Pr. Prof. Alkiviadis Calivas – Însemnare pe marginea linguriței comune pentru împărtăşire

* Pr. Alkiviadis C. Calivas – Profesor Emerit de Liturgică la Seminarul Teologic „Sfânta Cruce”, Brookline, MA

Lingurițele liturgice au existat cel puțin din secolele șase, șapte.[1] Dar asta nu înseamnă că au ele au fost folosite pentru împărtășanie. De fapt, canonul 101 de la Sinodul Quinisext (691-692) interzice folosirea oricărui recipient pentru primirea Sântului Trup, altceva decât mâna.[2] Canonul spune: „Așa că, dacă cineva dorește să se împărtășească cu Preacuratul Trupul în timpul slujbei… să-și pună palmele cruciş (una peste alta – n.trad.) și, astfel, să se apropie, pentru a primi împărtășirea harului… Pentru că nimeni nu este binevenit, dintre cei care fac anumite recipiente din aur sau orice alt material din care să împărtășească, în locul mâinilor pentru primirea dumnezeiescului har.”[3]

Înainte de secolele XI-XII, toată lumea, clericii și mirenii deopotrivă, primeau Sfintele Daruri separat, așa precum face clerul în zilele noastre. Când oamenii se apropiau, își întindeau mâinile, dreapta peste stânga, cu palmele deschise, peste care preotul așeza o părticică din Pâinea sfântă. După consumarea Pâinii, celor care se împărtășeau li se oferea Potirul de către diacon.[4]

Primele dovezi clare pentru folosirea lingurițelor de împărtășanie au apărut în secolele XI și XII. După cum aflăm din însemnările canonistului Theodore Balsamon (+ cca. 1195), pe la jumătatea secolului al XII-lea, lingurița comună a devenit normă stabilită în multe locuri. Comentând canonul 101 al Sinodului Quinisext, el se plângea că modul tradițional de distribuire a Sfintei Împărtășanei fusese abandonat în unele zone.[5]

Secole mai târziu, într-un comentariu asupra aceluiași canon, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1809) sugerează că introducerea linguriței de împărtășane a avut loc ca urmare a lipsei diaconilor. Pe la sfârșitul secolului al XII-lea multe Biserici erau slujite de un singur preot, ceea ce făcea ca administrarea elementelor euharistice în mod separat sa fie atât delicată, cât și dificilă. Problema a fost rezolvată cu introducerea linguriței. Preotul putea acum să ofere împreună elementele euharistice într-o linguriță. În plus, Sfântul Nicodim ne spune că punerea Sfintelor Daruri direct în gura comunicanților a contribuit la reducerea abuzurilor și la evitarea deversării din Potir în momentul împărtășirii cu Sfântul Sânge. Evident, unii oameni erau nepăsători și scăpau părticele din Sfântul Trup. Alții o ascundeau și „o foloseau în scopuri necuviincioase”[6].

Folosirea linguriței de împărtășanie nu a fost adoptată de vreun sinod ecumenic sau local. Folosirea ei are un scop practic. Inițial, lingurița putea fi folosită pentru a împărtăși bolnavii și cei care se pregăteau să plece din aceasta lume. La început, așa cum s-ar fi așteptat, folosirea ei în Liturghie a fost întâmpinată cu o oarecare rezistență, așa ca orice inovație liturgică semnificativă. Înlocuirea modului vechi de a primi separat Darurile sfințite, bazat pe modelul biblic, nu a fost ușor. Cu toate acestea, noile nevoi pastorale au făcut inevitabilă folosirea linguriței. În ultimă instanță, lingurița a fost acceptată, chiar daca cu reticență, deoarece nu a încălcat, contrazis sau compromis nici o învățătură doctrinară.

Metoda prin care se administrează împărtășania este pur funcțională. Acesta servește un scop practic. Astfel, justificată de nevoi și circumstanțe, o Biserică locală în înțelepciunea și autoritatea ei colectivă este liberă să adopte, să modifice și să gestioneze metoda prin care este dată Sfânta Împărtășanie. Indiferent de metoda pe care o alege o Biserică, cea mai importantă preocupare este aceea de a nu încălca nicio dogmă și că este potrivită; că susține și menține demnitatea actului sacru de a împărtăși.

Aflăm de la Sfântul Nicodim că, în timpul ciumelor, preoții foloseau metode arbitrare pentru a administra împărtășania bolnavilor și muribunzilor.[7] Într-un comentariu la canonul 28 al Sinodului Quinisext, el mustra clerul pentru că a folosit metode necorespunzătoare în a împărtăși bolnavii. El recomandă o metodă mai potrivită, scriind: „Prin urmare, atât preoții, cât și episcopii trebuie să folosească, în caz de ciumă, o anumită schimbare temporară, pentru a le permite să administreze împărtășania bolnavilor, fără a încălca acest canon. Nu, însă, prin plasarea Sfântului Trup în stafide, ci într-un vas sfinţit, astfel încât muribundul și bolnavul să-l poată lua de acolo cu un recipient sau altceva asemănător. Obiectul sfințit și recipientul trebuie să fie introduse în oțet, iar oțetul trebuie turnat într-o pâlnie sau în orice alt mod posibil, pentru a fi mai sigur și canonic.”[8]

Însemnarea succintă a Sfântului Nicodim are o dubla semnificație. În primul rând, el insistă ca vasele folosite pentru împărtășanie să fie sterilizate cu oțet, un dezinfectant popular din cele mai vechi timpuri. Aceasta este o recunoaștere a faptului că vasele sau instrumentele folosite pentru împărtășanie ar putea fi contaminate de microbi paraziți periculoși. În al doilea rând, el insistă ca obiectul cu ajutorul căruia se dă Sfânta împărtășanie să fie potrivit pentru acest scop.

În ultimii patruzeci de ani, mai multe epidemii mortale la nivel mondial: SIDA, SARS, Ebola și MERS au provocat frică în rândul oamenilor. În prezent, lumea se confruntă cu o altă amenințare globală înfricoșătoare: coronavirusul pandemic sau COVID-19, o contagiune cu forță letală care a răsturnat toate normele sociale, economice, politice, culturale și religioase. Oamenii sunt pe bună dreptate neliniștiți și speriați. Boala a infectat deja milioane de oameni și a revendicat viețile a mii de oameni la nivel global. Ca și în cazul epidemiilor precedente, coronavirusul, extrem de contagios, a făcut pe mulți oameni să se întrebe și să pună la îndoială folosirea la împărtășanie a unei lingurițe comune.

Adevăratele temeri, rezerve și neliniști ale oamenilor nu trebuie respinse cu un aer de superioritate sau un apel la o credință mai mare, ca și cum lucrarea de împărtășire ar fi lipsită de considerente umane și de limitările ordinii create. Oamenii vor să se simtă în siguranță, ascultați și protejați de Biserica lor. Ei nu doresc să fie expuși la riscuri inutile și nici nu ar trebui să fie.

Sunt adevărate afirmațiile precum: „Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos, și medicamentul nemuririi” sau „Euharistia este un remediu divin, un medicament dumnezeiesc”. Dar nu sunt suficiente pentru a calma temerile și îngrijorările credincioșilor. Oamenii nu pun la îndoială caracterul sacru și identitatea Sfintelor Daruri, ci siguranța obiectului prin care Darurile le sunt administrate.

În cei șaizeci și patru de ani de preoție, am consumat Sfintele Daruri, de mii de ori, după nenumărate Sfinte Liturghii, fără teamă sau ezitare, așa cum ar face orice preot. Nu sunt sigur însă că orice enoriaș credincios ar face același lucru, dacă l-aș întreba. Ideea mea este aceasta. Sfânta Împărtășanie ar trebui să fie un izvor de bucurie, speranță și putere pentru toți, și nu un test sau o măsură a credinței cuiva în pronia a lui Dumnezeu (Mt 4:5-7). Sfântul Pavel ne amintește că dragostea lui Hristos necesită ca noi să avem grijă de toți, indiferent de situația lor și să fim sensibili și responsabili la nevoile și îngrijorările lor de dragul Evangheliei (1 Cor 9:19-23).

Teologia ortodoxă referitoare la Taine, face distincție între ceea ce este mistic și ceea ce este materie. Realitățile divine din fiecare Taină sunt distincte de elementele materiale prin care sunt intermediate. Credem și mărturisim că Darurile euharistice – pâinea și vinul – sunt schimbate în Trupul și Sângele lui Hristos prin rugăciunea Bisericii și puterea și lucrarea Duhului Sfânt. Transformarea este însă mistică și nu materială sau fizică. Pâinea și vinul își păstrează proprietățile și calitățile, și sunt legate de ordinea lor naturala.[9] Modul în care are loc transformarea Darurilor rămâne o taină profundă. Însă știm, prin credință, că schimbarea are loc, în așa fel Hristos să devină hrana noastră pentru a-și comunica viața Lui cu a noastră (Ioan 6:56).

Lingurița de împărtășanie este un obiect material imperfect. Nu ea, ca obiect în sine, ne împărtășește nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este cu adevărat prezent în elementele euharistice. Lingurița în sine, este pur și simplu o linguriță, o ustensilă. Importanța ei derivă din folosirea ei ca instrument prin care Trupul și Sângele lui Hristos sunt oferite credincioșilor. Cu mult timp în urmă, lingurița a înlocuit o formă cucernică, arhaică de împărtășire. Folosirea linguriței pentru a împărtăși pe credincioşi a fost o inovație.

Astăzi, în unele cercuri, însuși gândul de a înlocui lingurița comună a provocat o mare neliniște. Există cei din cler și mirenii, care văd înlocuirea linguriței comune sau orice alt fel de îndepărtare de la practica actuală, ca pe o respingere a doctrinei prezenței reale a lui Hristos în Euharistie. Desigur, acest lucru nu este adevărat.

Ca răspuns la actuala pandemie, trei Biserici locale au instituit deja schimbări în modul în care este distribuită Sfânta Împărtășanie.[10] Circumstanțele impun ca fiecare Biserică locală să studieze problema cu atenție, luând în considerare sensibilitățile culturale și igienice ale oamenilor, precum și măsurile sanitare și protocoalele din țările respective.

Biserica Rusiei a introdus o mică schimbare semnificativă în modul tradițional de administrare a Împărtășaniei, care pare să se bazeze pe modelul sugerat de Sf. Nicodim. Lingurița comună este înmuiată în alcool și se șterge după fiecare persoană împărtășită. În Romania, Biserica admite (pentru cei care se tem – n. trad.) ca fiecare să-și aducă, de acasă, propria linguriță. În Ucraina (şi în multe comunităţi din Europa Centrală şi de Vest – n. trad.) Sfânta Împărtășanie este distribuită prin înmuiere (intincţie) – o părticică din Sfântul Trup este înmuiată puţin în Potir și așezată de preot în mâna celui ce se împărtășește.

Pe lângă acestea, au fost propuse şi alte câteva modele. Unii care doresc să păstreze lingurița comună consideră că este suficient să-i înveți pe cei ce se împărtășesc să-și încline capul, pe spate și să deschidă gura larg, astfel încât preotul să poată turna părticelele euharistice în gura celui care se împărtășește. Scopul acestei metode este de a evita atingerea gurii și a buzelor celui ce se împărtășește. Totuși, acest model nu este sigur; nu garantează rezultatul dorit. O altă sugestie, apropiată de modelul românesc, permite fiecărei familii să-și aducă propria „linguriță pentru Împărtășanie”, care va fi folosită doar pentru membrii familiei. Cu toate acestea, acest model contravine spiritului canonului 101 al Sinodului Quinisext, care interzice utilizarea recipientelor personale, de teama că acestea ar duce la deosebiri sociale și altele asemenea. Împărtășania, după cum se știe, este atât un act personal, cât și un act comunal. „Iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-un potir, să ne unești unul cu altul” (Anaforaua Sf. Vasile). Modelul ucrainean, împărtășirea prin intincție, a găsit sprijin în unele cercuri. Este o versiune a practicii vechi bisericești. Cu toate acestea, sunt multe motive pentru care aceasta situație este greu de gestionat, cel mai evident fiind împărtășirea persoanelor în vârstă, a celor cu dizabilități și a copiilor.

Un alt model solicită înlocuirea linguriței comune cu mai multe lingurițe individuale; lingurițe din material obișnuit cu valoare egală, pe care le oferă fiecare parohie locală. Conform acestui model, fiecare parohie va achiziționa (probabil dintr-o singura sursă) un număr suficient de lingurițe de unică folosință din plastic sau lemn. Odată folosită, fiecare linguriță ar fi colectată, arsă sau îngropată, după fiecare Liturghie.

Sau, fiecare parohie procură un număr suficient de lingurițe de metal, refolosibile, toate de același tip și material. Lingurițele folosite sunt colectate și sterilizate corespunzător, după fiecare Liturghie și sunt refolosite de mai multe ori.

Fiecare dintre aceste metode are un scop comun: administrarea Împărtășaniei în modul cel mai sigur, practic și mai demn posibil. Indiferent de model, scopul fundamental este același: atenuarea transmiterii microbilor paraziți periculoși.

Dintre toate metodele, utilizarea mai multor lingurițe refolosibile, din metal, pare a fi cea mai sigură și mai practică, si cea mai apropiată de tradiția transmisă. Oamenii sunt obișnuiți cu lingurița.

De asemenea, şervețelul folosit la administrarea Împărtășaniei, cu care se șterg la gură cei ce se împărtășesc, reprezintă o altă îngrijorare. Această practică este problematică și trebuie să înceteze. Șervețelul în cauză nu trebuie să servească decât unui singur scop, acela de a preveni căderea pe jos, accidental, a Sfintelor Taine, în timpul administrării Împărtășaniei. Anumiți oameni, de preferință cei care ajută în altar și participă regulat la viața Bisericii, ar trebui să fie instruiți să țină şervețelul în mod corespunzător, pentru cei ce se apropie de Sfântul Potir. De asemenea, a fost sugerată folosirea de șervețele de hârtie, de unică folosință. Șervețelul este așezat într-un coș special după fiecare folosire. Pentru a evita eventuale dificultăți, credincioșii trebuie învățați cu privire la folosirea corectă a șervețelului personal. O schimbare a modului în care comuniunea este distribuită oamenilor este inevitabilă. Se întâmplă deja. Întrebarea este dacă toate Bisericile vor ajunge la un acord în viitorul apropiat sau, se vor aplica variațiile locale, până la folosirea mai multor lingurițe metalice individuale sau a unei alte forme care ar deveni standard? În orice caz, schimbarea urmează. Prin urmare, este important ca toată lumea – clerici și credincioși deopotrivă – să fie pregătiți în mod corespunzător.

Traducere din engleză în română de pr. Iulian Aniţei, USA după “orthodoxia.info”

——————

[1] Despre istoria linguriței de Împărtășanie, vezi “Byzantine Communion Spoons: A Review of the Evidence,” în Dumbarton Oaks Papers (DOP), vol. 50 (1996), 209-238; și Taft, A History of the Liturgy of St. John Chrysostom, vol. VI, The Communion, Thanksgiving, and Concluding Rites, (Rome 2008), 266-306. Lingurițele pentru Împărtășanie, timpurii (λαβις or κοχλιαριον) erau mai mari și mai adânci decât cele pe care le folosim astăzi.

[2] Despre Sinodul Penthekte și reformele liturgice vezi Calivas, Aspecte ale cultului ortodox (Brookline, MA), 227-234.

[3] Pedalion / Rudder, 408

[4] Vezi. De exemplu, descrierea la Chiril al Ierusalimului, Mystagogical Catechesis (Catehezele mistagogice), V: 21, 22.

[5] Vezi Rallis și Potlis, Οι Θειοι και Ιεροι Κανονες, (Atena 1853), vol. 2, 548.

[6] Pedalion / Rudder, 410.

[7] Din câte  știu, nimeni nu a întreprins încă o examinare amănunțită a însemnărilor istorice, pentru a constata modul în care Biserica a gestionat diverse nevoi pastorale, în special distribuirea Împărtășaniei în perioadele de epidemii majore și alte crize care au afectat normele societale și ecleziale. În astfel de cazuri, a jucat Împărtășirea rară un rol obișnuit? A fost un factor atenuant? Știm, de exemplu, că la Constantinopol și în alte orașe mari de la mijlocul secolului al XVII-lea, slujbele de înmormântare lungi, puse cu evlavie în Molitfelnic,  fusese prescurtate pentru a gestiona numărul mare de înmormântări cauzate de epidemii și victimelor produse de acestea. Vezi, Ioannis M. Fountoulis, Τελετουργικα Θέματα (Atena 2002), 157-160. Ce alte schimbări și concesii a făcut Biserica în timp de criză?

[8] Pedalion/Rudder, 322 (note).

[9] Aceasta este în concordanță cu definiția dogmatică a celui de-al patrulea Sinod ecumenic de la Calcedon: „Prin urmare, urmând pe Sfinții Părinți, noi toți învățăm în unanimitate, că toată lumea trebuie să mărturisească că Domnul nostru Iisus Hristos este Singurul si Același Fiu, Dumnezeu si Om deplin, deopotrivă, … consubstanțial cu Tatăl după dumnezeire și consubstanțial cu noi după umanitate, asemenea noua, cu excepția păcatului; El este născut mai înainte de veci din Tatăl, după dumnezeire și, în zilele cele din urmă, El s-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră din Maria Fecioară, Theotokos, potrivit umanității Sale; un singur și același Hristos, Fiul, Domnul, născut, cunoscut în două firi, fără confuzie, fără schimbare, fără, împărțire, fără despărțire (ασυγχυτως, ατρεπτως, αδιαιρετως, αχωριστως); diferența de natură nu este în niciun fel suprimată de unirea lor, ci mai degrabă proprietățile fiecăruia sunt păstrate și unite într-o singură persoană (προσωπον) și o singură ipostază (υποστασις) … ” În Archbishop Peter L’Huillier, The Church of the Ancient Councils (Crestwood, NY 1996), 194.

Două exemple vor ilustra că proprietățile naturale ale pâinii și ale vinului sunt păstrate. Persoanele care suferă de o formă severă de boală celiacă, o afecțiune autoimună, reacționează prost atunci când ingerează gluten, o proteină din grâu, orz, secară și alte semințe, din care se fac majoritatea prescurilor. Aceste persoane solicită adesea să li se dea o bucățică foarte mică de anafură, de teama unei reacții. Clericii recent hirotoniți, care nu sunt obișnuiți să consume băuturi alcoolice, adeseori au dificultăți în a consuma Potirul după Liturghie, pe stomacul gol. Mai mult decât atât, rezerva Euharistică, care este pregătită în mod tradițional și sfințită în Joia Mare, este tratată într-un mod special. După ce s-a uscat bine, este separată în bucăți mici și așezat sub sau peste foc (căldură). Acest lucru este realizat pentru a ajuta la păstrarea acesteia.

[10] Vezi articolul lui Nicholas Denysenko, “Do Sacraments Prevent Illness?” în Public Orthodoxy, publicație online a Centrului de Studii Ortodoxe de la Universitatea Fordham.