Da...
Multumesc, parinte.
Argumentele sunt dar implicite. Ma intreb daca acest fel de renuntare la sine este ce vrea Dumnezeu de la noi. Ne-a facut cunoscatori, chiar daca in urma acestui dar trebuie sa nu putem cunoaste nimic clar pe timpul vietii, ci doar "ca in ghicitura". Altfel spus, cred daca renuntam la efortul de cunoastere, si ne bazam doar pe "credinta", sau daca prioritatea acestora se schimba, iesim din planul Lui. Ar fi o posibilitate sa nu fie cum zic acum, aceea ca Dumnezeu sa nu fi vrut acest lucru, sa fie intr-adevar darul diavolului.
Renunţare la sine vrea Dumnezeu , îi clar, Evanghelia o spune, sinele în întregime păcătos, păcatul...
cine vrea să vină după mine să se lepede de sine..., dar asta nu înseamnă că de acum trebuie să renunţăm să mai gândim sănătos.
Nu trebuie să renunţăm la efortul de cunoaştere, dimpotrivă,
cătaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide..., etc Pasajul acela din VT, orice ar zice invatatii dumneavoastra, este ambiguu. Dar daca invatatii au dreptate, atunci cred ca trebuie sa raspundem intai la comandamentul fundamental, care nu este credinta ci cunoasterea. El vine direct de la Dumnezeu. Nu exclud credinta, caci cum ai putea cunoaste ceva fara sa crezi intai ? - dar prioritatile ar trebui inversate. Inteleg in continuare "credinta" ca pe resemnare.Nu imi dau seama cum poate duce credinta la cunoastere (fiind "din ce in ce mai mare"). Cata vreme nu "vedem fata catre fata", cum zice sf. Pavel, nu se poate spune ca avem certitudine. In interiorul credinciosului, ar trebui sa apara acest al doilea element, pe langa cel intelectual ("credinta"), ca asta sa se poata numi "cunoastere". Adica ar trebui sa si "vada". Atunci s-ar putea numi "cunoastere". Cum ajunge credinta sa se transforme in cunoastere fara acest al doilea element, sa-i zicem "perceptiv" ? Chiar si la al dumneavoastra Grigorie Palama, "vederea" este prezenta (sau la sf. Pavel). Despre acestia intr-adevar, se poate spune ca "stiu" si nu ca "cred" numai. Dar amandoi au "vazut" .
Nu-mi dau seama despre care pasaj din V.T. vorbiţi? Dar în viziunea ortodoxă sunt mai multe feluri de cunoaşteri, mai exact trepte, la fel şi cu credinţa este de mai multe feluri.
"Cuvinte despre Nevoinţă" de sf Isaac sirul pg 287 sau altă traducere filocalia 10. De Stăniloae.
Este o treptă a credinţei, care mulţi ortodocşi nici habar nu au că există, pt ca să nu încurcăm termenii, expun mai jos un capitol întreg din aceeaşi
carte. Carte cu caracter mistic, scrisă după o mare experienţă ascetică, duhovnicească.
CARE ESTE MASURA CUNOSTITII SI
CARE SUNT MASURILE CREDITII
Este cunostinta, care precede credinta, si este cunostinta,
care se naste din 'credinta. Cunostinta, care o ia inaintea credintii,
este cunostinta fireasca; iar cea nascuta din credinta, este
cunoasterea duhovniceasca. Cunostinta cea fireasca este aceea,
prin care deosebim binele de rau, care se si numeste judecata
fireasca, prin care cunoastem in chip firesc binele si raul, fara
invatatura. Dumnezeu a pus-o pe ea in firea cuvantatoare. Si prin
invatatura ea sporeste, si se adauga. Nu este nimeni, care sa nu o
aiba! Si aceasta este puterea cunoasterii firesti a sufletului
cuvantator, sa deosebeasca binele de rau, si puterea aceasta se
misca in el (in suflet) neincetat. Cei lipsiti de ea suntmai prejos
84
de firea cuvantatoare. Iara cei ce o au pe ea sunt drepti la firea
sufletului lor si nu prapadesc nimic din cele ce Dumnezeu firii
celei cuvantatoare i-a daruit spre cinstea ei. Pre cei ce au pierdut
cunostinta, care deosebeste binele de rau, li ocaraste Prorocul,
zicand: „Omul n-a priceput cinstea, in care a fost (Ps. 48, 13).
Cinstea firii cunvantatoare este judecata (ratiunea) care alege
binele de rau. Si pe buna dreptate pe cei ce o pierd pe ea, i-a
asemanat cu dobitoacele cele necuvantatoare si irationale. Prin
ratiune putem noi afla calea lui Dumnezeu. Si aceasta este
cunoasterea cea fireasca, cea care merge inaintea credintii, si ea
este o cale catre Dumnezeu. Si prin ea aflam si deosebim binele
de rau si sa primim Credinta. Si marturiseste puterea firii, ca se
cuvine omului sa creada in Cei ce toate acestea Le-a zidit si sa
creada cuvintele Poruncilor Lui si sa le faca pe acestea. Si din
credinta se naste teama de Dumnezeu. Si cand frica de Dumnezeu
se insoteste cu fapta, si, oricat de putin, se ridica spre fapta,
atunci da nastere cunoasterii celei duhovnicesti, despre care am
spus ca se naste din credinta.
Cunoasterea fireasca, adica deosebirea binelui de rau, care
de Dumnezeu a fost sadita in firea noastra, ne convine ca trebuie
sa credem in Dumnezeu, care Le-a zidit pe toate. Si credinta ne
da teama, si ne sileste pe noi teama, sa ne cairn si sa lucram.
Si astfel se da omului cunoasterea cea duhovniceasca, adica
o intelegere a Tainelor, care da nastere credintii in contemplatia
cea adevarata. Nu asa simplu, numai din credinta goala se naste
cunoasterea duhovniceasca, ci credinta naste frica de Dumnezeu,
iar din frica de Dumnezeu, cand ihcepem s-o punem in lucrare,
din lucrarea facuta cu frica de Dumnezeu, se naste cunostinta cea
duhovniceasca, cum spune Sf. loan Gura de Aur, ca: atunci,
cand dobandi-va cineva vointa urmand dupa teama de Dumnezeu,
curand va primi si descoperirea celor ascunse. Si sfantul numeste
cunoasterea duhovniceasca „descoperire a celor ascunse".
85
Nu insa teama de Dumnezeu naste aceasta cunoasteree
duhovniceasca (fiindca ceea ce nu este sadit in fire, nu poate sa
fie nascut) ci aceasta cunoastere se da in dar lucrarii facute din
frica de Dumnezeu. Cand vei cerca lucrarea fricii lui Dumnezeu
cat se cuvine, vei afla ca aceasta este pocainta si in asta este si
cunoasterea duhovniceasca. Si lata pentru ce am zis, ca, daca
prin Botez primim o arvuna a acestui dar, prin pocainta cu adevarat
primim darul intreg. Si darul despre care am zis, ca-l primim prin
pocainta este cunoasterea duhovniceasca, cea prin lucrarea fricii
data acum in dar. Insa cunoasterea duhovniceasca este o simtire
a tainelor. Si daca cineva simte Tainele acestea nevazute si mult
covarsitoare, de la acestea isi ia numele cunoasterii duhovnicesti,
si se naste din simtirea aceasta o alta credinta, care, departe de a
fi protivnica primei credinte, o adevereste pe ea. Si ea numeste
aceasta credinta din contemplate (vedere). Vederea insa, are
temeiuri mai bune decat auzirea.
Toate acestea se nasc din cunoasterea acea fireasca, care
deosebeste binele de rau. Si ea este samanta cea buna a virtutii,
precum s-a spus. Daca aceasta cunostinta fireasca o acoperim cu
vointa noastra cea iubitoare de placeri, atunci cadem din toate
aceste bunatati si cunoasterea fireasca se insoteste atunci cu o
neihcetata imboldire (mustrare) a constiintei, cu o nelipsita amintire
a mortii (aducere aminte de moarte) si cu o oarecare grija, care
chinui'este sufletul, pana cand el iese din ea. Dupa aceasta sufletul
se mahneste, se supara, se teme de Dumnezeu, se rusineaza din
fire, si pare rau de pacatele din trecut, se sarguieste dupa cuviinta,
isi aduce aminte de calea cea de obste, si se ihgrijeste de merinde
pentru drum, si cu lacrami se roaga lui Dumnezeu, sa poata intra
drept pe usa, — care trece dincolo de fire, — a defaimarii celor
lumesti si a nevointei celei multe pentru virtute. Toate acestea se
afla din cunostinta cea fireasca. Deci sa-si alature omul faptele
lui de acestea.' Si daca se va afla in astfel de fapte, el merge in
calea firii, si daca se ridica mai presus de ele, si ajunge la dragoste,
86
insemneaza ca s-a ridicat mai presus de fire si pentru el nu mai
este nici lupta, nici osteneala, nici frica de fel. lata ce urmari are
cunostinta cea fireasca. Si iata ce bunatati aflam in noi, daca nu
acoperim cunoasterea dupa fire cu vointa noastra cea iubitoare
de placeri. Si intru acestea vom petrece pana cand vom ajunge la
dragoste, care ne va slobozi pe noi din toate acestea. Sa se
alature omul de cele zise si sa se cerceteze pe sine, ca sa vada,
in ce cale merge, — in calea ceaimpotriva firii, cea dupa fire, sau
cea mai presus de fire. lar din chipurile, despre care am vorbit,
poate oricine limpede si grabnic sa afie, ocarmuirea intregii sale
vieti. Si daca nu se afla pe sine in calea pe care am numit-o dupa
fire, si nici in cea mai presus de fire nu este, atunci sa stie
limpede, ca a fost lepadat in calea cea impotriva firii. lara slava
se cuvine Dumnezeului nostra in veci. AMIN.
Foarte pe scurt din cele citite, se înţelege că, cunoaşterea firească este înaintea credinţei, apoi din credinţă se naşte o altă cunoaştere duhovnicească, din această cunoaştere o altă credinţă prin care apare vederea, aceeaşi explicaţie o are şi sf Isaac şi mai mulţi sfinţi.
O altă explicaţie.
DESPRE CREDINTA SI DESPRE
SMERENIE ,
Om de nimic, vrei sa afli viata? Tine Înlauntrul tau credinta
si smerenia, ca intru ele vei afla mila si ajutor, si cuvinte spuse de
la Dumnezeu in inima ta; vei mai afla pe pazitorul, care pe fata, si
in ascuns cu tine petrece. Vrei tu sa dobandesti acestea ca pe
niste cuvantari despre viata? In simplitate, nu in cunostinta,
porneste inaintea lui Dumnezeu. Credinta urmeaza simplitatii, iar
subtilitatii unor ganduri sucite, ii urmeaza parerea. Si parerii ii
urmeaza indepartarea de Dumnezeu.
Cand te apropii pentru ragaciune de fata lui Dumnezeu,
asa sa te faci in gandul tau, ca o furnica, si cu animalele cele ce
87
se tarasc pe pamant, si ca un vierme si ca un prunc, care nu stie
sa vorbeasca. Si inaintea Lui sa nu zici vorbe de cunostinta, ci cu
copilareasca indrazneala sa te apropii de Dumnezeu, si mergi
inaintea Lui, ca sa te invrednicesti de acea parinteasca purtare de
grija, cu care parintii invaluiesc pe copilasii lor cei mici. „S-a
spus, ca pazitor al pruncilor este Domnul" (Ps. 114, 7). Poate
un copil sa se apropie de sarpe, sa-1 apuce de grumaz, si sarpele
nu-i face nimic. Poate pruncul umbla gol toata iarna, pe cand
ceilalti sunt imbracati si imbroboditi, si frigul se poate furisa in
tot trupul lui. Dar el sade gol, in zilele de frig, de ger si de
bruma, si nu simte durere. Caci trupul lui nevinovat, acoperit este
intr-o haina nevazuta, din acea purtare de grija ascunsa, care ii
fereste madularele lui cele fragede, ca sa nu se apropie de el
vreo vatamare.
Acum poti sa ai credinta, ca este o purtare tainica de grija,
prin care trupul eel gingas, eel grabnic la orice pagubire, din
pricina gingasiei lui si a neputintii in care petrece, este pazit in
mijlocul atator protivnicii, fara sa fie biruit de ele. „S-a zis, ca
pazitor al pruncilor e Domnul". Si nu-i vorba aici numai de
cei micuti cu trupul, ci si de cei ce sunt intelepti in lume, dar isi
parasesc stiinta lor, sprijinindu-se pe acea bogata ihtelepciune, si
facandu-se ca niste copii in vointa lor, si atunci afla ei acea
intelepciune, care nu se invata prin experienta. Si bine a zis
inteleptul de Dumnezeu Pavel: „Cel ce pare ca este ihtelept in
veacul acesta, sa se faca nebun ca sa ajunga intelept"(l Cor,
3, 18). Tu insa cere de la Dumnezeu sa-ti dea tie, sa ajungi in
masura credintii. Si cand simti-vei in sufletul tau desfatarea ei,
nu-mi este greu sa-ti spun iarasi ca nimic nu te poate impiedica
pe tine de a junge la Hristos. Si nu-ti va fi greu, sa fii in tot
ceasul rapit din cele pamantesti, si sa ramai ascuns de lumea
aceasta desarta, si neputincios, precum si de aducerea aminte de
88
faptele ei. Pentru aceasta fara de preget roaga-te, si fierbinte le
cere, si cu multa sarguinta le cerseste pe ele, pana le vei primi. Si
iarasi, sa nu slabesti ca te vei invrednici de acestea, daca-ti vei
face sila in toate, si cu credinta vei aranca grijile tale in seama lui
Dumnezeu, si purtarea de grija o vei schimba cu purtarea de grija
a Lui. Si cand vointa ta va vedea, ca cu deplina curatenie a
gandului ai crezut in Dumnezeu mai mult decat in tine, si ca te-ai
silit sa ai mai multa nadejde in Dumnezeu, decat in sufletul tau,
atunci acea putere, necunoscuta de tine, se salasluieste in tine. Si
cu simturile vei simti puterea Celui ce in chip neindoios este cu
tine; aceasta este puterea, pe care simtind-o, multi au intrat in
foe, fara sa se teama, si calcand pe apa, ei nu s-au indoit in
gandul lor, intrebandu-se de nu cumva se pot scufunda. Caci iata
aintarit credinta simturile sufletului lor, si ei au simtit, ca si cum
Cineva nevazut i-ar fi sfaruit, sa nu ia aminte la vederea lucrurilor
celor ihgrozitoare, si nici sa nu priveasca la privelistea care intrece
puterea simturilor.
Dar oare ce ti se pare, poate sa primeasca cineva acea
cunoastere duhovniceasca prin cunoasterea cea sufleteasca? Dar
nu numai ca nu poti sa primesti cunoasterea cea duhovniceasca
prin cea sufleteasca, ba si cu neputinta este sa o simta cu simturile
si sa se invredniceasoa de ea vreunul din cei ce se sarguiesc sa
ajunga iscusiti in cunoasterea cealalta, cea sufleteasca. lar daca
unii din acestia vor vrea sa se apropie de cunoasterea acea a
duhului, ei nu vor putea catusi de putin sa se apropie de ea, pana
nu se vor lepada de cunoasterea cea sufleteasca, si de sucita ei
subtirime, si de mestesugul ei eel incalcit, si de nu vor avea
ihtelegerea prunceasca. Si multe piedici au, pana sa se obisnuiasca
cu ea, si s-o inteleaga, pana cand putin cate putin, ele se vor
sterge. Simpla este cunostinta Duhului, si nu straluceste in
gandurile cele sufletesti, pana ce mintea nu se va slobozi de
89
gandurile cele multe, si nu va ajunge sa fie simpla in curatia ei,
ea nu va putea simti cunostinta cea duhovniceasca.
Randuiala cunostintei celei duhovnicesti este sa simta
desfatarea veacului celuilalt. De aceea ea dispretuieste multa
gandire. lar cunostinta cea sufleteasca fara multime de ganduri
nu poate sa cunoasca, vreunul din lucrurile, care sunt primite de
o minte simpia, dupa cum zice: „De nu va veti intoarce si de nu
va veti face ca pruncii, nu puteti intra intru Imparatia lui
Dumnezeu" (Mat. 18, 3). Dar iata cei multi nu ajung la aceasta
simplitate, dar totusi nadejdea in faptele lor cele bune, ca li se va
face parte in Imparatia Cerurilor; ca stim, din fericirile Evan-
ghelice, a caror felurime a hotarat-o Domnul, ca felurile vietuirii
ne-a descoperit Domnul, prin acele fericiri. Caci la fiecare masura,
de-a lungul mtregii cai, pe care merge spre Dumnezeu, fiecare
om deschide in fata lui Imparatia Cerurilor.
Acea cunoastere duhovniceasca insa, n-o poate nimeni
primi, de nu se va mtoarce si nu se va face ca un prune. Ca abia
dupa aceea simte desfatarea rmparatiei Cerurilor. Si ea nu se afla
in lucrarea gandurilor, ci poate fi gustata prin Har. Dar pana. a nu
se curati omul, si nici s-o auda macar nu poate, fiindca nimeni
n-o poate dobandi prin invatatura. Fiule, daca vei ajunge prin
credinta la curatia inimii, care in locuri neturburate de oameni, se
alcatuieste si daca te vei ascunde de cunoasterea lumii acesteia,
incat sa nici n-o simti, dintr-o data cunostinta duhului se va afla
inaintea ta fara s-o cauti de fel. Caci zice: , Jnfige un stalp, toarna
deasupra untdelemn, si comoara afla-vei in sanul tau". Iar
daca esti legat cu lantul cunostintii sufletesti, se cuvine sa-ti spun,
ca mai usor ai putea sa te deslegi din lanturi de fier, decat din
acelea. Si niciodata nu te departezi de cursele ratacirii, si nu vei
avea ihdrazneala cu pricepere si nadejde catre Domnul, si pururea
calci pe ascutis de sabii, si nici de cum nu vei putea sa petreci
90
fara de scarba. Cu neputinta (stiind ca esti neputincios) si cu
simplitate te roaga, ca sa-ti traiesti viata cum trebuie inaintea lui
Dumnezeu, ca atunci fara de grija te afli. Ca mila urmeaza smeritei
cugetari, asa ca o umbra unui trap. Deci, daca vrei sa petreci asa,
sa nu dai mana cu niciunul din gandurile cele neputincioase. Si
chiar de ar fi sa te inconjoare toate pagubirile, si toate relele si
toate primejdiile, si sa te ingrozeasca, sa n-ai grija lor, nici sa nu
le socotesti pe eie.
Daca te-ai incredintat, ca poate Domnul sa te pazeasca, si
daca mergi pe urma Lui, sa nu aibi iarasi grija acestora, ci zi in
sufletul tau: „De ajuns imi este mie, sa am intre toate pe Acela,
Caruia i-am incredintat sufletul meu. El stie, ca eu nu sunt
aicea". Si atunci de fapt vezi minunile lui Dumnezeu. Ca El
mereu se apropie sa mantuiasca pe cei ce se tern de Dansul. Ca,
desi navazuta, purtarea Lui de grija li inconjoara. Si fiindca
pazitorul eel ce este cu tine, nu se vede cu ochii cei trupesti, nu
trebuie sa te indoiesti, de aceea, ca El exista. Caci de multe ori El
se dezvaluieste si ochilor celor trupesti, ca sa-ti dea tie tndraz-
neala.
Caci daca se leapada omul de orice sprijin vazut si de
nadejdea in oameni, si cu credinta urmeaza lui Dumnezeu, si cu
inima curata, indata Harul vine asupra lui si-si arata puterea prin
tot felul de sprijin. Si incepe de la cele vazute, si de la cele
trupesti si li arata lui, sprijinul prin purtarea de grija cu care-1
inconjoara. Ca sa poata omul sa simta cat mai mult puterea purtarii
de grija a lui Dumnezeu imprejurul sau. Si prin asemanare cu
cele vazute, sa se incredinteze si pentru cele sufletesti si pentru
viata lui, cum se cuvine varstei celei fragede a mintii lui, ca si
atunci cand nu s-a ingrijit, i s-au dat lui cele de trebuinta, fara de
oboseala. Si purtarea de grija a lui Dumnezeu de multe ori face
sa treaca de la om navalirile pline de primejdii, care se apropie
91
de el negandind el la acelea, si Harul pe nesimtite le goneste de
la el printr-o mare rninune, si se ingrijeste de el ca o mama', care
aripile si le mtinde peste copiii ei (puii ei), ca sa nu-i vateme
ceva. Si omul vede cu ochii ca s-a apropiat de el pieirea lui, dar
a scapat nevatamat. Si astfel ii da si invatatura celor ascunse, si
sta la panda imprejurul lui, ca sa ia seama la gandurile si la
judecatile cele grele, cele de neinteles. Si cu mare usurinta le
intelege si le afla legatura lor, una cu alta, si amagirea din ele, si
de care se lipeste cu sufletul si cum se nasc una din alta si fa'c
sufletul sa piara. Si face de rusine in ochii omului toata panda
dracilor, si salasluirea gandurilor lor, si sadeste intr-insul
intelegerea celor viitoare, si face sa rasari in simplitate inima
tainica, pentru ca in toate sa simta puterea intelegatoare a
gandurilor celor subtiri, si ii arata, ca cu un deget, ce-ar fi patimit,
de nu le-ar fi cunoscut pe ele. Si intelege omul de aici, ca fiecare
lucru, mare sau mic, de la Ziditorul sau se cade sa-1 ceara prin
ragaciune.
Iar cand prin Harul Dumnezeiesc, i s-ar adeveri intelegerea
nadejdii in Dumnezeu, atunci omul ar incepe sa intre in ispite
putin cate putin. Si ingaduie Dumnezeu sa-i fie trimise ispite,
potrivite cu masura lui, ca sa poata rabda taria lor. Si chiar in
ispitele acestea, apropie Dumnezeu de om sprijinul sau in chip
simtit, ca sa fie cutezator, pana ce putin cate putin castiga omul
iscusinta si ihtelepciune, si defaima pe vrajmasii lui prin nadejdea
cea catre Dumnezeu. Ca nu poate omul sa se ihtelepteasca prin
razboaiele cele duhovnicesti, ca sa-L cunoasca pe Cel ce-i poarta
de grija, si sa simta pe Dumnezeul lui, si pe ascuns sa se ihtareasca
in credinta lui, decat numai prin puterea iscusintii, pe cai - e a
primit-o.
Iar cand vede Harul, ca a inceput sa-si faca loc in gandul
omului parerea, si a inceput sa se socoteasca pe sine un lucru
mare, indata ingaduie sa se intareasca ispitele impotriva lui, pana
ce-si afla neputinta lui, si alearga si si-1 pastreaza pe Dumnezeu
92
intra sine prin smerenie. Si asa ajunge omul la masura barbatului
desavarsit, prin credinta si prin nadejdeain Fiul lui Dumnezeu, si
incepe sa se ridice catre dragoste.
Caci atunci s-ar cunoaste ca prin minune dragostea lui
Dumnezeu catre om, cand ea ar lucra in mijlocul unor fapte care
taie omului orice nadejde. Si acolo isi arata Dumnezeu puterea
Sa, mantuindu-1 pre el. Caci intra odihna si rasfat, omul nu afla
nici cand puterea Dumnezeiasca. Si Dumnezeu nu si-a aratat
niciodata lucrarea Lui, decat in pamant neturburat, si in pustie, si
in locuri lipsite de intalniri cu oamenii si de turburarea care vine
din rmpreuna locuirea cu ei.
Cand vei pune inceput virtutii, sa nu te miri, daca izvorasc
asupra ta din tot locul, necazuri aspre si tari. Ca nu se numeste
virtute aceea, care nu e insotita de greutati in lucrarea ei. Ca
virtutea chiar de acolo isi trage numele, cum zice Sfantul loan:
ca peste virtute cade de obicei greutatile; si se prihaneste virtutea
cand eel ce o lucreaza isi trage rasufletul (se odihneste). Inca si
fericitul Marcu monahul a zis: „Orice virtute care se lucreaza se
numeste Grace, cand implineste porunca Duhului". De aceea,
„toti cei ce vor sa traiasca cu teama Domnului vor fi prigoniti in
(numele lui) lisus Hristos" (2 Tim. 3, 12). Si: „Cel ce voieste
sa vie dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea sa si
sa-Mi urmeze Mie. Si daca cineva nu va voi sa traiasca in
odihna, pierzandu-si sufletul sau pentru Mine, acela il va afla pre
el" (Marcu 8, 34). Si iata, de aceea ti-a luat-o Domnul inainte,
si ti-a pus inainte Crucea, ca sa dai asupra ta o hotarare de
moarte, si sa trimiti sufletul tau sa iasa in calea Lui.
Nici o simtire nu-i mai puternica decat deznadejdea. Ea nu
stie sa fie biruita de ceva, nici de cele de dreapta, nici de cele de
stanga; si cand omul va taia din mintea lui, nadejdea vietii sale,
atunci cutezanta nu mai are margini. Atunci nu-i vrajmas, care
sa-i tina calea si nu-i necaz, care prin vestire, sa-i faca sufletul sa
slabeasca. Fiindca orice necaz i s-ar intampla, este mai mic decat
93
moartea. Si doar el s-a invoit sa primeasca moartea. Daca in tot
locul, in tot lucrul, in tot ceasul, si in orice vrei sa faci, iti pui in
gand tinta lucrului si te mahnesti pentru toate, nu numai ca vei
avea fridraznire si te vei afla mereu fara preget, ca sa te impotrivesti
oricarui lucru, socotit o greutate, ci, cu puterea gandurilor tale
fug de la tine ideile infricosate si ihgrozitoare, care prin obisnuinta
se nasc in om, din gandurile care vin in vremea odihnei. Si toate
cele grele si aspre din calea ta, usoare si lesnicioase ti se vor
parea. Si adesea toate ti se vor intampla — intors de cum te-ai
asteptat, ba poate niciodata nu ti se va intampla nimic, asa cum
te-ai asteptat.
Bine stii, ca nadejdea de odihna pururea lipseste pe oameni
de la pomentiea celor marete, de bunatati si de virtuti. Dar nici
macar cei ce petrec trupeste in lumea aceasta, nu pot sa-si ajunga
tinta vointei lor, daca nu se hotarasc in minte a lor, sa sufere
greutatile.Si de vreme ce experienta marturiseste despre aceasta,
nu-i nevoie de cuvinte, ca sa nu te incredintezi. Ca in tot neamul
omenesc, din trecut si pana astazi, nu-i nimic prin care omul sa
slabeasca si sa nu ajunga la biruinta, decat numai greutatile, prin
care el se lipseste de lucrurile cele bune. De aceea sa^zicem pe
scurt: cu nimic nu-si arati omul dispretul fata de Imparatia
Cerurilor, decat prin nadejdea odihnei celei mici, celei de pe
pamant. Si nu numai acestea le pazeste, ci adesea chiar multe
navaliri, si cumplite ispite se pregatesc oricarui om, care-si face
voia si gandurile lui pornite sunt spre aceastea, fiindca
ocarmuitorul lui e pofta.
Si cine nu stie ca si pasarile in cautarea odihnei, se prind m
lat. Si poate nu se' deosebeste mult cunostinta noastra de cunostinta
pasarilor, prin asemanare cu cele ascunse, cu cele intamplate in
chip tainic in unele imprejurari, cunostinta prin care si dracul
prin fagaduinta si gandul odihnei, ne vaneaza pre noi, dintru
inceput? Dar iata ca prin firea gandului, care doreste sa alerge
dupa cuvant, m-am ratacit de la tinta, pe care am pus-o de la
94
inceput cuvantului meu. Voiam sa arat ca, in ori si ce lucru
trebuie sa punem necazul ca tinta in gandul nostra pururea, ca sa
rncepem calatoria noastra cea catre Domnul si sfarsitul acestei
calatorii s-o sprijinim pe inceput si cu sarguinta. Cand voieste sa
puna inceput vreunui lucru pentru Domnul, de cate ori nu ihtreaba
omul: „Oare este odihna in lucrul acesta?" Dar este cu putinta
sa mergi spre odihna, facand chiar numai lucruri usoare? Dar
poate este in ea vreun lucru de necaz, vreo durere pentru trap? Si
iata, sus si jos, nu cautam tot odihna? Ce zici omule, voiesti sa te
sui la cer, si sa primesti Imparatia Cerurilor, si sa fii partas cu
Dumnezeu, si sa ai parte de odihna cea de acolo prea fericita, si
sa traiesti impreuna cu ingerii si sa ai viata vesnica, si sa mai stai
sa intrebi de are calea aceasta osteneala? O, minune!... Cei ce
doresc lucrarile veacului acestuia trecator, tree peste valurile cele
mfricosatoare ale marii si cu iidrazneala umbla in drumurile cele
mai grele, si nici decum nu zic, ca lucrul e anevoios si ca e necaz
in a-1 ispravi. Si noi la tot pasul cercetam, de vom gasi odihna.
Daca ihsa cu tot dinadinsul am avea in minte calea rastignirii, in
toata vremea sa ne gandim, ce necaz nu-i mai usor decat
rastignirea?
Dar stim cu totii sa niciodata nimeni n-a biruit in vreun
razboi si n-a primit cununa cea nevestejita, si nici pofta nu si-a
putut-o birui, fie si in lucruri vrednice de lauda, si nici n-a slujit
in lucrarile cele dumnezeiesti, nici nu s-a desavarsit in vreuna
din mult slavitele virtuti, decat acela care a putut sa dispretuiasca
lucrarea necazurilor si a gonit de la sine indemnarea spre odihna,
din care vin nepurtarea de grija, lenea si spaima, care se
intovarasesc cu slabirea, in orice lucru bun.
Cand se umple mintea de ravna pentru virtute, atunci nici
simturile cele vadite, adica auzul, vazul, mirosul, gustul si pipaitul,
nu se mai dau batute, cand e vorba sa prinda lucrarile cele grele,
cele de dincolo, dinafara de marginile puterii firesti. Si in clipa in
95
care dorinta fireasca se pune in lucrare, atunci viata trupului are
un pret mai mic decat gunoiul. Ca atunci cand inima e plina de
sarg spre viata duhovniceasca, nici trapul nu mai simte durere,
nici nu se teme de infricosari, ci il ajuta mintea impotriva tuturor
ispitelor, sa fie tare ca diamantul. Sa ravnim si noi spre viata
duhovniceasca, dupa vointa lui lisus, si El va goni din noi toata
trandavirea, care naste o lenevire desavarsita in mintea noastra.
Din ravna vine indrazneala, si putere sufleteasca si sarguinta
trupeasca. Si ce putere mai pot avea dracii, cand sufletul isi
porneste ravna lui puternica si fireasca, impotriva lor? Si se zice
iarasi, ca din osardie (buna voire) se naste ravna. Si cand ravna
isi pune puterea ei in lucrare, atunci se intareste in suflet netemerea.
Si chiar acele cununi ale marturisirii, pe care le-au primit luptatorii
si mucenicii, prin taria lor, ei le-au dobandit prin uidoita lucrare a
ravnii si sarguintii, care se nasc din purtarea vointii celei frresti.
Si se faceau nepatimasi (nu simteau) in durerile lor cele cumplite
ale chinurilor. Dumnezeu sa ne harazeasca si noua o astfel de
osardie, dupa bunul sau plac. AMIN.
In fine, mai am o intrebare de ordin "moral": de ce va trebuie o autoritate (biserica) care sa va spuna ce sa faceti ? O stiti si singur, presupun. Va scapa ceva din rau ? Constiinta dumneavoastra nu aprinde un "beculet" cand raul se apropie ? Toti stim "binele si raul". E adevarat ca nu suntem mereu in stare sa si facem binele desi il stim. Dar de stiut il stiti la fel de bine si fara biserica, nu ? Sa inteleg ca biserica se adreseaza celor in care criteriul binelui/raului nu este prea bine stabilizat ?
Dacă in cele ale ştiinţei, avem nevoie de atâta scolală şi facultăţi pt a ajunge să stăpânim un domeniu, şi asta pt scurtă durată din viaţă, cu cât mai mult pt desăvârşirea creştină, care este arta artelor, după sf părinţi, avem nevoie de astfel de călăuze, mai ales când există atâta confuzie.
Cred că la întrebare, în mare parte v-a răspuns sf Isaac în privinţa cunoaşterii, anume că nu este suficientă cunoaşterea firească, vedem că deşi ştim singuri binele şi răul, totuşi înşelarea poate exista, proorocii mincinoşi , chiar mulţi există, după cuvântul Lui Hristos. Şi mulţi nimeresc calea cea lată şi largă ce duce la pierzare.
Autoritatea bisericească este indispensabilă pt că lor s-a dat preoţia sacramentală, ei reprezintă o succesiune clară, pt a evita confuzia, dacă acum există confuzie deşi avem o succesiune istorică clară, cu atât mai mult ar fi dacă nu ar fi această autoritate, fiecare cult s-ar da drept biserica apostolică şi confuzia ar fi şi mai mare.
Plus că ei sunt oamenii dedicaţi spre a administra Tainele şi iniţierea creştină într-o structură bine organizată.
(Fireste ca cel ce a cunoscut mai mult va fi mai rau batut ! Asa e drept. El, daca face raul il face impotriva unei certitudini, nu a unei banuieli, a unei "credinte". Stie ce face. Cine cade de sus cade mai rau. Fireste ! Asta ar trebui insa sa va arate prioritatile. Cunoasterea e locul din care se cade mai rau. credinta este calea "conservativa" sa spunem. cu risc mai mic, caci esti mai jos. Sa inteleg ca, in sufletul credinciosului, este si ceva de aceasta natura ? O dorinta de a nu risca , de a lua calea batuta ?)
Bine aţi spus, căderea este posibilă de la orice "înălţime", de acea sfinţii cu mare frică au călătorit în această viaţă şi într-o continuă pocăinţă de frica acestei căderi, grija lor neadormită era pt pericolul ce urma din cauza mândriei, în special şi nu numai, după care inevitabil urmează căderea, pt că sfinţii duc o viaţă de sfinţenie prin harul lui Dumnezeu, iar căderea inseamnă părăsirea de către acest har.
Şi asta, până au ajuns la iubire curată de Dumnezeu, până au simţit înfierea, pt că atunci iubirea alungă teama.