Highslide for Wordpress Plugin

Filat ignoră Biserica şi şantajează Parlamentul cu Legea antidiscriminare

După ce reprezentanţii a două partide parlamentare (Partidul Liberal şi Partidul Democrat) au declarat că nu susţin proiectul Legii anti-discriminării, promotorii acestei legi caută diferite modalităţi şi tertipuri pentru a o aproba.

Fără mare gălăgie, cu multă prudenţă şi aproape în şoaptă (deşi se cunoaşte şi chiar a devenit proverbială patima unor reprezentanţi ai Guvernului de a face show-uri şi a atrage atenţia), Guvernul a aprobat în şedinţa sa de ieri (25 aprilie 2012) două documente, care ar putea fi folosite de cei câţiva reprezentanţi ai Guvernului şi acoliţii lor pentru a transpune în viaţă Legea anti-discriminării.

Unul dintre aceste documente se numeşte „Planul de acţiuni privind onorarea angajamentului Republicii Moldova faţă de Consiliul Europei”, al cărui punct 18 repetă acelaşi angajament de a aproba Legea anti-discriminării. Planul de acţiuni este un proiect de hotărâre, care va fi transmis Parlamentului pentru aprobare finală. În legătură cu acest Plan de acţiuni apar câteva gânduri curioase. 

Citește mai mult

Amploarea persecuţiilor anticreştine şi întunericul informaţional dirijat

Persecuţiile anticreştine iau amploare în tot mai multe ţări islamice ale lumii şi nu numai. Zeci de creştini mor zilnic în Asia şi Africa, dar nimeni nu-i apără. Presa ne arată zilnic curiozităţi despre pisici sau căţeluşi salvaţi „în mod miraculos”, dar masacrele anticreştine sunt tăinuite cu multă grijă. Organizaţiile mondiale sunt tot mai puţin preocupate de respectarea drepturilor minorităţilor religioase, fiind prea mult „ocupate” de apărarea drepturilor celor cu „orientare sexuală netradiţională”.

Este remarcabil faptul că ţările islamice în care au fost implicate trupele NATO, astăzi sunt focare de instabilitate social-religioase, iar creştinii din Irak, Libia, Pakistan, Egipt şi Siria sunt omorâţi în plină stradă sau sunt nevoiţi să se refugieze în alte ţări. Bisericile şi casele lor sunt incendiate, iar persoanele care nu vor să treacă la islam sunt lipsite de orice drepturi sau condamnate în baza unor legi stupide şi criminale. 

Citește mai mult

Mănăstirea Simonos Petras – locul unde te simţi mai aproape de cer

Mănăstirea Simonos Petras sau Simonόpetra (în greceşte: Σίμωνος Πέτρας sau Σιμωνόπετρα = Simon al Pietrei, nu Simon Petru) este una din cele douăzeci de mănăstiri din Muntele Athos. Este închinată Naşterii Domnului şi ocupă locul al treisprezecelea în ordinea ierarhică a mănăstirilor athonite. Mănăstirea Simonopetra este situată pe latura de sud-vest a peninsulei Athos, pe vârful unei stânci la 230 metri deasupra mării. 

Citește mai mult

Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia

Acest subiect este foarte serios şi delicat, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice şi canonice legate de căsătorie, trebuie să recunoaştem, deseori se face prin prisma patimilor omeneşti şi nu a voii dumnezeieşti. Formatul acestui articol nu permite o analiză profundă a învăţăturii Bisericii cu referire la acest subiect, dar putem sistematiza următoarele idei:  

1.    Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii).

2.   Căsătoria este considerată un act unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi (cf. Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8) sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva mai mult decât femeilor este total greşit! Prin urmare, recăsătorirea este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei, după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu altcineva.

3. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la unu la trei ani (cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare). Mai mult decât atât, unele norme canonice admit a treia căsătorie numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani şi nu are copii. Chiar şi slujba celei de a doua nunţi nu pune un accent atât de mare pe fast şi bucurie, cât pe pocăinţă şi milă din partea lui Dumnezeu, care înţelege neputinţa omului. Acest caracter penitenţial şi oarecum excepțional  al celei de a doua/a treia căsătorii trebuie clar explicat celor care solicită binecuvântarea pentru a doua/a treia căsătorie.

4. În Biserica Rusă şi parţial cea Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii (fundamentată obligatoriu pe Scriptură). După părerea mai multor teologi şi duhovnici, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată, căci ea ar însemna binecuvântarea adulterului.

5. Preotul trebuie să cerceteze bine situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie, trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi). Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie  să le dăm impresii şi iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi aprobarea automată a unei noi căsătorii.

6.   Unii se mai întreabă dacă relaţia dintre soţi continuă şi după moarte sau în lumea cealaltă. La această întrebare ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer (Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu există diferenţiere pe sexe, după cum nu există nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin, nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face. Mai degrabă, în baza textului de la Romani 7:2-3, putem spune că legătura căsătoriei încetează definitiv prin moartea unuia dintre soţi.

7. În cazul divorţului şi al recăsătoriei trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor, care nu trebuie să sufere ca urmare a neînţelegerii dintre părinţi. Şi aici Biserica trebuie să se implice la maximum. De multe ori, divorţul este evitat tocmai datorită copiilor, iar alteori copiii devin o „marfă de negoţ şi şantaj” între soţii care divorţează. Dar dacă divorţul totuşi s-a produs, copiilor trebuie să le se asigure nu doar un trai decent, ci şi posibilitatea de a comunica (în egală măsură) cum ambii părinţi, cu excepţia cazurilor când o astfel de comunicare ar pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copilului. Trebuie să ţinem minte că copiii nu au nevoie doar de banii părinţilor, ci mai ales de persoana, autoritatea şi dragostea părinţilor, care nu poate fi asigurată şi simţită deplin decât în cadrul unei familii unite.


Impresii şi comentarii legate de vizita patriarhului Kiril în Republica Moldova

După cum se ştie, în perioada 8-10 octombrie 2011, patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a vizitat Eparhia Chişinăului din cadrul Mitropoliei Moldovei. Personal nu am fost în niciun fel implicat în acest eveniment, dar l-am urmărit şi analizat cu multă atenţie, având chiar anumite speranţe bune pentru viitor. Nu puteam să nu ţin cont şi de multiplele comentarii de pe Internet, în mare parte răutăcioase, dar în acelaşi timp stupide şi în necunoştinţă de cauză. Şi ca blogosfera să nu rămână infectată de analize neavizate sau ştiri lipsite de relevanţă, vreau să-mi împărtăşesc şi eu impresiile şi comentariile în legătură cu această vizită.  

Citește mai mult

Bâlbâială în stil “ortodox”

Conform ultimului sondaj, în mai puţin de jumătate de an, încrederea în Biserică a scăzut de la 78% la 74%. Nu prea cred în sondaje şi-mi dau seama că atunci când este adresată o astfel de întrebare, prin noţiunea de „Biserică” lumea înţelege în special clerul: mitropolitul, episcopii, preoţii şi călugării; căci dacă cei intervievaţi (dar şi cei care adresează întrebarea) s-ar considera şi ei membri deplini ai Bisericii, o astfel de întrebare nici nu ar avea sens. Prin urmare, putem spune că încrederea în mitropolit, în episcopi şi în preoţi a scăzut cu 4% în doar câteva luni şi, dacă sincer, mi se pare foarte puţin, în comparaţie cu bâlbâiala de care dau dovadă aceştia în faţa provocărilor de tot felul.  

Citește mai mult

Moldova încă e plină de victime ale îndobitocirii comuniste. Dracul nu se dă bătut

Monumentul ideologului bolșevicilor, V.I. Lenin, amplasat în satul Cotova, raionul Drochia, a fost demolat acum câteva zile printr-o decizie a Consiliului Local, transmite "AiciTV". În locul acestuia, consilierii au decis că vor edifica un monument în cinstea lui Ștefan cel Mare. Gestul însă a trezit nemulțumirea unor săteni, care s-au adunat în fața Casei de Cultură din localitate (clădirea devastată din spate – n.n.), acolo unde a rămas doar postamentul. 

Oamenii dau vina pe preotul din sat, Ioan Grigoraș, care este și consilier local din partea PLDM. Acesta a venit cu propunerea de a demola monumentul sovietic din centrul satului, iar pe acel loc să se edifice un monument în cinstea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. „Țara noastră a avut domnitori care și-au arătat dragostea față de țară, iar ce a făcut Lenin asta nu-i istorie, asta-i otravă”, spune el.

Deși decizia a fost adoptată cu votul unanim al consilierilor locali, părerile localnicilor sunt împărțite. Statuia și-a găsit locul în muzeu. 

Citește mai mult

Pentru a ne îndrepta, trebuie să recunoaştem mai întâi greşelile

       Deseori Biserica Ortodoxă este învinuită de tot felul de greşeli, pe care, chipurile, nici nu vrea să le recunoască. Ortodocşilor le vine greu să răspundă la unele dintre ele, dar sunt şi cazuri când ei abia de reuşesc să precizeze că acestea nu sunt nici pe departe generale, ci oarecum sporadice şi accidentale. După părerea mea, cele mai grave acuzaţii aduse Bisericii Ortodoxe sunt următoarele: 

  • Sfânta Scriptură şi învăţătura de credinţă nu sunt cunoscute şi respectate, iar misiunea şi catehizarea sunt neglijate. Uneori aşteptăm ca statul să ne protejeze de secte, dar noi înşine favorizăm răspândirea lor;  
  • Învăţătura sănătoasă este pusă alături de legende, mituri şi obiceiuri păgâne; 
  • Episcopii şi preoţii sunt ca nişte aristocraţi, care se ţin departe de popor şi problemele lor, caută cinste, onoruri şi mai ales bani – exact invers decât au fost apostolii şi marii părinţi ai Bisericii; 
  • Clerul nu învaţă poporul şi nu face asistenţă socială, ci îşi reduce închipuita lui slujire la nişte servicii liturgice făcute formal („fără duh”); 
  • Preoţii caută numai distincţii şi decoraţii, iar ierarhii îi şantajează sau fac bani pe goana lor după onoruri; 
  • Şcolile teologice sunt foarte proaste, iar în cler sunt promovaţi oameni incompetenți şi imorali;
  • Clericii acceptă să fie folosiţi de politicieni sau caută să se folosească de oamenii puternici şi bogaţi; 
  • Rugăciunile (la Biserică şi acasă) nu sunt citite din inimă şi cu scopul de a ne apropia de Dumnezeu, ci ca nişte „formule magice” pentru rezolvarea problemelor cotidiene, dându-ne şi senzaţia datoriei îndeplinite; 
  •  Sfintele Taine – începând cu Botezul şi terminând cu Spovedania şi Împărtăşania – sunt făcute din inerţie, ca un obicei popular, dar nu în baza credinţei şi cu dorinţa fierbinte de mântuire; 
  • Pretinşii creştini nu au o legătură vie cu Biserica (inclusiv prin împărtăşirea sistematică cu Trupul şi Sângele Domnului), ci apelează doar pentru anumite servicii, iar preoţii le oficiază tot ce vor, ca şi cum acest lucru ar fi normal; 
  • Preoţii nu au curajul să lupte cu prostia şi păgânismul lumii, ci fac compromisuri de dragul unui câştig de moment. Iar atunci când preoţii doresc să dezrădăcineze obiceiurile greşite ale oamenilor, sunt vorbiţi de rău şi daţi afară, ca unii ce nu le îndeplinesc capriciile; 
  • Creştinii îi judecă pe preoţi şi-i "pun pe toţi într-o oală", deşi sunt mulţi preoţi vrednici, cu familii numeroase şi care o duc foarte greu, iar oamenii nu se îngrijesc de întreţinerea păstorului lor;
  • La oficierea Slujbelor şi Tainelor bisericeşti se cer bani sau colaci, prosoape şi găini. Deşi sunt şi preoţi care fac servicii pe gratis ("spre slava lui Dumnezeu") sunt şi unii care refuză să le facă până nu se plăteşte; 
  • Biserica dezleagă cu uşurinţă Cununiile şi acceptă recăsătorirea. Nu există o preocupare reală faţă de familie şi de educaţia duhovnicească a copiilor şi tinerilor; 
  • Este încurajată prostia şi este marginalizată poziţia sănătoasă şi constructivă a unor clerici. Parohiile şi mai ales eparhiile se vând pe bani mari, iar în funcţii sunt promovaţi oameni şantajabili; 
  • Nu există dialog cu oamenii de ştiinţă şi cultură, ci numai cu bussinesmanii, iar discuţiile nu sunt despre promovarea reală a dreptei credinţe şi a valorilor creştine, ci doar despre afaceri şi distracţii comune.

       Pentru a ne îndrepta, poate ar fi cazul să le recunoaştem?!

       Bineînţeles, greşim dacă ne facem comozi într-o altfel de „Ortodoxie”, dar asta nu înseamnă că aşa este întreaga Biserică Ortodoxă sau că ar trebui să căutăm o altă confesiune sau religie. Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos şi nimic mai bun sau mai curat pe lume nu există! Cei care greşesc – "ortodocşii", indiferent de rangul lor, nu sunt Biserica Ortodoxă sau, cel puţin, nu sunt întreaga Biserică Ortodoxă, ci numai partea bolnavă a ei. Iar pe bolnavi nu-i putem alunga din spital (= Biserică) şi nici judeca sau condamna, ci trebuie să-i ajutăm.

       Nu-i cazul să facem revoluţii în Biserică, ci fiecare din noi să fie mai bun decât a fost până acum. Să căutăm doar ce este bun şi sănătos în „Ortodoxia” care ni se oferă şi doar cele bune să le urmăm şi să le promovăm. Restul le lăsăm în grija Domnului…