Highslide for Wordpress Plugin

Efrem Sirul

Monahul Filotheu Bălan: Sfîntul Efrem Syrul – „alăuta Duhului Sfînt”

de

Descriere

Deşi puţine lucruri se ştiu despre viaţa Sfîntului Efrem Syrul (pomenit de Biserică la 28 Ianuarie), biografiile sale nefiind încă adunate întru una singură spre folosul creştinilor, ceea ce ştim sigur este că moştenirea sa este deopotrivă cu cea a Sfinţilor Trei Ierarhi, cărora li s-a dat, pînă la sfîrşitul veacurilor, cîte un dar de nepreţuit. Astfel, Sfîntului Vasilie cel Mare i s-a dat să pună rînduială în tot ce ţine de buna-credinţă şi buna-cuviinţă a vieţii creştine, precum şi slujba sa zice. Sfîntului Grigorie Teologul, episcopul Nazianzului, i s-a dat să aştearnă toate dogmele şi temeiurile învăţăturilor Bisericii, de care au ţinut toate Sfintele Sinoade Ecumenice (începînd cu Sinodul al doilea) şi se va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. Sfîntului Ioann Gură de Aur i s-a dat darul tîlcuirii Sfintelor Scripturi într-o asemenea măsură încît, au spus – poate cu ceva emfază – unii Părinţi, dacă nu se năştea el, ar fi trebuit să mai vină Mîntuitorul Hristos încă o dată să explice Scriptura. Contemporanului acestor Sfinţi, Sfîntului Efrem Syrul i s-a dăruit de la Duhul Sfînt, spre folosul întregii Biserici, darul compoziţiilor muzicale. 

Citește mai mult

Ce mai scrie prin “Vieţile Sfinţilor”… (exemple de pseudo-aghiografie)

de

12.06_sv_nikolaj_arij

După cum scria părintele Agapie Corbu într-un studiu introductiv, „Vieţile Sfinţilor” şi viaţa bisericească în general este „infiltrată astăzi tot mai mult de o evlavie contrafăcută, de un joc de-a duhovnicia, de o mimată sfinţenie care se lasă lesne sesizată datorită exceselor sentimentale, a disocierii de ascetism, a pietismului adogmatic centrat pe el însuşi…”. Acelaşi teolog spune că, pe lângă aghiografia veritabilă, avem şi multă pseudoaghiografie, care „alege calea lipsită de acrivie intelectuală şi de efort oferită fie de stereotipurile retorice emoţionante, uşor de manevrat şi cu un efect verificat, fie de sfătoşenia cu iz popular, cu predilecţie slavon, autoidentificate cu tradiţionalismul, cu ortodoxia şi trăirea, dar în acelaşi timp exclusiviste şi lesne de mişcat spre fanatism… Aghiografia de acest tip îşi merită cu prisosinţă prefixul „pseudo” şi păcătuieşte faţă de pliroma Bisericii cel puţin în două feluri: primul, poate cel mai grav, este că oferă credinciosului spre trăire o literatură, o ficţiune, un univers imaginar construit, ce-i drept, din elemente bisericeşti şi elemente istorice reale minime, a căror puţinătate este înghiţită de opulenţa expresiilor înduioşătoare, de mulţimea detaliilor emoţionate stereotipice…, de clişee pe care cititorul pios le aşteaptă inconştient ca să se mângâie la descoperirea lor. Al doilea este consecinţa celui dintâi: întruparea şi asimilarea duhului acestui gen literar de către o anumită pătură a fiilor Bisericii, monahi sau mireni, şi identificarea lui cu adevărata evlavie ortodoxă „după Sfinţii Părinţi”… Minciuna anistorică autogenerată de schemele retoricii pseudoaghiografice şi-a atins astfel ţelul: a otrăvit trăirea Bisericii cu o pseudotrăire, cu o pseudoevlavie osificată în manierisme de vorbire şi de purtare, pretinse norme de duhovnicie, model unic de viaţă evlavioasă, tip al urmării lui Hristos” (pp. XXVII-XXIX). 

Citește mai mult