Highslide for Wordpress Plugin

Ce mai scrie prin “Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

12.06_sv_nikolaj_arij

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Citește mai mult

TIMPUL LITURGIC şi CALENDARUL BISERICESC

Viaţa pământească a omului este condiţionată de scurgerea ireversibilă a timpului. Odată cu căderea omului în păcat, timpul a căpătat mai mult o valenţă negativă, pentru că duce la moarte. Dumnezeu a vrut însă ca timpul să fie un „timp al mântuirii” prin depăşirea lui sau „înveşnicirea” lui. Anume Dumnezeu este Cel care dă sens timpului, El fiind nu numai creatorul lumii, ci şi a timpului însuşi.

De aceea, în creştinism în general, dar mai ales în cultul liturgic al Bisericii, timpul are o valoare mistagogică (tainică) şi eshatologică – el marcând pe de o parte anumite momente concrete şi precise din viaţa Bisericii, iar pe de altă parte, tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu, adică veşnicie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum dar şi pururea şi în vecii vecilor…, prin aceasta făcându-se prezentă în timp lucrarea lui Hristos prin Tainele Bisericii, dar nu în vederea accentuării timpului, ci a depăşirii lui spre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut „în vremea aceea” prin cultul liturgic sunt aduse într-un prezent real, spre un viitor înveşnicit şi mai real (datorită caracterului netrecător).

Una din condiţiile cultului divin public este ca acesta să fie săvârşit la un anumit timp, deci, Biserica nu face abstracţie de timp şi de derularea lui, ci se ocupă în mod special de studiul sistematic a tot ce este legat de el şi de fiecare etapă a lui. Acest studiu al timpului, din perspectiva noastră, are o latură astronomico-matematică şi una teologic-liturgică. Nici una dintre ele nu pot fi excluse, mai ales atunci când vorbim despre calendar – lucru pe care tocmai ne propunem să-l facem.

Citește mai mult