La şedinţa din 4 februarie 2011 a Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost aprobat un nou document privind „Decoraţiile în Biserica Ortodoxă Rusă”. Acesta reflectă în general aceleaşi principii ca şi regulamentul din 2004, acordând o serie de decoraţii bisericeşti clericilor (diaconi, preoţi, ierarhi şi monahii) care au desfăşurat anumite activităţi remarcabile în cadrul Bisericii sau deţin anumite funcţii administrative în Biserică.
În general, mai ales pentru treapta preoţiei, decoraţiile nu se pot da mai devreme de 3 ani de la acordarea decoraţiei precedente, cu excepţia celor care au anumite funcţii administrative sau deţin titluri științifice şi academice. Ca şi în vechiul regulament, primele decoraţii pentru preot se dau de către ierarhul locului fără aprobări suplimentare, iar celelalte se acordă doar cu aprobarea Patriarhului Moscovei. Biserica Ucrainei şi a Moldovei fac excepţie de la această prevedere, pentru că decoraţiile superioare se dau cu binecuvântarea întâi-stătătorului acestor Biserici care au un anumit grad de autonomie.
Mai trebuie remarcat faptul că unele dintre decoraţiile pentru preoţi sau ierarhi sunt specifice doar Bisericii Ortodoxe Ruse.
O schimbare esenţială în regulament se referă la schimbarea statutului de „egumen/ă”, care într-o vreme era acordat ca un rang personal, echivalent cu rangul de protoiereu la preoţii de mir (în Biserica Rusă) sau cel de „protosinghel” din Biserica Română. Deci acesta nu reflecta sensul termenului grecesc de stareţ/ă. Noul regulament prevede însă ca acest rang să fie acordat exclusiv stareţilor/stareţelor de mănăstiri şi odată cu acordarea acestui rang trebuie să i se citească rugăciunea corespunzătoare din Arhieraticon, să i se dea crucea de aur (dacă nu o are) şi toiagul stăreţesc.
Ieromonahii care merită decoraţii superioare, cum ar fi „crucea cu pietre” sau chiar rangul de arhimandrit, vor fi promovaţi direct din rangul de ieromonah, dacă nu sunt şi stareţi de mănăstire. Mai mult decât atât, regulamentul se aplică şi retroactiv.
Un element care denotă că regulamentul a fost îmbunătăţit, dar totuşi nu până la capăt, spune că dacă egumenul/egumena sunt revocaţi din funcţia de stareţ/stareţă, aceştia nu mai poartă toiagul, egumena nu mai poartă nici crucea de aur, dar ei îşi păstrează rangul de egumen/ă în semn de recunoştinţă pentru ascultarea care au avut-o. Ar fi fost mai logic ca egumena să-şi păstreze crucea de aur, întrucât pot fi şi alte monahii care să aibă această decoraţie, dar nici ieromonahul şi nici monahia să nu mai poartă rangul de egumen, întrucât acesta înseamnă stareţ, iar rugăciunea din Arhieraticon arată foarte clar acest lucru.
O altă prevedere care ridică mari semne de întrebare şi nu se acordă întru totul cu Canoanele Bisericii, spune că dacă arhiereul este stareţ de mănăstire şi acestuia trebuie să i se citească rugăciunea de consacrare în treapta de egumen. Nu se spune însă cine să-i citească ierarhului (sau chiar patriarhului) această rugăciune şi care ar fi fundamentele unei astfel de decizii.
