestiri:

28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.
29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune (aspazome) poate să fie aceasta?

Într-adevăr, se întreabă nedumerit cititorul român - ce închinare fără închinare mai este şi asta? Răspunsul cred, este chiar aici, doar că de ordin conceptual: Îngerul a exprimat în cuvinte de fapt o atitudine, şi anume acea stare de spirit exaltată căreia îi spunem "cinstire". Iar că cinstea se poate manifesta prin închinare şi că aşa se practica în Orient de cînd lumea şi pămîntul - cu aceasta pare să se spulbere şi nedumerirea noastră. Şi totuşi, de ce "proskinisis" încă ne mai înspăimîntă?

Va urma...

[protosinghel]

Aşa cum s-a sesizat şi aici, în lb. română e destul de greu să faci această diferenţă, mai ales atunci când e vorba de termeni care să-i poţi pune în biblie sau să-i citeşti în Biserică. Dacă în manualele de dogmatică sau catehisme poţi face o diferenţă dintre adorare, supra-venerare (yper-doulia) şi venerare (doulia), deşi nici aceşti termeni nu sunt exacţi (!), în limbat biblico-liturgic, acest lucru e mai greu.
Problema apare mai ales la cuvântul "închinare", care, chiar şi în DEX, are sensuri confuze şi contradictorii:
a) închinarea ca sentiment şi atitudine, care, în cazul nostru, implică credinţa. În creştinism, ca şi în VT, închinarea se cuvine doar lui Dumnezeu;
b) gest exterior de aplecare sau prosternare (faţă de oricine, inclusiv faţă de oameni), înţeles ca respct profund, dar asta în nici un caz nu implică credinţa în divinitatea persoanei căreia ne închinăm (sub forma unui salut mai profund). Anume în acest sens spunem că ne închinăm la moaştele unui sfânt, făcând cumva abstracţie de primul sens.
Ba aş spune că anume sensul "b" este cel mai des întâlnit (inclusiv la autorii DEX-ului), de aceea, tot acest sens a fost folosit şi în acest text de la Luca.

Cel puţin acum, nu mă apuc să trag nicio concluzie şi nici să fac vreo propunere...

[Ioan Cr]

Dacă în manualele de dogmatică sau catehisme poţi face o diferenţă dintre adorare, supra-venerare (yper-doulia) şi venerare (doulia), deşi nici aceşti termeni nu sunt exacţi (!)

La moment, aceasta terminologie am gasit-o doar in teologia apuseana, anume la faimosul Conciliu de la Trent (sesiunea 25, 1563). In teologia rasariteana, se pare, distinctia se face in baza lui aspasmon-proskinisis-latria.

Un alt fapt interesant este folosirea lui "adoratio" intersanjabil cu "veneratio", chiar in Vulgata Fer. Ieronim. In conciliul tridentin citat mai sus, venerarea pare sa fie o categorie generica, caci se distinge o venerare de adorare (latria) si o venerare de dulie. Cred ca aceasta confuzie terminologica poate fi rezolvata numai conceptual - adica urmarind-o "in duh", nu ad litteram.