Highslide for Wordpress Plugin

Iarăşi despre “necurăţia femeilor” şi nu numai…

fotor510-800x564

Am observat un interes sporit pentru subiectul despre locul femeii în Biserică în perioada ciclului menstrual. Era şi firesc să se întâmple aceasta, din moment ce sute de episcopi şi mii de preoţi din lumea ortodoxă (inclusiv din BOR) niciodată n-au fost de acord cu interdicţia de intrare a femeilor în biserică în perioada ciclului lunar.

După cum am arătat şi în articolul precedent, o astfel de abordare poate fi considerată una „liberală” faţă de Vechiul Testament, dar, în acelaşi timp, este una tradiţională şi autentică pentru Biserica Noului Testament.

Ca de obicei, n-au lipsit nici criticile şi acuzaţiile de erezie sau, cel puţin, sminteală. Şi dacă peste acuzaţiile şi atacurile la persoană pot trece uşor, fiind vaccinat împotriva prostiei, atunci când e vorba despre erezie sau sminteală cred că trebuie să-mi argumentez poziţia, căci chiar nu vreau să semăn neînţelegere, tulburare şi sminteală în rândul clericilor sau credincioşilor. Totodată, vreau să-mi cer iertare dacă am supărat sau smintit pe cineva în cadrul acelor dezbateri virtuale, mai ales că nu am făcut-o intenţionat şi nici măcar din dorinţa de a mă apăra pe mine, ci mai degrabă din necesitatea de a pune la punct pe diferiţi amatori cărora le adresez acest răspuns…

Deci voi veni cu câteva argumente prin care-mi voi reconfirma poziţia exprimată anterior. Dacă toată lumea ar fi citit cu atenţie studiul maicii prof. dr. Vassa Larina şi textul din Constituţiile Apostolice (redat în articolul precedent), poate că nici nu era nevoie de aceste lămuriri. Acum însă, când deja s-au scris sute de comentarii la subiect, sunt nevoit să completez cu următoarele afirmații: 

Citește mai mult

Ce este “(ne)curăţia femeii” şi cum se raportează Biserica la ea. Drepturile femeilor creştine în perioada ciclului menstrual

Âåëèêèé Íîâãîðîä. Ïîêðîâñêèé ñîáîð. 2007

Motto: Dacă femeia moare la naştere, noi o considerăm sfântă, 
ca una ce şi-a dat viaţa pentru a aduce un om nou în lume,
dar dacă ea rămâne în viaţă, noi îndrăznim să
o numim „necurată” timp de 40 de zile.
Săraca femeie! Oare ce-i mai bine pentru ea?

      De multe ori am fost întrebat despre drepturile şi îndatoririle femeilor în „perioada necurăţiei lunare” şi, acumulând anumite materiale, am hotărât formulez un răspuns

Citește mai mult

Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Confession_1Istoria Bisericii cunoaşte mai multe valuri de discuţii despre deasa împărtăşire şi pregătirea pentru primirea ei. În ultima vreme, însă, dezbaterile s-au canalizat mai mult în direcţia precizării raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, iar tonul discuţiilor a creat impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă. Şi, într-adevăr, careva „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi, de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile. Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră spovedania trebuie preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali”, consideră nu-i nevoie în mod obligatoriu te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.)

În realitate, însă, eu cred că portretul acestor „tabere” este mult mai complex şi cei care se apucă să abordeze acest subiect trebuie să ţină cont anume de nuanţe, fără să se grăbească să-i pună pe ceilalţi într-o „oală” în care aceia se simt cu totul străini. Eu, de exemplu, văd nu două, ci patru abordări diferite ale relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşire şi, respectiv, patru „tabere” mai mult sau mai puţin opozante: 

Citește mai mult

Stimaţi ierarhi, opriţi inchiziţia! Temeţi-vă de Domnul!

inquisition

Dedic acest material celor şase preoţi din BOR,
care mi s-au plâns despre aceleaşi lucruri.
Dar ei sunt mult mai mulţi…

După cum remarca Sf. Athanasie din Paros (1721–1813), Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi alți Părinţi trăitori ai teologiei euharistice, mulţi preoţi, care vor încerca să aplice în parohiile sau mănăstirile lor învăţătura Bisericii despre împărtăşirea sistematică cu Sfintele Taine vor fi blamaţi şi persecutaţi.

Din păcate, acest lucru chiar se întâmplă în unele eparhii din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române (mai puţin în diaspora), unde preoţii sunt opriţi de slujbe, băgaţi în consistorii, transferaţi în alte parohii etc., pe simplul motiv că împărtăşesc oamenii în fiecare săptămână – adică, pe motiv că respectă canoanele. Şi întrucât bravii „canonişti” şi „păstrători ai tradiţiei strămoșești” nu pot să formuleze nişte capete de acuzare concrete, bagă totul în categoria „inovaţie în cult”. Şi ce numesc ei „inovaţie în cult”? De exemplu: împărtăşirea mirenilor mai des de 40 de zile (mai ales în afara posturilor), împărtăşirea de 2-3 ori cu aceeaşi spovedanie, citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei, unirea Botezului şi Cununiei cu Liturghia şi altele de genul acesta. Normalitatea este numită de ei „inovaţie”, iar anormalitatea este numită „tradiţie strămoşească”. Atâta pot pricepe oamenii respectivi sau, mai degrabă, cei care i-au pus în aceste funcţii… Şi n-are rost să vin acum cu argumente teologice sau istorice, căci cei vizaţi oricum nu le citesc. În ultima vreme ei ştiu doar să numere… 

Citește mai mult

Confirmare minunată: romano-catolicii trebuie (re)botezaţi

botez-21

     În SUA, doi romano-catolici, un bărbat şi o femeie, au trecut la Ortodoxie. După practica locului, cei doi au fost întrebaţi cum vor sa fie primiţi în Biserica cea adevărată: prin săvârşirea Botezului sau doar prin citirea exorcismelor şi Mirungere? Femeia a ales Botezul canonic, prin trei afundări, iar bărbatul a ales Mirungerea.
     În timpul slujbei cineva a făcut câteva fotografii, iar la developare chipul bărbatului (în dreapta) a ieşit firesc, în timp ce chipul femeii (în stânga bărbatului) este învăluit în lumină. Bineînţeles, nu este vorba de vreun trucaj în photoshop, ci de o minune care trebuie să ne dea de gândit…  

Citește mai mult

Studiu canonic privind posibilitatea retragerii sau înlocuirii unor ierarhi din Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei

De fiecare dată când se produc anumite interacţiuni pozitive sau negative între Stat şi Biserică (sau ierarhia ei), presa şi o anumită parte a societăţii încep să murmure diferite scenarii privind statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (în continuare BOM), necesitatea sau posibilitatea înlocuirii unor ierarhi şi multe alte speculaţii sterile şi ireale. Ca să înlăturăm discuţiile amatoriste şi, în cazul în care se doreşte sau se simte nevoia unei discuţii profesioniste pe marginea acestui subiect, am considerat necesar să facem un studiu de caz privind normele canonice şi statutare care reglementează alegerea mitropolitului şi a celorlalţi ierarhi ai BOM (PDF). Indirect vom atinge şi problema locului/statutului Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei) în sânul Patriarhiei Moscovei şi organizarea locală a acestei Mitropolii şi a Eparhiilor ei. 

Nu vom atinge subiectul existenţei sau legitimităţii a două jurisdicţii mitropolitane paralele (una „rusească” şi alta „românească”) pe teritoriul Republicii Moldova şi nici nu vom lua în calcul părerile unor politicieni, analişti politici sau simpli cetăţeni în legătură cu aceste întrebări. Ne vom ghida strict de litera canoanelor şi a normelor statutare, iar scopul celor scrise nu este unul provocator, ci unul lămuritor. Deci nu e vorba de un articol cu poziţii „pro” sau „contra” cuiva, ci de un studiu canonic ştiinţific, menit să risipească negura dezbaterilor privind „demiterea” mitropolitului Vladimir sau judecarea episcopului Marchel – ambele apărute recent, în contextul adoptării „Legii egalităţii (antidiscriminare)”.

Interviu: Despre “taxele” bisericeşti şi comportamentul preoţilor

Ziaristul Nicolae Cuşchevici de la „Ziarul de Gardă” din Chişinău, fiind interesat de mai multe probleme legate de organizarea vieţii bisericeşti din Moldova, mi-a adresat mai multe întrebări, din care a rezultat acest interviu pe care-l publicăm mai jos:

Nicolae Cuşchevici: Care este rolul unui preot în societate? Doar acela de a oficia slujbe? Totul se începe odată ce preotul intră în curtea bisericii și se termină după ce iese? În perioada de la începutul secolului trecut, în special în comunităţile mai mici, existau, de obicei, trei lideri de opinie, ca sa le spun aşa – primarul,  învăţătorul şi preotul. Din ceea ce am observat personal, din acel preot – lider de opinie a rămas foarte puţin (deşi nu neg că astfel de preoţi mai sunt).

Ierom. Petru Pruteanu: Rolul preotului în societate depinde şi de el însuşi, dar mai ales de societate. Dacă societatea e mai aproape de Biserică, rolul preotului e mai mare, aşa cum a fost şi în perioada de care aţi amintit, iar dacă societatea este mai secularizată, rolul preotului este redus până la excludere totală. În prezent, mai ales după 50 de ani de dictatură atee, când chiar primarii şi învăţătorii erau însărcinaţi cu „misiunea” de a spune că „preoţii sunt duşmanii poporului” iar „religia este opium pentru popor”, s-a creat imaginea preotului care nu se implică, ci aşteaptă să fie invitat de a se implica într-o problemă sau alta. Dacă preotul refuză să se implice chiar şi atunci când este solicitat, înseamnă că preotul nu-şi face datoria sau este nepregătit pentru a face faţă provocărilor timpului. Dar dacă în mod intenţionat preotul este ţinut departe de problemele comunităţii, iar autorităţile laice nu vor să colaboreze cu preotul, acesta din urmă nu se poate impune, întrucât nici cadrul legal nu-i permite. Din perioada interbelică şi până acum mentalitatea şi relaţia dintre Biserică şi Stat s-a schimbat extrem de mult, încât este ireal să pretindem la modelul de altă dată… 

Citește mai mult

DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ

De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori. Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri.   

Citește mai mult

Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia

Acest subiect este foarte serios şi delicat, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice şi canonice legate de căsătorie, trebuie să recunoaştem, deseori se face prin prisma patimilor omeneşti şi nu a voii dumnezeieşti. Formatul acestui articol nu permite o analiză profundă a învăţăturii Bisericii cu referire la acest subiect, dar putem sistematiza următoarele idei:  

1.    Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii).

2.   Căsătoria este considerată un act unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi (cf. Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8) sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva mai mult decât femeilor este total greşit! Prin urmare, recăsătorirea este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei, după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu altcineva.

3. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la unu la trei ani (cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare). Mai mult decât atât, unele norme canonice admit a treia căsătorie numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani şi nu are copii. Chiar şi slujba celei de a doua nunţi nu pune un accent atât de mare pe fast şi bucurie, cât pe pocăinţă şi milă din partea lui Dumnezeu, care înţelege neputinţa omului. Acest caracter penitenţial şi oarecum excepțional  al celei de a doua/a treia căsătorii trebuie clar explicat celor care solicită binecuvântarea pentru a doua/a treia căsătorie.

4. În Biserica Rusă şi parţial cea Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii (fundamentată obligatoriu pe Scriptură). După părerea mai multor teologi şi duhovnici, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată, căci ea ar însemna binecuvântarea adulterului.

5. Preotul trebuie să cerceteze bine situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie, trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi). Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie  să le dăm impresii şi iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi aprobarea automată a unei noi căsătorii.

6.   Unii se mai întreabă dacă relaţia dintre soţi continuă şi după moarte sau în lumea cealaltă. La această întrebare ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer (Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu există diferenţiere pe sexe, după cum nu există nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin, nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face. Mai degrabă, în baza textului de la Romani 7:2-3, putem spune că legătura căsătoriei încetează definitiv prin moartea unuia dintre soţi.

7. În cazul divorţului şi al recăsătoriei trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor, care nu trebuie să sufere ca urmare a neînţelegerii dintre părinţi. Şi aici Biserica trebuie să se implice la maximum. De multe ori, divorţul este evitat tocmai datorită copiilor, iar alteori copiii devin o „marfă de negoţ şi şantaj” între soţii care divorţează. Dar dacă divorţul totuşi s-a produs, copiilor trebuie să le se asigure nu doar un trai decent, ci şi posibilitatea de a comunica (în egală măsură) cum ambii părinţi, cu excepţia cazurilor când o astfel de comunicare ar pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copilului. Trebuie să ţinem minte că copiii nu au nevoie doar de banii părinţilor, ci mai ales de persoana, autoritatea şi dragostea părinţilor, care nu poate fi asigurată şi simţită deplin decât în cadrul unei familii unite.


Pentru a ne îndrepta, trebuie să recunoaştem mai întâi greşelile

       Deseori Biserica Ortodoxă este învinuită de tot felul de greşeli, pe care, chipurile, nici nu vrea să le recunoască. Ortodocşilor le vine greu să răspundă la unele dintre ele, dar sunt şi cazuri când ei abia de reuşesc să precizeze că acestea nu sunt nici pe departe generale, ci oarecum sporadice şi accidentale. După părerea mea, cele mai grave acuzaţii aduse Bisericii Ortodoxe sunt următoarele: 

  • Sfânta Scriptură şi învăţătura de credinţă nu sunt cunoscute şi respectate, iar misiunea şi catehizarea sunt neglijate. Uneori aşteptăm ca statul să ne protejeze de secte, dar noi înşine favorizăm răspândirea lor;  
  • Învăţătura sănătoasă este pusă alături de legende, mituri şi obiceiuri păgâne; 
  • Episcopii şi preoţii sunt ca nişte aristocraţi, care se ţin departe de popor şi problemele lor, caută cinste, onoruri şi mai ales bani – exact invers decât au fost apostolii şi marii părinţi ai Bisericii; 
  • Clerul nu învaţă poporul şi nu face asistenţă socială, ci îşi reduce închipuita lui slujire la nişte servicii liturgice făcute formal („fără duh”); 
  • Preoţii caută numai distincţii şi decoraţii, iar ierarhii îi şantajează sau fac bani pe goana lor după onoruri; 
  • Şcolile teologice sunt foarte proaste, iar în cler sunt promovaţi oameni incompetenți şi imorali;
  • Clericii acceptă să fie folosiţi de politicieni sau caută să se folosească de oamenii puternici şi bogaţi; 
  • Rugăciunile (la Biserică şi acasă) nu sunt citite din inimă şi cu scopul de a ne apropia de Dumnezeu, ci ca nişte „formule magice” pentru rezolvarea problemelor cotidiene, dându-ne şi senzaţia datoriei îndeplinite; 
  •  Sfintele Taine – începând cu Botezul şi terminând cu Spovedania şi Împărtăşania – sunt făcute din inerţie, ca un obicei popular, dar nu în baza credinţei şi cu dorinţa fierbinte de mântuire; 
  • Pretinşii creştini nu au o legătură vie cu Biserica (inclusiv prin împărtăşirea sistematică cu Trupul şi Sângele Domnului), ci apelează doar pentru anumite servicii, iar preoţii le oficiază tot ce vor, ca şi cum acest lucru ar fi normal; 
  • Preoţii nu au curajul să lupte cu prostia şi păgânismul lumii, ci fac compromisuri de dragul unui câştig de moment. Iar atunci când preoţii doresc să dezrădăcineze obiceiurile greşite ale oamenilor, sunt vorbiţi de rău şi daţi afară, ca unii ce nu le îndeplinesc capriciile; 
  • Creştinii îi judecă pe preoţi şi-i "pun pe toţi într-o oală", deşi sunt mulţi preoţi vrednici, cu familii numeroase şi care o duc foarte greu, iar oamenii nu se îngrijesc de întreţinerea păstorului lor;
  • La oficierea Slujbelor şi Tainelor bisericeşti se cer bani sau colaci, prosoape şi găini. Deşi sunt şi preoţi care fac servicii pe gratis ("spre slava lui Dumnezeu") sunt şi unii care refuză să le facă până nu se plăteşte; 
  • Biserica dezleagă cu uşurinţă Cununiile şi acceptă recăsătorirea. Nu există o preocupare reală faţă de familie şi de educaţia duhovnicească a copiilor şi tinerilor; 
  • Este încurajată prostia şi este marginalizată poziţia sănătoasă şi constructivă a unor clerici. Parohiile şi mai ales eparhiile se vând pe bani mari, iar în funcţii sunt promovaţi oameni şantajabili; 
  • Nu există dialog cu oamenii de ştiinţă şi cultură, ci numai cu bussinesmanii, iar discuţiile nu sunt despre promovarea reală a dreptei credinţe şi a valorilor creştine, ci doar despre afaceri şi distracţii comune.

       Pentru a ne îndrepta, poate ar fi cazul să le recunoaştem?!

       Bineînţeles, greşim dacă ne facem comozi într-o altfel de „Ortodoxie”, dar asta nu înseamnă că aşa este întreaga Biserică Ortodoxă sau că ar trebui să căutăm o altă confesiune sau religie. Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos şi nimic mai bun sau mai curat pe lume nu există! Cei care greşesc – "ortodocşii", indiferent de rangul lor, nu sunt Biserica Ortodoxă sau, cel puţin, nu sunt întreaga Biserică Ortodoxă, ci numai partea bolnavă a ei. Iar pe bolnavi nu-i putem alunga din spital (= Biserică) şi nici judeca sau condamna, ci trebuie să-i ajutăm.

       Nu-i cazul să facem revoluţii în Biserică, ci fiecare din noi să fie mai bun decât a fost până acum. Să căutăm doar ce este bun şi sănătos în „Ortodoxia” care ni se oferă şi doar cele bune să le urmăm şi să le promovăm. Restul le lăsăm în grija Domnului…