---

Statutul

şi

regulamentul de organizare

al

MĂNĂSTIRII „NAŞTEREA DOMNULUI”

satul ZĂBRICENI, raionul EDINEŢ

I.                 PRINCIPII GENERALE

Art. 1 Mănăstirea „Naşterea Domnului” – Zăbriceni reprezintă o comunitate religioasă de călugări ortodocşi cu mod de viaţă chinovial (de obşte), hotărîţi să trăiască în castitate /feciorie, înfrînare, sărăcie benevolă şi desăvîrşită ascultare.

Art. 2  Mănăstirea este sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe din Moldova şi este subordonată Episcopului de Edineţ şi Briceni.

Art. 3 Mănăstirea este înregistrată la Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lîngă Guvernul Republicii Moldova şi dispune de antet şi ştampilă, cu drept de persoană juridică, în modul stabilit de lege.

Art. 4 Mănăstirea a fost înfiinţată în august 1999 cu binecuvîntarea Prea Sfinţiei Sale PS Dorimedont, Episcop de Edineţ şi Briceni şi funcţionează în baza:

― Hotărîrii Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse  Nr. 5041 din 11 octombrie 1999;

― CERTIFICATULUI DE ÎNREGISTRARE a Serviciului de Stat pentru Probelemele Cultelor de pe lîngă Guvernul Republicii Moldova Nr. 1365 din 20 septembrie 1999.

Art. 5 Conducătorul onorific al Mănăstirii (Sfinţitul Arhimandrit) este Episcopul de Edineţ şi Briceni. Conducătorul nemijlocit este STAREŢUL

Art. 6 Organele de administrare a Mănăstirii sunt:

         ― Consiliul general al fraţilor (Soborul FRAŢILOR);

         ― CONSILIUL DUHOVNICESC ŞI DISCIPLINAR;

         ― CONSILIUL ADMINISTRATIV ŞI ECONOMIC.

II.            ADMINISTRAREA MĂNĂSTIRII

A.   CONSILIILE MONAHALE

Art. 7 Consiliul general al fraţilor sau Soborul fraţilor reprezintă puterea supremă a Mănăstirii şi întruneşte în sine toţi călugării şi fraţii (închinoviaţi deplin) din Mănăstire. Soborul este convocat în fiecare lună sau cel puţin odată la trei luni. El poate fi convocat şi în şedinţe extraordinare de către Stareţ sau la cererea unui număr mai mare de 1/3 din obşte. Toate Consiliile sunt prezidate de Stareţ sau locţiitorul său. Pentru probleme speciale, la Consiliul general poate fi invitat şi Chiriarhul locului, dar acesta nu poate fi invitat sau apelat de obşte fără ca să fie anunţat Stareţul sau locţiitorul lui. La acest Consiliu poate fi discutată orice problemă legată de viaţa Mănăstirii, dar numai după ce aceasta nu a găsit soluţionare în cadrul Consiliilor competente în domeniu.

Art. 8 CONSILIUL DUHOVNICESC ŞI DISCIPLINAR al Mănăstirii se ocupă de problemele duhovniceşti ale obştii. Membrii permanenţi ai acestui Consiliu sunt: Stareţul, Epitropul şi Eclesiarhul; în cazuri speciale, lor li se pot adăuga încă unu sau doi părinţi mai în vîrstă şi care sunt cunoscuţi ca fiind mai sporiţi duhovniceşte. În competenţa acestui Consiliu intră:

― examinarea cazurilor celor ce vor să intre sau să plece din obşte precum şi a celor ce urmează să fie tunşi în monahism sau să fie hirotoniţi;

― stabilirea programului de slujbe şi a diferitor rînduieli de organizare a vieţii zilnice a obştii;

― stabilirea altor decizii de importanţă duhovnicească sau disciplinară.

Art. 9 CONSILIUL ADMINISTRATIV ŞI ECONOMIC al Mănăstirii se ocupă de problemele administrative şi economice ale acesteia. Membrii permanenţi ai acestui Consiliu sunt: Stareţul, Epitropul şi Economul; în caz de necesitate, lor li se pot adăuga Eclesiarhul, Chelarul şi Secretarul. În competenţa acestui Consiliu intră:

― examinarea şi soluţionarea problemelor economice şi administrative cu care se confruntă Mănăstirea;

― examinarea raporturilor de venituri şi cheltuieli prezentate lunar de către Econom, precum şi revizia casei mănăstireşti;

― verificarea stării materiale şi a ordinii în gospodăria Mănăstirii precum şi în depozite şi beciuri;

― examinarea şi luarea hotărîrilor legate de problemele de construcţie sau demolare a anumitor imobile precum şi a celor legate de restaurarea sau renovarea lor.

Art. 10 În caz de urgenţă sau necesitate specială, Stareţul poate lua singur anumite hotărîri ce intră în competenţa Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar sau ale celui Administrativ şi Economic, urmînd însă ca la prima întîlnire să-i informeze pe membrii Consiliului respectiv despre deciziile luate şi acţiunile întreprinse.

Art. 11 Nici unul din Consiliile mănăstireşti nu se pot convoca în absenţa Stareţului sau fără ştirea lui, decît în cazul în care acesta lipseşte mai mult de o lună din Mănăstire sau dacă este suspendat de către Chiriarh[1] din motive canonice. Atunci, Consiliile sunt prezidate de Epitrop sau alt membru al obştii, ales de Soborul Fraţilor.

B.   STAREŢUL

Art. 12 STAREŢUL Mănăstirii[2] este conducătorul şi păstorul nemijlocit al obştii monahale. El este numit (şi destituit) de către Episcopul de Edineţ şi Briceni, dar numai cu acordul liber al cel puţin 2/3 din numărul total al vieţuitorilor ce s-au aflat permanent în Mănăstire ultimele 3 luni. Numirea şi destituirea Stareţului necesită şi aprobarea Mitropolitului Chişinăului şi a Întregii Moldove şi a Sfîntului Sinod.

Art. 13  Stareţul trebuie să cunoască limba română (preferabil şi rusa) şi să aibă studii teologice; el trebuie să cunoască Sfînta Scriptură, Rînduielile Monahale, Canoanele Bisericii Ortodoxe şi Rînduielile liturgice ale Bisericii. Stareţul trebuie să ducă un mod de viaţă exemplar, să iubească egal pe fraţi: pe cei neputincioşi să-i încurajeze, pe cei neascultători să-i îndrepte şi să-i smerească şi pe toţi cu duhul blîndeţii şi cu dreaptă judecată să-i conducă spre mîntuire.

Art. 14 Stareţul are grijă de bunăstarea spirituală şi materială a fraţilor şi tot el este Duhovnicul întregii obşti monahale.

Art. 15 Cu consimţămîntul Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, Stareţul primeşte şi exclude fraţi în/din obşte, îmbracă în dulamă/caftan, iar cu binecuvîntarea Chiriarhului tunde în călugărie pe cei încercaţi, avînd şi puterea exclusivă (ca stareţ şi duhovnic) de a permite sau nu hirotonia cuiva din monahi.

Art. 16 Stareţul reprezintă Mănăstirea şi obştea ei în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, bisericeşti, administrative, de stat sau publice, înaintea oricărui agent fiscal sau bancar. El este principalul răspunzător de documentaţie şi are împuternicirea de a primi în dar sau înstrăina bunurile mobile şi imobile ale Mănăstirii. În absenţa Stareţului, aceste prerogative le ia Epitropul (împuternicit printr-un act scris de către Stareţ).

Art. 17 După tradiţia monahismului ortodox, la instalare în funcţie Stareţul, indiferent de treapta preoţească în care se află, după ce i se citeşte rugăciunea prevăzută de Arhieraticon, i se dă un toiag (simplu) cu care trebuie să păstorească obştea încredinţată. Acest toiag nu poate fi folosit însă ca cîrjă (cu întrebuinţare liturgică) decît atunci cînd este făcut arhimandrit şi i se dă cîrja ca distincţie specială.

C.   RESPONSABILITĂŢI DUHOVNICEŞTI ŞI ADMINISTRATIVE SPECIALE

Art. 18 În Mănăstire există o serie de ascultări care necesită responsabilitate deosebită şi care, de la sine, impun o anumită ierarhizare a fraţilor, dar această ierarhizare nu este instituită spre lauda sau mîndria unora şi spre înjosirea altora, ci în virtutea darurilor şi a aptitudinilor pe care Dumnezeu le-a sădit în fiecare om – toţi fiind mădulare ale Aceluiaşi Trup al Bisericii lui Hristos (Rom. 12, 4-8) şi fiecare avînd o chemare importantă şi unică în felul ei. Instituirea unor ascultări de conducere, pe lîngă cea a Stareţului, are ca scop stabilirea unei mai bune orînduieli între fraţi şi, pe lîngă aceasta, confirmă sobornicitatea obştii.

Art. 19 EPITROPUL[3] (blagocinul) Mănăstirii este locţiitorul Stareţului. În lipsa Stareţului sau fiind delegat de acesta, reprezintă Mănăstirea în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, bisericeşti, administrative, de stat sau publice, înaintea oricărui agent fiscal sau bancar. El este numit de Stareţ şi votat de Soborul Fraţilor cu cel puţin „o jumătate plus unu” din numărul total al fraţilor. În anumite probleme, mai ales economice, Stareţul poate limita prerogativele Epitropului, dîndu-i mai multe împuterniciri Economului. Unul din rolurile importante ale Epitropului este acela de a supraveghea la modul general îndeplinirea ascultărilor de către fraţi. În caz de lipsă pentru o perioadă mai mare a Stareţului, Epitropul deţine ştampila Mănăstirii, dar nu are dreptul să o aplice decît cu înştiinţarea de la distanţă a Stareţului. El poate să ia şi anumite hotărîri de importanţă mai mică, dar care să nu contravină prevederilor prezentului Statut sau oricăror alte interese duhovniceşti sau economice ale Mănăstirii. El stabileşte citirile la masa de obşte a fraţilor şi împreună cu Eclesiarhul supraveghează respectarea Tipicului la Strană şi la Altar.

Tot Epitropul este responsabil de arhondaric – casa de oaspeţi a Mănăstirii, dă indicaţii şi-l verifică pe arhondar – care se ocupă de găzduirea oaspeţilor, supraveghind ordinea şi buna primire a pelerinilor şi vizitatorilor. La fel sub ascultarea lui este şi trapeza condusă de un TRAPEZAR (şef) care supraveghează şi coordonează activitatea bucătarilor şi a trapezarilor. Trapezarul şef este responsabil şi de întocmirea meniului zilnic şi verifică calitatea mîncării. Aceştia doi se supun în general Epitropului, dar ascultarea lor poate trece sub controlul nemijlocit al Stareţului.

Art. 20 ECLESIARHUL[4] este responsabil de slujbele bisericeşti, precum şi de ordinea şi curăţenia în Sfintele Locaşuri. El are în grija sa alte patru ascultări şi pe cei ce le îndeplinesc: VEŞMÎNTARUL, PARACLISERUL, TIPICARUL şi PRESCURARUL.  Tot ceea ce ţine de cele patru ascultări, mai sus enumerate, trebuie supravegheat cu atenţie şi evlavie de către Eclesiarh ca nu cumva Casa lui Dumnezeu să fie neglijată în vreo privinţă. În mod special el trebuie să supravegheze ca cele ce ţin de Altar: veşmintele, prescurile, vinul, tămîia şi toate celelalte să corespundă cerinţelor.

Art. 21 ECONOMUL este propus de către Stareţ şi votat de cel puţin „o jumătate plus unu” din numărul total al fraţilor. El este responsabil de aprovizionarea Mănăstirii cu cele necesare, de depozitarea şi distribuirea lor raţională, de crearea condiţiilor necesare pentru bunul mers al vieţii mănăstireşti şi se ocupă, cu binecuvîntarea Stareţului, de angajarea muncitorilor, supraveghind cantitatea şi calitatea muncii. Tot el este responsabil de bunurile materiale ale Mănăstirii. Orice sumă de bani, cît de mică, nu reprezintă averea personală a Stareţului sau a Economului, ci a obştii şi de aceea ea trebuie consemnată în scris şi motivată prin chitanţe, facturi sau alte acte doveditoare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul bunurilor materiale, chiar şi dacă acestea par a fi proaste şi nefolositoare.

        Economul trebuie să informeze cel puţin săptămînal Stareţul (iar în lipsă – Epitropul) de mersul activităţii economice a Mănăstirii, iar odată în lună el trebuie să prezinte în scris către Consiliul Administrativ şi Economic un raport amănunţit de activitate, cu toate veniturile şi cheltuielile.

Art. 22 Pentru eficientizarea activităţii economatului, Stareţul numeşte ca ajutor de Econom un DEPOZITAR care va avea  grijă de depozitele cu bunuri materiale. Tot în ascultarea lui este numit un CHELAR care are ca însărcinare directă grija depozitelor cu produse alimentare şi beciurilor Mănăstirii.

Art. 23 SECRETARUL este numit de către Stareţ, dintre fraţii cu studii, avînd aptitudini necesare pentru lucrul de secretariat. Secretarul este responsabil de corespondenţă şi întocmirea actelor necesare pentru bunul mers al Mănăstirii. În responsabilitatea sa sunt Dosarele personale ale fraţilor din obşte şi Arhiva Mănăstirii. Tot el are şi ascultarea de Casier. Banii trebuie să se păstreze în Casieria Mănăstirii şi zilnic să se ducă evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. În Şedinţele Consiliilor sau la Sinaxele organizate cu Soborul Fraţilor, Secretarul alcătuieşte procese-verbale care sunt păstrate în dosare speciale.

 

III.        PRIMIREA ŞI EXCLUDEREA DIN OBŞTEA MĂNĂSTIRII

Art. 24 Atît primirea în obştea Mănăstirii, cît şi excluderea din ea a fraţilor (necălugăriţi) se face la propunerea Stareţului şi cu aprobarea Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, iar în caz de urgenţă şi strictă necesitate, Stareţul poate face acest lucru de unul singur, înştiinţînd apoi Consiliul respectiv.

În cazul celor intraţi deja în cinul monahal (de la rasofor în sus) şi mai ales atunci cînd este vorba de cei hirotoniţi, atît intrarea, cît şi ieşirea din Mănăstire se face numai cu binecuvîntarea Chiriarhului.

Art. 25 Cel care doreşte să intre în obştea Mănăstirii trebuie să înainteze o cerere scrisă Stareţului, însoţită de următoarele acte:

a)     Certificatul de naştere / Buletinul de identitate;

b)    Certificatul de botez;

c)     Actele de studii (solicitantul trebuie să fie absolvent cel puţin al şcolii generale);

d)    Cazier judiciar (care să ateste, în primul rînd, dacă nu este în urmărire penală şi dacă nu a fost judecat pentru crime sau infracţiuni grave; acestea nu că ar împiedica la intrarea în Mănăstire, ci doar trebuie cunoscute de către Stareţ);

e)     Certificat de stare civilă (care să constate că nu are niciuna din obligaţiile familiale prevăzute de Codul familiei);

f)      Recomandarea preotului paroh sau a duhovnicului;

g)     Declaraţie scrisă precum că renunţă la averea sa, donînd-o rudelor sau Mănăstirii;

h)     Autobiografie (Curriculum Vitae);

i)       Pentru cei hirotoniţi trebuie acordul scris al Chiriarhului, dosarul personal păstrîndu-se la Centrul Eparhial.

Toate aceste acte se vor păstra în Secretariatul Mănăstirii, în dosarul personal al fiecărui frate şi vor fi eliberate în caz de plecare din obşte sau pentru orice altă necesitate.

Vîrsta minimă pentru primirea în Mănăstire este de 18 ani împliniţi.

Art. 26 La intrarea în Mănăstire, Stareţul trebuie să cerceteze amănunţit pe noul venit: scopul venirii (vocaţie, decepţii, interese personale, etc.), starea fizică şi psihică, caracter, aptitudini, cunoştinţe religioase, formare spirituală, hotărîre, etc. După o astfel de cercetare, Stareţul încredinţează pe noul venit unui părinte din Mănăstire ca să-l înveţe pe novice regulile elementare de conduită în obşte şi să-l informeze despre programul de rugăciune şi ascultare. Este preferabil ca noului venit să nu i se dea o ascultare de unul singur, ci alături de cineva.

Art. 27 NOUL VENIT dacă este dintr-o altă Mănăstire şi e deja tuns monah, trece direct în ascultarea Stareţului, făcînd chiar din primele zile o mărturisire (spovedanie) generală la Stareţ, declarîndu-şi (scris şi oral) supunerea şi voinţa de a rămîne în această Mănăstire.

     Cel care vine ca mirean în Mănăstire şi vrea să intre ca frate în obşte, trebuie să treacă mai multe etape de încercare (ispitire canonică). Aceste etape şi mai ales termenul lor poate varia în funcţie de persoana celui încercat şi de starea lui duhovnicească. După tradiţia generală răsăriteană, accesul la monahism se face după două perioade de încercare:

a)     încercarea înainte de închinoviere: 2 săptămîni – 3 luni. În această perioadă, noul venit nu face parte încă din obşte şi nu poate participa la adunările Consiliului general al fraţilor. Fratele nou venit este obligat chiar din prima zi să respecte Statutul şi Regulamentul Mănăstirii, iar cu binecuvîntarea Stareţului, el poate avea un regim special. Nu este obligat să-şi lase barbă şi păr lung (decît abia în a doua etapă).

La intrarea în Mănăstire, fratele nou venit trebuie să încredinţeze Stareţului toate lucrurile pe care le are şi care trebuie păstrate pînă la momentul tunderii în rasofor sau monah, cînd pot fi deja date altora sau folosite în obşte. În caz de plecare însă, chiar şi după 2-3 ani de şedere în Mănăstire, fratele dacă nu este încă călugăr, trebuie să primească înapoi toate lucrurile cu care a venit.

b)    încercarea înainte de tunderea în monahism: 6 luni – 3 ani. Această perioadă este decisivă în examinarea celui ce vrea să devină monah şi ea cuprinde la rîndul ei alte două stadii: 1) cînd fratele încă poartă haine mireneşti (iar după regula unor Mănăstiri novicele poate fi îmbrăcat într-un halat special); şi un al doilea stadiu: 2) de la îmbrăcarea dulamei /caftanului pînă la tunderea în rasofor sau direct în monah.

După o anumită perioadă de încercare, la propunerea Stareţului şi cu acordul Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, fratele poate primi dulamă /caftan şi scufie pe care este obligat de acum înainte să le poarte atît în Mănăstire, cît şi în afara ei. În această perioadă, novicele trebuie să dea dovadă de ascultare şi supunere desăvîrşită. Începătorul trebuie învăţat şi povăţuit la practicarea în duh monahal a virtuţilor şi trebuie deprins spre renunţarea la propria voinţă şi la pornirile egoiste care urmează a fi dezrădăcinate definitiv.

Art. 28 Promovarea în cinul monahal a vreunuia dintre fraţi se face după ce acesta a trecut perioada de încercare, dovedind un comportament vrednic de această mare chemare. Stareţul, cu consimţămîntul Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar propune Chiriarhului spre aprobare tunderea în monahism la cererea scrisă a candidatului. După primirea răspunsului afirmativ, Stareţul fixează ziua tunderii şi tot el hotărăşte numele celui ce urmează a fi tuns.

Monahismul ortodox, ca şi clerul sfinţit al Bisericii (format din diaconi, preoţi şi arhierei), are şi el trei trepte:

a) rasoforul[5];

b) monahul (schima mică, chipul îngeresc sau treapta mantiei);

c) schimonahul (schima mare, marele şi îngerescul chip);

    Rînduiala tunderii în aceste cinuri monahale se face după Molitfelnic (Trebnic) – cel tuns fiind îmbrăcat în hainele călugăreşti corespunzătoare şi schimbîndu-i-se de fiecare dată numele[6]. În Mănăstire se admite purtarea hainelor monahale atît de factură rusească, cît şi grecească.

Cu binecuvîntarea Chiriarhului, se poate trece peste treapta de rasofor, dar acest lucru nu este recomandabil, dacă nu a trecut încă suficient timp de la intrarea fratelui în Mănăstire.

Art. 29 Chipul monahal este dat pentru toată viaţa şi cei care au primit tunderea în monahism nu au dreptul să mai plece în lume nici să se căsătorească şi nici să se ocupe cu vreo altă îndeletnicire lumească. Căsătoria unui monah este preadesfrînare şi este condamnată de Sfinţii Părinţi şi chiar de Mîntuitorul cînd zice: „Nimeni care pune mîna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,62). Monahul ce se căsătoreşte nu poate primi Taina Cununiei, iar dacă un rasofor se căsătoreşte, el primeşte a doua Cununie şi este lipsit de dreptul la hirotonie. Dacă un monah se lasă de călugărie şi merge în lume, în mod automat el este oprit de a primi Sfintele Taine, iar pentru cei hirotoniţi de a sluji cele sfinte.

Art. 30 Tradiţia monahală admite plecarea din Mănăstire a vreunui frate doar în aceste cazuri: a) atunci cînd Stareţul este eretic sau cînd în Mănăstire se propovăduieşte vreo erezie; b) cînd accesul femeilor şi a copiilor în treburile mănăstireşti întrece limitele decenţei şi provoacă sminteală; c) cînd fratele (în cauză) este silit să facă vreun păcat grav sau nelegiuire. Dacă există una din aceste situaţii, fratele trebuie să se adreseze Chiriarhului, iar dacă situaţia nu se schimbă, fratele, cu binecuvîntarea Chiriarhului poate pleca într-o altă mănăstire. Orice s-ar întîmpla, nimeni nu este îndreptăţit ca din astfel de motive să plece în lume.

Art. 31 Pentru anumite încălcări grave ale regulilor monahale şi ale prezentului Regulament, Stareţul, cu consimţămîntul Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar poate exclude pe un anumit frate începător din Mănăstire, mai ales dacă i s-au dat mai multe şanse de corectare şi nu s-au observat rezultate pozitive. În acest caz, dacă fratele este îmbrăcat în dulamă /caftan, el este dezbrăcat de acestea, i se dau actele şi lucrurile cu care a intrat în Mănăstire şi este eliberat pentru a pleca.

Dacă o astfel de situaţie se întîmplă cu un frate intrat în monahism – de la rasofor în sus, cazul se examinează de Stareţ împreună cu Chiriarhul şi ambii hotărăsc situaţia.

Art. 32 Pentru încălcări cu caracter infracţional şi criminal, fraţii în cauză pot fi traşi la răspundere după Legile Statului şi judecaţi conform Codului Penal. În acest caz, respectivul este văzut ca un simplu cetăţean al ţării şi Mănăstirea nu se angajează să-i plătească cheltuielile de judecată şi nici să-i ia apărarea, mai ales dacă sunt mărturii clare de săvîrşire a crimei sau infracţiunii.

     Dacă vreun frate a pricinuit daune materiale Mănăstirii şi se ridică problema excluderii lui din obşte, el este obligat mai întîi să întoarcă lucrul (furat sau stricat) în aceeaşi cantitate sau calitate sau să plătească daunele materiale în bani.

Art. 33 Monahii hirotoniţi, în frunte cu Stareţul, au aceleaşi responsabilităţi  călugăreşti şi sunt obligaţi să respecte ca toţi ceilalţi prezentul Regulament şi toate regulile monahale ale Sfinţilor Părinţi. Ei trebuie să fie respectaţi de către fraţii mai mici ca unii ce sunt sfinţiţi şi slujesc Altarului fiind „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1).

După tradiţia veche a monahismului răsăritean, în Mănăstire poate fi un singur Arhimandrit sau Egumen – Stareţul, iar toţi ceilalţi sunt doar ieromonahi. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul diaconilor: poate fi un singur arhidiacon, restul fiind ierodiaconi.

Art. 34 Spre deosebire de călugărie, pe care fiecare frate trebuie să o rîvnească şi chiar să o ceară, nici un monah nu poate cere hirotonie sau orice altă ridicare în rang. Aceste lucruri se dau după vrednicie, după capacităţile intelectuale şi duhovniceşti şi după nevoile interne ale Mănăstirii. Stareţul, consultînd Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar, poate cere Chiriarhului hirotonia vre-unuia dintre monahi şi tot el are puterea să se împotrivească acesteia.

IV.  REGULAMENTUL DE ORDINE INTERNĂ

Art. 35 Scopul vieţii mănăstireşti este desăvîrşirea duhovnicească (prin har) care poate fi dobîndită practicînd virtuţile evanghelice şi ducînd o viaţă de rugăciune şi contemplaţie. Este păcat a trăi în mănăstire pentru o oarecare plăcere şi odihnă trupească, cinste, mărire sau alt folos vremelnic. Pentru a ajunge la scopul duhovnicesc propus, fraţii sunt chemaţi să respecte poruncile evanghelice, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să facă ascultare smerită de duhovnic. Acest Regulament este menit anume să ajute pe fiecare dintre fraţi să meargă pe calea cea adevărată, însuşi Regulamentul fiind alcătuit după vechile pravile şi reguli monahale, cu modificările şi adaptările de rigoare.

 

Art. 36 Cel ce vine la mănăstire este obligat să deprindă în toate desăvîrşita ascultare, nevoindu-se nu după cum i se va părea mai bine, ci după cum va binecuvînta Stareţul personal sau prin intermediul părinţilor din conducerea Mănăstirii. ASCULTAREA este virtutea de căpetenie a monahilor şi numai cu ajutorul ei putem să căpătăm smerenia, rugăciunea curată, discernămîntul duhovnicesc şi toate celelalte virtuţi. Monahul ascultător este ferit de orice ispită şi înşelăciune diavolească. După cum învaţă Sfinţii Părinţi, „ascultarea izbăveşte şi de la moarte”, tocmai de aceea virtutea ascultării trebuie pusă la temelia oricărei lucrări duhovniceşti. Din experienţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu îngăduie diferite ispite şi încercări anume asupra celor care nu fac ascultare. Diavolul, care a căzut din neascultare şi i-a îndemnat la aceasta şi pe primii oameni, nu are putere asupra celor ascultători şi nici nu-i poate înşela.

Ascultător este cel care îşi taie voia proprie, renunţă la propriile păreri şi se supune întru totul Stareţului. Chiar dacă ascultarea pare un lucru greu şi înjositor, ea este singura cale de a dobîndi blîndeţea, răbdarea şi smerenia. Modelul desăvîrşit de ascultare şi smerenie este Însuşi Mîntuitorul Hristos pe care suntem chemaţi să-L urmăm în toate. În această ordine de idei, toţi cei ce sunt în Mănăstire sunt ca obşte a Apostolilor care ascultă de Învăţătorul lor Hristos. De aceea şi noi trebuie să facem ascultare de Stareţ ca de Însuşi Hristos. Călugărul nu vine în Mănăstire pentru Stareţ, ci pentru Dumnezeu, dar pentru că Stareţul a fost rînduit de Dumnezeu (prin episcop) să conducă obştea monahală, în ceea ce spune şi rînduieşte el, trebuie să vedem voia lui Dumnezeu şi nu trebuie să ne împotrivim, ca sa nu ajungem potrivnici lui Dumnezeu.

Art. 37 Prin ascultare înţelegem îndeplinirea necondiţionată (indiferent de împrejurări) a oricărei porunci sau reguli duhovniceşti date de Stareţ. Chiar dacă ascultarea implică un efort fizic, ea are ca finalitate desăvîrşirea duhovnicească şi nicidecum altceva. Tot ascultări se numesc şi îndeletnicirile mănăstireşti pe care le fac călugării şi fraţii în mod obligatoriu aşa cum sunt rînduiţi de către Stareţ. Orice lucru la care este pus un frate trebuie făcut conştiincios, sîrguincios, cu dragoste, fără cîrtire (reproşuri) şi cu fermă convingere că îndeplinirea lui este o condiţie de bază a mîntuirii. Înţeleasă astfel, ascultarea este o jertfă şi o mucenicie a călugărului şi tocmai de aceea este văzută mai mare decît virtutea postului, a privegherii sau a altui fel de nevoinţă.

Art. 38 Stareţul (şi ceilalţi responsabili), atunci cînd rînduiesc ascultările, trebuie să ţină cont  de sănătatea fizică şi psihică a ascultătorului, de aptitudinile şi capacităţile lui intelectuale şi duhovniceşti şi de alte calităţi necesare unei anume ascultări. Rolul Stareţului în acest caz este de a pune omul potrivit la locul potrivit aşa încît ascultările să fie făcute cît mai bine şi eficient şi ca nu cumva cineva să-şi îngroape talantul dat de Dumnezeu spre o anumită lucrare. Dacă însă un anumit frate, deşi are un talent deosebit spre un anumit lucru, dar aceasta îl păgubeşte duhovniceşte prin mîndrie sau altă patimă, mai bine este ca acea ascultare să o facă altcineva sau să nu fie făcută deloc (de este cu putinţă), decît un frate să se piardă.

Art. 39 Ascultările în Mănăstire se îndeplinesc în strînsă legătură cu rugăciunea. În timp ce fraţii fac un anumit lucru, ei sunt chemaţi să rostească rugăciunea lui Iisus, să cînte Psalmi sau să mediteze la învăţăturile Sfintei Scripturi. E păcat a ocupa timpul ascultării cu vorbirea deşartă şi vătămătoare de suflet.

Rugăciunea lui Iisus este lucrarea cea mai tainică şi mai desăvîrşită a creştinului şi în special a monahului. Sfînta Scriptură arată că „oricine va chema Numele Domnului se va mîntui” (Romani 10,13), iar Rugăciunea numită „a lui Iisus” constă anume în chemarea neîncetată a Numelui Domnului Iisus. Această rugăciune mai este numită şi „rugăciunea inimii” sau „rugăciunea minţii coborîtă în inimă” atît pentru faptul că ea trebuie făcută din toată inima, cît şi pentru că prin ea dobîndim harul Duhului Sfînt care curăţă mintea şi inima noastră, unindu-le şi „stricînd orice vrăjmăşie şi dezbinare din noi înşine”. Sfinţii Părinţi puneau această rugăciune în acord cu bătăile inimii sau cu respiraţia, sfinţind astfel prin numele lui Iisus Hristos întreaga lor suflare. Tradiţia monahismului ortodox cunoaşte şi recunoaşte două formule ale acestei rugăciuni: a) „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” – la greci; şi b) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” – la români şi ruşi. Ambele forme sunt valabile şi fiecare, sfătuindu-se cu duhovnicul, poate să-şi aleagă forma care i se potriveşte.

     Se recomandă ca monahul să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5,17), dar la această stare se ajunge treptat, prin practicarea cît mai deasă a Rugăciunii lui Iisus, indiferent dacă ea este rostită cu buzele sau în gînd şi indiferent de poziţia corpului: în picioare, în genunchi, pe scaun sau chiar culcat.

Art. 40 „Rugăciunea este maica tuturor virtuţilor” şi de aceea lucrarea ei necesită o atenţie deosebită. Rugăciunile se săvîrşesc în comun – în biserică; şi particular – în chilie. Pravila de chilie este diferită la fiecare dintre fraţi, după cum va binecuvînta Stareţul.

Slujbele de la biserică însă, avînd caracter comunitar, sunt obligatorii pentru toţi fraţii, cu excepţia celor care din cauza ascultării sau a bolii, au binecuvîntarea de a lipsi. Lipsa nemotivată de la slujbele bisericeşti se pedepseşte cu canon (metanii la trapeză în timpul mesei sau chiar cu lipsirea de masă).

Art. 41 Slujbele bisericeşti se săvîrşesc după rînduiala Mănăstirilor Athonite. Această rînduială atrage după sine un program de trapeză corespunzător şi reglează întregul program monahal după următoarea schemă:

a)        în zilele de rînd:

Ceasul IX, Vecernia – ora 16⁰⁰

Cina urmată de Pavecerniţa mică cu Canonul Maicii Domnului - 17⁰⁰

Program de chilie - 20⁰⁰ – 22⁰⁰

Stingerea – 22⁰⁰

Deşteptarea – 3³⁰

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Dumnezeiasca Liturghie - 4⁰⁰ - 7³⁰

Dejunul – 8⁰⁰

Program de ascultare – 8³⁰ – 14⁰⁰

Program de chilie 14⁰⁰ – 16⁰⁰

NOTĂ: În toate zilele de miercuri şi vineri (dacă nu se întîmplă vreo sărbătoare), după Dumnezeiasca Liturghie, înaintea dejunului se cîntă Acatistul Icoanei Maicii Domnului „Grabnic-ascultătoare” şi a Bunei Vestiri.

b)       în zilele de Duminici:

Ceasul IX şi Vecernia - 17⁰⁰

Cina urmată de Pavecerniţa cu Canonul Sfintei Împărtăşanii - 18⁰⁰

Stingerea - 23⁰⁰

Deşteptarea - 5⁰⁰

Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, III, VI şi Dumnezeiasca Liturghie - 5³⁰

Prima masă - 12⁰⁰ cu cinul Panaghiei; după care se dă program liber (după cum se binecuvintează)

Ceasul IX şi Vecernia - 16⁰⁰

Cina - 17⁰⁰

Pavecerniţa Mică cu Paraclisul Maicii Domnului (cîntat) - 17³⁰.

NOTĂ: Duminică seara, după Pavecerniţă se face Procesiune cu Icoane (Litanie) prin incinta Mănăstirii, stropindu-se cu Agheasmă şi cîntîndu-se un Tedeum.

c)     în zilele de Sărbători mari cu Priveghere

Ceasul IX şi Vecernia mică – 16⁰⁰

Privegherea (Vecernia Mare, Utrenia şi Ceasul I) - 18³⁰

Stingerea - 24⁰⁰

Deşteptarea – 06⁰⁰

Ceasul III, VI şi Dumnezeiasca Liturghie – 08⁰⁰

d)                în Postul Mare şi la Sărbători Împărăteşti se stabileşte un program special care se anunţă din timp, atît pentru fraţi, cît şi pentru mirenii care frecventează slujbele Mănăstirii.

Art. 42 Slujbele propriu-zise se fac după Tipicul Mănăstirii Sf. Sava şi cel Athonit (cu mici diferenţe), îmbinîndu-se ritul bizantin cu cel slav. Limba de slujbă (română sau slavono-rusă) se stabileşte în funcţie de credincioşii prezenţi în biserică, predominînd totuşi cea română. Cîntarea la strană este psaltică.

La Otpusturile Slujbelor, avînd în vedere Hramurile Bisericilor Mănăstirii şi tradiţia locului, se pomenesc următorii Sfinţi: Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, Sf. Sfinţit Mucenic Foca, Cuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamţ şi Cuviosul Siluan Athonitul.

Începuturile slujbelor din zilele de rînd se anunţă cu toaca şi cu bătaia în clopot de 12 ori, iar în Duminici şi Sărbători prin bătaia ritmată a clopotelor în trei stări (reprize); a treia oară se bate la intrarea Stareţului în biserică, unde fraţii trebuie să fie deja cel tîrziu de la sfîrşitul celei de-a doua stări (reprize).

În Mănăstire se slujeşte după calendarul vechi-iulian.

Art. 43 Comportamentul fraţilor în biserică este foarte important întrucît el arată cinstea pe care I-o dăm noi lui Dumnezeu, aflîndu-ne în Casa Lui. O rugăciune a Bisericii spune: „În biserica slavei Tale stînd, în cer ni se pare a sta...”, de aceea ea mai este numită „Cerul pe pămînt” şi „locul de judecată a lui Dumnezeu”, căci de acolo poţi ieşi fie iertat, fie osîndit (Luca 18, 14). Prin urmare, intrarea şi şederea fraţilor în biserică trebuie să fie asemenea îngerilor care cu frică şi cu cutremur neîncetat slăvesc pe Dumnezeu. Deci, în sfîntul locaş fraţii trebuie să stea cu evlavie, cu frică şi cu atenţie; să nu vorbească fără necesitate, să nu se sprijine de pereţi, să nu arunce privirea în toate părţile, să nu arate cu mîna şi să nu caute la cei ce intră şi ies, ci să stea neclintiţi pentru că Dumnezeu este de faţă şi vrea de la noi un comportament smerit şi demn de sfinţenia şi slava Lui. În biserică este categoric interzis să rîdem, să spunem glume, să dormim, să facem gălăgie sau să deranjăm în vreun fel pe cei din jur. Acolo, mergem să ne rugăm şi deci trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce se citeşte şi se cîntă, iar dacă acest lucru este oarecum greu de făcut, atunci să spunem cu mintea Rugăciunea lui Iisus, fără să atragem atenţia nimănui.

     Un alt element foarte important ce ţine de comportamentul fraţilor în Biserică este ca: nimeni fără un motiv binecuvîntat să nu întîrzie la slujbă şi nici să plece înainte de sfîrşitul ei. Sf. Ioan Gură de Aur compară pe cei ce ies înainte de sfîrşitul Liturghiei cu Iuda care a ieşit de la Cina cea de Taină înaintea tuturor şi s-a îndrăcit.

Art. 44 Fiecare frate, înainte de a intra în biserică (sau numai dacă trece pe lîngă ea), trebuie să facă o închinăciune. După intrarea în biserică face iarăşi 3 închinăciuni apoi se închină şi sărută icoanele aşezate pe tetrapoadele din biserică făcînd la fiecare cîte 3 (2+1) închinăciuni, mergînd apoi fiecare la locul în care este binecuvîntat să stea. În Postul Mare, cel puţin primele 3 închinăciuni se înlocuiesc cu metanii mari.

Cel ce a venit după începutul slujbei, dacă în biserică este multă lume, pentru a nu face tulburare şi sminteală, nu se mai închină la icoane, ci făcînd 3 închinăciuni, trece la locul său.

La intrarea în biserică, fiecare frate şi monah, chiar dacă este în treapta preoţiei, este dator să se apropie de Stareţ pentru a cere binecuvîntare, fără a-l deranja. 

Art. 45 Sfîntul Altar – Sfînta Sfintelor este destinat aducerii jertfei euharistice şi de aceea, acolo nu pot intra decît clericii şi cei rînduiţi spre ajutor lor – paraclisierii. Aflarea în Sfîntul Altar cere o evlavie şi o seriozitate deosebită însoţită de cugetarea la propria nevrednicie. Nimeni dintre cei nehirotoniţi nu pot intra acolo fără binecuvîntarea Stareţului (sau în lipsă – a Eclesiarhului). Paraclisierii trebuie să fie atenţi să nu se atingă de Sfînta Masă sau Proscomidiar. Tot ei, sub supravegherea Eclesiarhului, trebuie să aibă grijă de candela de la Locul Înalt ca ea să ardă permanent. În Sfîntul Altar nu se admite punerea florilor naturale sau artificiale.

Art. 46 La Strană se citeşte clar, curgător, simplu, fără forţări, cu voce firească şi inimă smerită. Sfîntul Ignatie Briancianinov spune că citeţii „nu trebuie nicidecum să răcnească necuviincios şi cu trufie. Dimpotrivă, trebuie să citească cu voce naturală, fără un efort copleşitor, cu evlavie, cu pătrundere şi solemn, pentru ca jertfa laudei adusă de noi să fie plăcută lui Dumnezeu. Să nu aducem doar rodul buzelor (Evrei 13,15), ci şi rodul minţii şi al inimii, dar nu cu trufie, căci aceasta este o jertfă necurată. Acest lucru trebuie să-l ţină minte citeţii (dar şi cîntăreţii); fiindcă, în general, pentru toţi slujitorii stranei patima trufiei este foarte primejdioasă, căci după aceasta pătrund în suflet şi alte patimi, îndeosebi mîndria, şi se îndepărtează de om harul dumnezeiesc ocrotitor”.

Art. 47 La sfintele slujbe, fiecare frate trebuie să vină în haina corespunzătoare. În unele momente ale slujbelor bisericeşti, călugării trebuie să-şi ia camilafca[7] de pe cap aşezînd-o pe umărul stîng. După tipicul athonit, aceste momente sunt următoarele: la Vecernie: la Vohod şi la cîntarea „Lumină lină”, la Rugăciunea preotului de la Litie şi la Binecuvîntarea pîinilor; la Utrenie: la Imnul Maicii Domnului şi la Doxologia Mare (cîntată), apoi la „Apărătoare Doamnă” de la sfîrşitul Ceasului I; la Liturghie: la binecuvîntarea de început, la Antifonul III (Fericirile...), la Evanghelie, la Vohodul Mare, de la Crez pînă după Axion („Cuvine-se cu adevărat...”), de la „Tatăl nostru” pînă la „Sfintele Sfinţilor” şi de la ieşirea cu Sfîntul Potir (pentru împărtăşirea credincioşilor) pînă la „Să se umple gurile noastre...”, cînd Sfintele Taine se mută pe Proscomidiar.

Art. 48 Fiecare frate este obligat să se mărturisească (după necesitate) cel puţin o dată pe săptămînă şi dacă primeşte dezlegare să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Spre acest mare dar trebuie să rîvnească fiecare creştin cît mai des posibil – cu atît mai mult acest lucru trebuie să-l facă monahii. Postul şi Canonul necesar pregătirii pentru Sfînta Împărtăşanie îl stabileşte Stareţul pentru fiecare în parte.

     Cine se fereşte de Mărturisire şi Împărtăşanie se expune unor ispite foarte mari şi dacă un frate nu se mărturiseşte mai mult de trei săptămîni, el trebuie să dea explicaţie Stareţului sau chiar întreg Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, iar acesta hotărăşte cazul.

     Cei hirotoniţi, dacă din anumite motive nu pot sluji în zilele de rînd, ei sunt obligaţi ca în afară de Duminici şi Sărbători să se împărtăşească cît mai des, ca şi ceilalţi fraţi ai mănăstirii.

     Aceste obligaţii legate de mărturisire şi împărtăşire trebuie înţelese nu ca constrîngeri sau forţări din afară, ci ca încercări de a-i conştientiza pe fraţi de importanţa şi necesitatea acestora pentru mîntuire.

Art. 49 „A doua biserică”, după tradiţia monahală, este Trapeza. Ordinea şi disciplina fraţilor la trapeză constituie un element important al vieţii duhovniceşti pentru că masa de obşte a fraţilor este o prefigurare a Ospăţului Tainic al sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, există reguli obligatorii pentru toţi. Acestea fiind următoarele:

Ø             Fraţilor li se dă masă de două ori în zi, cu excepţia primei şi ultimei săptămîni din Postul Mare, cînd există un program special. Toţi sunt obligaţi să vină la timp – cel mult 15 minute de la  momentul cînd se sună clopotul (de 6 ori) – şi nu pot pleca înainte de sfîrşitul mesei, decît dacă sunt binecuvîntaţi să plece undeva de urgenţă;

Ø             Toţi fraţii, inclusiv Stareţul, trebuie să servească aceeaşi mîncare. Mîncarea trebuie să fie bună, (caldă) şi suficientă pentru toţi. Vesela şi tacîmurile cu care mănîncă fraţii trebuie să fie curate şi igienic corespunzătoare;

Ø             În Mănăstire se interzice consumul de carne şi se posteşte lunea. Dezlegările la vin şi peşte se fac cu binecuvîntarea Stareţului, iar în lipsa lui – a Epitropului, după Tipic şi după posibilităţi;

Ø             Toţi fraţii sunt obligaţi să mănînce la masa de obşte. Este categoric interzis de a consuma pe ascuns sau la chilie sau de a mînca (fără motiv binecuvîntat) înainte sau după masa de obşte. Lipsa de la masă fără binecuvîntare se pedepseşte cu ascultare de corecţie;

Ø             Stareţul Mănăstirii, atunci cînd primeşte oaspeţi sau anumite autorităţi, poate servi cu aceştia deosebit de fraţi. Acest pogorămînt se poate face şi pentru cei bolnavi.  În aceste cazuri se poate găti chiar hrană specială, respectînd totuşi regulile generale de post;

Ø             Înainte de masă se spune rugăciunea corespunzătoare, iar în timpul ei se citeşte din Sinaxar sau din altă carte de suflet folositoare. După masă se spune rugăciunea de mulţumire urmată de o rînduială specială. Toate aceste momente sunt anunţate de un clopoţel pe care-l sună Stareţul, care binecuvintează şi masa, iar în lipsă – ieromonahul care a slujit în acea zi;

Ø             În timpul mesei fiecare trebuie să mănînce în linişte mulţumind lui Dumnezeu, fără să cîrtească, ci mai degrabă să se considere nevrednic de aceste daruri ale lui Dumnezeu. Nimeni nu are voie să vorbească în timpul mesei decît la mare nevoie, iar cel ce rîde sau face glume să fie scos de la masă. Fiecare trebuie să privească în farfuria sa, fără să caute cît mănîncă cel de lîngă el.

Nu toţi au acelaşi trup şi nici aceeaşi ascultare sau responsabilitate şi de aceea, fiecare frate are măsura lui de hrană. Nimeni să nu judece pe aproapele lui, ci mai degrabă să-şi înfrîneze el însuşi pîntecele căci, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, „îmbuibarea pîntecelui este maica desfrînării”! Avva Casian recomandă ca monahul să se scoale de la masă puţin înainte de a se sătura şi atunci va avea linişte în trupul său, iar mintea va fi mai atentă. Şi mai mare trebuie să fie atenţia la băutura de vin. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Nu vă îmbătaţi de vin în care este pierzare” (Efeseni 5,18). Cel ce se va îmbăta la masă sau în afara ei, să i se dea ascultare de corecţie, iar dacă nu se va îndrepta şi va îndemna şi pe alţi la acest păcat şi patimă, să fie alungat din Mănăstire.

Art. 50 Regulile monahale ale Sfinţilor Părinţi sunt foarte categorice şi în ce priveşte petrecerea timpului liber de către fraţii de mănăstire. Călugărul trebuie să preţuiască timpul liber, folosindu-l  pentru rugăciune, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, pentru învăţarea rînduielilor de slujbă şi a cîntărilor bisericeşti sau chiar pentru odihnă, dar nu pentru distracţii şi plăceri. Monahul trebuie să caute cît mai multă linişte şi să încerce, pe cît e posibil, să evite discuţiile, vorbirea îndeşert, dar şi lenevia.

Viaţa călugărului trebuie să fie echilibrată, fără extreme. Orice nevoinţă sau asceză trebuie făcută numai cu binecuvîntare. Sunt interzise formele de nevoinţă care duc la o îmbolnăvire sigură a trupului. Trupul trebuie disciplinat pentru a stinge pe cît patimile ce vin prin el, dar nici de cum nu avem dreptul să-l dispreţuim căci este în acelaşi timp „templu al Duhului Sfînt” (I Corinteni 6,19).

Art. 51 Chilia călugărului este „mica biserică a monahului”, de aceea şi comportamentul fratelui ce locuieşte acolo trebuie să fie cucernic. În primul rînd, fratele trebuie să fie mulţumit cu chilia pe care a primit-o şi să se considere pe sine nevrednic de un asemenea „palat şi castel”. În mănăstire toţi fraţii stau cîte unul singur în chilie. Se interzice ca fraţii să aibă la chilie lucruri smintitoare şi vătămătoare de suflet. Este de asemenea interzis ca fraţii să adune bunuri materiale inutile, produse alimentare, băutură (afară de apă) şi mai ales bani. Aceştia se fac asemănători lui Anania şi Safira care, deşi făceau parte din obştea primilor creştini, şi aveau totul în comun, au îndrăznit să aibă şi lucruri aparte pe care le ascundeau de ceilalţi.        

Pe aceştia, dup cum se ştie, Dumnezeu i-a pierdut cu moarte (Faptele Apostolilor cap. 5). Nici un frate, indiferent de treapta în care se află, nu are dreptul să aducă sau primească nimic şi de la nimeni, fără binecuvîntarea Stareţului. Tot ce primeşte fiecare, trebuie dat spre folosinţa obştii.

Ar fi de dorit ca pe lîngă hainele necesare, mobilierul de chilie şi cîteva cărţi să nu se găsească nimic altceva. O chilie sărăcăcioase predispune mai mult la umilinţă şi rugăciune. Sărăcia de bună voie este o condiţie fundamentală pentru călugări şi de aceea nimeni nu trebuie să se îngrijească de bogăţii, căci spune şi Mîntuitorul: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mînca sau cu ce vă veţi îmbrăca..., ci căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 25-33). Preocuparea de bunăstarea personală materială sau de cea a părinţilor şi fraţilor din lume este echivalentă cu moartea duhovnicească a călugărului şi de multe ori din aceasta se trag ispite mari şi boli, iar alţii chiar sunt scoşi de către diavol din mănăstire şi sunt daţi pierzării, pentru că s-au arătat lipsiţi de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Art. 52 Se interzice intrarea fără necesitate în chilia altui frate sau şederea la discuţii deşarte în chilii a mai multor fraţi. Intrarea într-o chilie străină se face prin rostirea înainte a cuvintelor: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi” şi se intră abia la auzirea răspunsului: „Amin”.

     Este strict interzis a primi în chilie femei, fie chiar mamă sau soră, la fel şi  rudele de parte bărbătească sau persoanele foarte apropiate.

Art. 53 În relaţiile dintre fraţi trebuie păstrată cucernicia şi bunul simţ. Se interzice ţinerea de mînă, dormirea pe un singur pat, mersul necuviincios, rîsul, strigătele, mişcările libere ale corpului sau altceva care nu corespunde vieţii călugăreşti sau provoacă sminteală. În general, fraţii sunt obligaţi să meargă smerit şi atunci cînd se întîlnesc între ei, se închină unii spre alţii spunînd: „Binecuvîntaţi!”, iar dacă unul dintre ei este preot, atunci fratele mai mic trebuie să ia binecuvîntare (o singură dată în zi, iar de la Stareţ de două ori în zi: dimineaţa şi seara).

     Dacă Stareţul sau un alt părinte vorbeşte cu cineva, fraţii nu trebuie să deranjeze discuţia, ci să aştepte într-o parte. Dacă este o problemă mai urgentă, atunci se apropie cu smerenie, cerîndu-şi iertare şi să-i spună încet, fără ca cealaltă persoană să audă.

Art. 54 Călugăria presupune lepădarea de lume şi de relaţiile cu ea, fie şi rude de sînge şi alipirea desăvîrşită de Dumnezeu (Matei 19,30). Orice relaţie cu cineva din lume, chiar şi rude: fie vizual, fie prin telefon sau scrisoare se face numai cu binecuvîntare.

     Relaţia cu mirenii care vin la Mănăstire în afara slujbelor trebuie încredinţată unui frate mai cucernic şi mai experimentat care să le dea informaţiile necesare şi la nevoie să cheme un preot pentru întrebările mai dificile. Celorlalţi li se interzice să discute cu mirenii şi mai ales cu femeile şi copiii.

Art. 55 Ieşirea din incinta Mănăstirii, fără binecuvîntarea Stareţului (sau în lipsă – a Epitropului) este strict interzisă. Dacă aceasta este mai îndelungată de o zi, fratelui i se dă bilet de voie în care este indicată destinaţia şi scopul plecării, data plecării şi a întoarcerii. Biletul de învoire trebuie să fie înregistrat la Secretariatul Mănăstirii.

Cei ce vor încălca această regulă fundamentală se expun unui pericol de moarte (duhovnicească şi trupească) şi îşi otrăvesc sufletul putînd ajunge chiar la îndrăcire. Cel ce greşeşte odată sau de două ori în această privinţă, primeşte ascultare de corecţie; la a treia ieşire fără binecuvîntare, dacă Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar hotărăşte, fratele poate fi exclus din obşte.

     Dacă fratele iese cu binecuvîntare, el trebuie să se comporte cuviincios, să nu lase haina călugărească, să nu smintească prin vorbe sau comportament neadecvat, să nu  intre în baruri, discoteci, cazino-uri, restaurante, etc. La întoarcerea în Mănăstire, el trebuie să se grăbească spre mărturisire/spovedanie, ca nu cumva cugetele deşarte să prindă rădăcină şi să nască păcate şi patimi mai mari. De asemenea este interzis ca fraţii ce au fost pentru anumite treburi în lume să povestească altora ce au văzut sau auzit.

Art. 56 În Mănăstire se practică mai multe măsuri de pedepsire a fraţilor pentru diferite încălcări. Ele nu au ca scop răzbunarea faţă de cel ce a greşit, ci dorinţa de a-l îndrepta. Aceste măsuri se stabilesc de către Stareţ sau dacă e o problemă mai mare, de Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar, de Soborul fraţilor sau chiar de Chiriarh. Ele sunt următoarele: mustrare în particular; mustrare în sobor; ascultare de corecţie (cu sau fără oprire de la împărtăşanie); oprirea de slujbă pentru o vreme (în cazul celor hirotoniţi); dezbrăcarea de uniformă pînă la dulamă/caftan; dezbrăcarea de toate hainele călugăreşti şi tunderea părului; şi în cele din urmă – excluderea din obşte. În anumite situaţii, după cum va considera Stareţul, se poate trece peste anumite etape, dar la fiecare caz trebuie date cel puţin două şanse de corectare celui ce greşeşte (dacă încălcarea nu este deosebit de gravă).

     Atunci cînd se ia o hotărîre de a pedepsi pe cineva, este necesar de a ţine cont dacă nu cumva fapta săvîrşită de un frate ia smintit şi pe alţii sau ia determinat să facă şi ei acelaşi rău. Merită pedeapsă şi cei care organizează sau aţîţă anumite revolte sau dezbinări între fraţi sau faţă de conducerea Mănăstirii, chiar dacă ei nu se implică direct în astfel de manifestări.

V. RELAŢII EXTERNE

Art. 57 Deşi Mănăstirea are statut de chinovie cu regim închis, ea menţine relaţii externe cu diverse instituţii bisericeşti şi chiar persoane fizice şi juridice. Aceste relaţii sunt menite să ajute şi nici de cum să strice bunul mers al vieţii monahale. Prin aceste relaţii Mănăstirea îşi arată totodată caracterul misionar pe care trebuie să-l îndeplinească în lume. Mănăstirea este acea lumină care trebuie pusă în sfeşnic şi nu pusă sub obroc, iar monahii înşişi sunt chemaţi să răspundă acestei chemări a Mîntuitorului care spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încît văzînd faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

 

Art. 58 Pelerinii sau vizitatorii care vin la Mănăstire trebuie primiţi cu toată bună-cuviinţa, hrăniţi şi găzduiţi pînă la 3 zile, în chiliile anume rînduite pentru oaspeţi, cu aprobarea Stareţului (iar în lipsa lui a Epitropului). Clădirea cu chilii pentru străini, numită Arhondaric, trebuie să fie aparte de clădirea în care vieţuiesc fraţii din obşte. Se interzice cazarea pe noapte a bărbaţilor şi a femeilor în aceeaşi chilie, chiar dacă ar fi căsătoriţi sau fraţi după trup. Femeile vor fi cazate în Arhondaricul din afara teritoriului Mănăstirii.

     Cei găzduiţi în arhondaric, vor fi înscrişi într-un registru în care se trece: numele complet, numărul şi datele actului de identitate şi locul reşedinţei permanente. Actele se vor păstra la Arhondar pînă la plecarea definitivă a oaspetelui. Persoanele care nu au vreun act de identitate sau au alte trăsături suspecte, trebuie cercetaţi de Stareţ sau Epitrop şi în caz de suspiciune clară, pot fi doar hrăniţi, refuzîndu-li-se cazarea, pentru a evita tulburarea şi sminteala în Mănăstire.

     Chiar de la început pelerinii şi vizitatorii trebuie înştiinţaţi, în linii generale, despre regulile de conduită şi despre programul slujbelor din Mănăstire, iar ei sunt obligaţi să le respecte. În caz contrar pot fi avertizaţi şi chiar rugaţi să plece.

Art. 59 Mănăstirea „Naşterea Domnului” din Zăbriceni trebuie să fie în relaţii bune cu toate Mănăstirile şi Parohiile Ortodoxe din ţară şi de peste hotare. La Proscomidie, preotul slujitor trebuie să-i pomenească pe toţi ierarhii din ţară şi pe toţi stareţii şi stareţele de mănăstiri (înscrişi în pomelnicul Mănăstirii).

Art. 60 În relaţiile cu Mass-media Mănăstirea se arată deschisă, dar în baza hotărîrilor sinodale, acceptă dialogul cu acestea doar cu binecuvîntarea Chiriarhului. Nici un frate, indiferent de rangul sau ascultarea care o are, nu are permisiunea de a da interviuri sau reportaje la ziar, radio sau TV, fără binecuvîntarea Stareţului, care la rîndul său, trebuie să ceară binecuvîntare de la Chiriarh.

 

VI.  PRINCIPII FINALE

Art. 61 Mănăstirea „Naşterea Domnului” reprezintă o familie de călugări nevoitori, uniţi între ei prin dragoste frăţească, prin devotament şi respect reciproc, pătrunşi de dorinţa desăvîrşirii spirituale şi a împlinirii îndatoririlor monahale.

Stareţul, în mijlocul fraţilor este asemenea unui tată între copii, care niciodată, nici măcar cu gîndul, nu trebuie să se depărteze de fii săi duhovniceşti. La rîndul lor fraţii trebuie să fie supuşi şi ascultători faţă de el, ca faţă de Dumnezeu, avînd încrederea că el este pus spre păstorire nu de oameni, ci de Însuşi Domnul care pe toate le rînduieşte spre binele şi mîntuirea noastră.

Art. 62 Toţi fraţii deopotrivă, în frunte cu Stareţul, sunt obligaţi să respecte prezentul Statut, iar încălcarea lui se pedepseşte conform propriilor prevederi enunţate mai sus. Statutul reprezintă în acelaşi timp o normă duhovnicească şi de aceea, îndeplinirea lui trebuie făcută tot în duh, nu în literă căci „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3,6). Aceasta nu înseamnă o slăbire a regulii , ci o înţelegere şi o aplicare corectă a ei.

Art.  63 Prezentul Statut şi Regulament se aprobă de către Chiriarhul Episcopiei de Edineţ şi Briceni. Modificările ulterioare sau schimbarea definitivă a acestora trebuie de asemenea făcute cu binecuvîntarea Chiriarhului.

Art. 64 Statutul şi Regulamentul Mănăstirii devin valabile din momentul citirii solemne şi explicării lor în Consiliul general al fraţilor (Soborul fraţilor). El rămîne valabil întocmai, pînă în momentul anunţării modificărilor făcute sau a schimbării lui definitive.

 

SFÎRŞIT ŞI LUI Dumnezeu SLAVĂ