pentru o teologie gândită şi trăită
Un preot din Chişinău a spus în „predica” sa la Praznicul Schimbării la Faţă următoarele:
"Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a poruncit ca nimeni să nu mănânce struguri până la Schimbarea la Faţă, iar cel care încalcă, nu are voie să mai mănânce struguri tot anul".
De obicei nu comentez aşa prostii, dar pentru că m-a întrebat mai multă lume despre acest subiect (deja epuizat pentru anul acesta), precizez că:
Omul contemporan nu prea înţelege ce înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul (cf. Marcu 12:33; Luca 10:27). De cele mai multe ori interpretarea este una superficială, pietistă şi sentimentalistă, dar nicidecum duhovnicească.
Deşi cei mai mulţi consideră că ştiu răspunsul la această întrebare, în realitate ne zbatem într-o mare neştiinţă înfrăţită cu indiferenţa, iar în rezultat avem foarte puţini creştini ortodocşi care îşi conştientizează propriul Botez şi responsabilitatea asumată prin primirea acestuia. Tocmai de aceea mi-am propus să punctez câteva idei mai importante pe care cred că trebuie să le ştie fiecare creştin, în special părinţii şi naşii care îşi aduc pruncii pentru a fi botezaţi, dar şi preoţii care săvârşesc aceste botezuri.
Toată presa mondială aservită a răspândit o ştire pe cât de „senzaţională” pe atât de „mincinoasă” în legătură cu descoperirea în Turcia a unei pretinse „Biblii”. Aceasta ar avea, chipurile, peste 1000 de ani şi ar fi o copie fidelă a „adevăratei Biblii” care profeţeşte venirea lui Mahomed. În viziunea jurnaliştilor scandalagii această descoperire ar fi o lovitură fără precedent asupra creştinismului.
Cele mai importante foruri ştiinţifice ale lumii (nu numai creştine), au contestat din start o astfel de posibilitate, venind cu diferite argumente care combat irefutabil teza „pro-islamică”, numai că acestea n-au mai apărut în „presa de bulevard” (care e şi majoritară, din păcate). Şi ca să nu lăsăm lucrurile în ceaţă, am tradus o ştire de pe portalul rusesc „Sedmitza.ru”, umplând un gol în mediile informaţionale de limbă română. 
Întrebare: Părinte Petru, de ce la Liturghie, în fiecare an, se citesc aceleaşi fragmente din Evanghelie, iar altele mai interesante şi poate mai importante nu se citesc niciodată? Biserica se gândeşte serios la evanghelizarea credincioşilor sau consideră citirea Bibliei doar ca un ritual?
Răspuns: Problema e foarte complexă şi nu vizează doar citirile din Evanghelie, ci şi pe cele din Apostol. E şi mai complicată problema cu lecturile din Vechiul Testament care aproape că au fost excluse din citirea liturgică (cu excepţia Postului Mare şi a marilor sărbători), dar acest subiect depăşeşte limitele întrebării. Menţionez totuşi că Psaltirea se citeşte zilnic la slujbe, cu excepţia Săptămânii Luminate, dar cea mai mare parte a Vechiului Testament nu se citeşte niciodată în Biserică, rămânând mai mult ca citire particulară a fiecăruia.
Una din căile unirii și ale hrănirii noastre cu Dumnezeu este citirea Sfintei Scripturi care ”este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3, 16-17). Cuvintele Sfintei Scripturi sunt icoanele literale ale lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. Recomandăm cu insistență citirea programatică, regulată, zilnică, a Sfintei Scripturi, deoarece Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu vine în noi și prin înțelegerea cuvintelor Lui rostite și împlinite în istoria mântuirii care este și istoria noastră. Căci și noi, cu cât cunoaștem și trăim mai intens întru noi înțelepciunea divină cuprinsă în Sfânta Scriptură, cu cât facem mai vii și lucrătoare întru noi cuvintele de viață dătătoare ale lui Dumnezeu, cu atât Îl cunoaștem mai mult, cu atât ne unim mai mult cu El prin harul Duhului Său Sfânt care a insuflat-o spre mântuirea noastră, a tuturor.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cadrul Conferinţei pastoral-misionare, cu tema „Misiunea social-filantropică a Bisericii, vocaţie spirituală şi necesitate practică”, care a avut loc astăzi, 3 noiembrie, la Palatul Patriarhiei, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” a prezentat cinci principii de filantropie socială creştin-ortodoxă, după cum urmează:
1. Lucrarea filantropică a Bisericii este continuarea lucrării filantropice, vindecătoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor S-a făcut Om, ca omul să poată participa la viaţa şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
2. Filantropia socială nu trebuie despărţită de Liturghia eclesială, întrucât rugăciunea este izvor de iubire smerită şi jertfelnică. În Sfânta Liturghie este celebrată Filantropia divină sau iubirea dumnezeiască pentru oameni, iar Filantropia socială a Bisericii este mărturie concretă a acestei iubiri dumnezeieşti, harice, prezentă în viaţa şi lucrarea Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos.
3. Filantropia socială a Bisericii este în primul rând o filantropie pastorală, adică ea are în vedere îndrumarea omului pe calea mântuirii. Iubirea Bisericii faţă de om trebuie să fie în primul rând grija pentru hrănirea lui cu hrana spirituală a Sfintei Evanghelii, vindecarea lui cu harul Sfintelor Taine şi creşterea omului prin cultivarea virtuţilor şi săvârşirea faptelor bune. Iar împreună cu această filantropie pastorală sau spirituală se dezvoltă şi filantropia materială a hranei şi îmbrăcămintei trupeşti, a vindecării medicale, a îngrijirii de cele necesare vieţii biologice.
Această atitudine a Bisericii se inspiră din lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, Care hrăneşte spiritual mulţimile cu binevestirea Evangheliei mântuirii, vindecă pe cei bolnavi şi apoi înmulţeşte pâinile. Urmând lui Hristos, Biserica acordă prioritate rugăciunii sau vieţii spirituale ca fiind izvor de lumină şi iubire sfântă pentru opera ei socială. Aşa se explică prezenţa preoţilor de caritate în spitale, unităţi militare, penitenciare etc. Însă, dacă filantropia socială se separă de spiritualitate, ea se secularizează, iar omul suferind nu mai este privit ca fiind chipul tainic al lui Hristos, ci un simplu individ social.
4. Lucrarea filantropică-socială ortodoxă are ca izvor de inspiraţie viaţa parohială şi viaţa monahală, deoarece scopul filantropiei sociale este în primul rând cultivarea comuniunii frăţeşti în Biserică şi societate, nu doar rezolvarea unor nevoi materiale imediate. În acest sens, deodată cu solidaritatea faţă de cei în nevoi trebuie cultivată şi recunoştinţa faţă de binefăcători, pentru întărirea comuniunii între oameni.
5. Cooperarea Bisericii cu diferite asociaţii, fundaţii şi organizaţii umanitare este benefică dacă Biserica nu-şi pierde identitatea sau vocaţia ei pastorală şi sfinţitoare, întrucât ea priveşte sănătatea ca dar al lui Dumnezeu şi viaţa omului pe pământ ca timp de pregătire pentru viaţa cerească veşnică. În acest sens, iubirea faţă de aproapele este criteriul principal al mântuirii omului, iar judecata finală priveşte mai ales binele pe care puteam să-l facem aproapelui nostru, dar nu l-am făcut.
Deci, oricât de mare ar fi filantropia noastră socială, trebuie să recunoaştem, în smerenie, că n-am făcut tot ceea ce era necesar.
SURSA: Basilica.ro