Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Se vor discuta şi subiecte care ţin de Părinţii şi învăţătorii Bisericii. Operele şi învăţăturile lor. Sinaxare.
Dionysie
Mesaje:695
Membru din:20 Dec 2010, 20:57
Confesiune:ortodox
Preocupări:înţelegerea
Localitate:fost: "aletheia"
Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde Dionysie » 02 Mar 2011, 21:20

La 27 februarie 380 Teodosie I (şi Graţian şi Valentinian II) a emis Edictul de la Tessalonic prin care religia creştină a devenit religie de stat a Imperiului Roman. Supuşii Imperiului trebuiau să accepte creştinismul profesat de Biserica Romei şi de Biserica Alexandriei, iar cei care nu erau de acord cu dogmele Bisericii (inclusiv cu cele de la Conciliul I Niceea) erau consideraţi ca fiind eretici. Protestanţii au criticat, şi pe bună dreptate, astfel de implicări ale puterii seculare în Biserică, iar adevărul este că au existat multe influenţe nefaste asupra Bisericii datorită luării unor asemenea măsuri, sau tolerării unei asemenea imixtiuni a puterii seculare în treburile Bisericii.

De ce credeţi că Biserica Creştină a acceptat asemenea tip de relaţii cu stăpânirea Imperiului Roman şi de ce Biserica a tolerat asemenea imixtiuni ale puterii seculare în viaţa Bisericii, avându-se în vedere potenţialele efecte extrem de nefaste pentru viaţa de credinţă a creştinilor ?

Care au fost efectele nefaste ale unei asemenea politici tolerate şi/sau promovate de conducătorii Bisericii ?

De ce Biserica a acceptat diluarea vieţii de credinţă (evident au existat şi cazuri de creştinism autentic şi probabil nu puţine) în favoarea unei false universalităţi, mai ales ţinând cont de statutul pe care Biserica îl avusese într-un trecut nu îndepărtat, şi anume acela de marginalizată, prigonită, martirizată ?

A fost voia lui Dumnezeu încălcată prin acceptarea acestei imixtiuni a politicului în Biserica lui Hristos, şi dacă da, atunci de ce s-a ţinut cont mai mult de voia altora sau a altuia decât de aceea a lui Dumnezeu ?

Avatar utilizator
presviter
Mesaje:592
Membru din:24 Noi 2010, 09:30
Confesiune:ortodox
Preocupări:istorie, liturgică, pastorală
Localitate:București

Re: Cunctos populos

Mesaj necititde presviter » 12 Mar 2011, 16:42

Este un subiect extrem de important, abia acum l-am văzut.
În decurs de doar 70 de ani, credinţa creştină a ieşit din catacombe pnetru a-i alunga pe oponenţii ei în alte catacombe.
Dacă citim viaţa Sf. Porfirie al Gazei, avem acolo un exemplu grăitor, expus chiar de sursele noastre.
În 385 era executat primul eretic, Priscilian, fapt ce a produs stupoare lumii creştine. Cu timpul, în numele Imperiului creştin, s-au comis multe alte abuzuri şi crime, pe care azi preferăm să le trecem sub tăcere, dînd întîietate fraţilor noştri catolici.

Eu cred că din acel moment Răsăritul a intrat pe o pantă fără întoarcere a secularizării. Încerc să mă documentez mai bine pentru a aprofunda aceste rînduri.
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. ps.118,63

Avatar utilizator
protosinghel
Mesaje:5422
Membru din:01 Apr 2008, 15:53
Confesiune:ortodox
Preocupări:liturgică, misiune
Localitate:Portugalia
Contact:

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde protosinghel » 08 Iul 2011, 22:34

Este un subiect foarte important şi de maaaare actualitate. Dar rog ca la această discuţie să participe doar ortodocşii, pentru că sunt interesat de o analiză sinceră din interior. Încep prin a puncta câteva idei:
1. Procesul de secularizare a Bisericii a început prin Constantin cel Mare şi a fost definitivat de Teodosie în anul 380. Mai ales din acest an au început să intre în Biserică, de dragul funcţiilor, diferiţi carieriştii şi oportuniştii care, de fapt, nu aveau nimic cu Biserica. Aceasta a dus la scăderea nivelului moral şi teologic al creştinilor.
2. Ca o reacţie la aceasta, a apărut monahismul. Primul lucru pe care-l doreau monahii era să-şi ia viaţa creştină în serios, pentru că majoritatea celor din jur deja nu o mai lua atât de în serios ca creştinii din primele veacuri, care erau gasă să moarte oricând pt credinţa lor. Asceza monahală era şi ea "un mod de a muri pt Hristos".
3. Lumea a început să devină creştină din inerţie şi tot aşa s-a ajuns la botezul pruncilor. Pedobaptismul era practicat încă din secolul apostolic, dar numai în caz de boală gravă sau pericol de moarte a pruncului, dar nu ca o regulă. Deja din sec. VI, acesta devine o regulă aproape generală.
4. Statul şi Biserica încep a se folosi unul de altul. Cel mai mult a avut de pierdut Biserica, pt că era nevoită să se confrunte cu puterea seculară prin metode necreştine. Foarte rar când Biserica a avut de câştigat din colaborarea cu Statul.
5. Episcopatul a câştigat privelegii civile, ceea ce a dus la un "cezaro-papism" generalizat, dus apoi la extremă de episcopul Romei. Episcopul tot mai puţin devine păstor, delegând acest drept preoţilor, ei devenind, cu mici excepţii (pe care le regăsim în Sinaxar), administratori şi nobili.
6. Biserica nu mai lupta cu ereziile prin predică activă (pozitivă), ci cerea ca Statul să lupte cu ereticii prin metode opresive. Statul se implicat în aceasta nu pentru că ar fi fost preocupat de ortodoxia învăţăturii, ci mai degrabă de unitatea Imperiului. La un moment dat, Biserica Romei şi-a însuşit şi ea acest mod opresiv de luptă cu cei care gândeau altfel, dar în Răsărit acesta era folosit doar de stat.
7. Există şi multe aspecte pozitive ale acestui edict şi ar fi foarte greşit să le vedem doar pe cele negative. Le vom discuta pe parcurs...

Avatar utilizator
presviter
Mesaje:592
Membru din:24 Noi 2010, 09:30
Confesiune:ortodox
Preocupări:istorie, liturgică, pastorală
Localitate:București

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde presviter » 04 Aug 2011, 10:32

Mă bucur că v-aţi implicat în subiect şi regret că am văzut asta abia acum.
1.Procesul de secularizare a Bisericii a început prin Constantin cel Mare şi a fost definitivat de Teodosie în anul 380.
Este o afirmaţie curajoasă pentru un teolog, nu prea am mai auzit-o pînă acum.
2. Ca o reacţie la aceasta, a apărut monahismul.
Dar şi o parte a monahismului a fost atrasă spre secularizare, respectiv aceea parte care aspira la sacerdoţiu.
3. Lumea a început să devină creştină din inerţie şi tot aşa s-a ajuns la botezul pruncilor.

N-ar fi fost nimic rău în asta, dacă părinţii lor ar fi fost mai departe formaţi în duhul apostolic: învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă.
4. Statul şi Biserica încep a se folosi unul de altul. Cel mai mult a avut de pierdut Biserica, pt că era nevoită să se confrunte cu puterea seculară prin metode necreştine. Foarte rar când Biserica a avut de câştigat din colaborarea cu Statul.
Cred că cea mai mare pierdere pt Biserică a fost circumscrierea "ecumenică"[*] a misiunii sale, adică identificarea enoriei sale cu limitele Imperiului. Şi încă în 380, Imperiul era la apogeu teritorial, dar nu a încetat să scadă în veacurile următoare. Din sec VII, Imperiul nu mai era aceea putere multi etnică pe care o evocă Slava de la Vecernia Naşterii Domnului. Toate misiunile bizantine către marginile lumii au fost în primul rînd priorităţi diplomatice, nemotivate apostolic prea mult; de aici şi rezultatele lor slabe sau confuze, lipsite de susţinere pe termen lung, neasumate. De aici şi Schisma de un Occident dispreţuit ca barbar.
[*]Imperiul bizantin se considera ecumenic, adică stăpîn de drept peste întreaga planetă locuită, deşi în veacul al III lea, la apogeul extinderii sale, în el trăia cel mult un sfert din populaţia lumii vechi. Ca atare, celelalte 3 sferturi erau abandonate păgânismului sau ereziilor, vezi cazul nestorianismului, care n-a devenit nestorian decît după anul 500
Ca să menţionez şi partea bună, a fost şi un mare câştig al Bisericii: implantarea ei durabilă în statele ortodoxe, în viaţa popoarelor respective, dar şi de aici a rezultat un mare neajuns, explozia filetismului în sec XX.
5. Episcopatul a câştigat privelegii civile, ceea ce a dus la un "cezaro-papism" generalizat, dus apoi la extremă de episcopul Romei. Episcopul tot mai puţin devine păstor, delegând acest drept preoţilor, ei devenind, cu mici excepţii (pe care le regăsim în Sinaxar), administratori şi nobili.
Acest lucru nu s-a schimbat simţitor când episcopii au început să fie aleşi dintre monahi. Episcopul Romei, şi cei apuseni, au avut la început un motiv mai binecuvîntat; în condiţiile prăbuşirii Imperiului, şi-au asumat guvernarea poporului creştin.
6. Biserica nu mai lupta cu ereziile prin predică activă (pozitivă), ci cerea ca Statul să lupte cu ereticii prin metode opresive. Statul se implicat în aceasta nu pentru că ar fi fost preocupat de ortodoxia învăţăturii, ci mai degrabă de unitatea Imperiului. La un moment dat, Biserica Romei şi-a însuşit şi ea acest mod opresiv de luptă cu cei care gândeau altfel, dar în Răsărit acesta era folosit doar de stat.
Istoricul Fr. Dvornik vorbeşte despre o alinaţă dogmatică între Biserică şi Statul Bizantin: cîtă vreme stăpînirea proteja şi promova Ortodoxia, abaterile morale şi excesele de tot felul erau trecute cu vederea. Să ne gîndim la desfrîul din palatul imperial, pe care suveranii apuseni nu au îndrăznit să-l imite decît începînd din vremea Renaşterii. În schimb , nici o îngăduinţă faţă de eretici; prigonirea lor aprigă a dus la pierderea uşoară a provinciilor africane şi levantine.
7. Există şi multe aspecte pozitive ale acestui edict şi ar fi foarte greşit să le vedem doar pe cele negative. Le vom discuta pe parcurs...
Poate că Edictul de la 313 ar fi fost de ajuns pentru creşterea mai sănătoasă a Bisericii...
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. ps.118,63

Avatar utilizator
presviter
Mesaje:592
Membru din:24 Noi 2010, 09:30
Confesiune:ortodox
Preocupări:istorie, liturgică, pastorală
Localitate:București

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde presviter » 05 Aug 2011, 10:46

Un alt aspect al instituţionalizării: schimbarea terminologică a funcţiilor eclesiastice.
În jurul anului 400, episcopul devine arhiereu, presviterul iereu, diaconul liturg. Noii termeni, preluaţi din vocabularul hieratic păgân, exprimă intenţia de fixare a clerului creştin pe tipar vechi testamentar, pe o paralelă în care fastul tot mai mare ascunde adeseori lipsă de vocaţie apostolică. Sf. Sofia lui Iustinian vine să ofere acestei instituţii Templul din capul unghiului.
Mai târziu, laicii vor deveni mireni, adică realitatea poporului lui Dumnezeu se pierde în faţa maselor de oameni lumeşti (kosmiki), neiniţiaţi, profani (adică cei ce stau în faţa templului).

Şi astfel, într-un Imperiu unde toţi trebuie să fie credincioşi, distincţia evanghelică dintre Biserică şi lume se metamorfozează în distincţia dintre sfinţiţi şi nesfinţiţi, o fractură intra-eclesială.
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. ps.118,63

Avatar utilizator
apologet
Mesaje:99
Membru din:22 Aug 2008, 21:17
Confesiune:ortodox
Preocupări:scot balastul din teologie
Localitate:România

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde apologet » 05 Aug 2011, 11:08

Un alt aspect al instituţionalizării: schimbarea terminologică a funcţiilor eclesiastice.
În jurul anului 400, episcopul devine arhiereu, presviterul iereu, diaconul liturg. Noii termeni, preluaţi din vocabularul hieratic păgân, exprimă intenţia de fixare a clerului creştin pe tipar vechi testamentar, pe o paralelă în care fastul tot mai mare ascunde adeseori lipsă de vocaţie apostolică. Sf. Sofia lui Iustinian vine să ofere acestei instituţii Templul din capul unghiului.
Mai târziu, laicii vor deveni mireni, adică realitatea poporului lui Dumnezeu se pierde în faţa maselor de oameni lumeşti (kosmiki), neiniţiaţi, profani (adică cei ce stau în faţa templului).
Puteţi da sursa acestor informaţii? Pentru că totul sună foarte provocator şi chiar vine ca o apă la moara sectarilor.

Avatar utilizator
presviter
Mesaje:592
Membru din:24 Noi 2010, 09:30
Confesiune:ortodox
Preocupări:istorie, liturgică, pastorală
Localitate:București

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde presviter » 07 Aug 2011, 17:15

În Septuaginta, slujitorii cultului V T sunt desemnaţi ca ierei, (în latină, sacerdoţi, cei care sacrifică) termen echivalant concepţiei păgâne despre cult. N T îl desemnează pe Hristos ca singur arhi iereu adevărat, a cărui jertfă a fost adusă o dată pentru totdeauna.
Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Evr.VII,11
Biserica manifestă în lume preoţia lui Hristos în integralitatea sa.
Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos; I Pt II,5

Slujitorii Bisericii nu moştenesc preoţia lui Aaron, de aceea nici denumirile VT, ci nume noi: episcopi, presviteri, diaconi.

Însă în cadrul procesului de instituţionalizare (clericalizare), apare tendinţa clerului de a revendica exclusiv preoţia lui Hristos, ceea ce duce la o polarizare de tip Sacru-profan analogă VT şi celorlalte religii vechi.
Terminologic, această schimbare apare pe la anul 200, dar se generalizează în jurul anului 400. Cititorii Patrologiei pot confirma acest lucru.

Din fericire, în limba română cuvântul preot vine din presviter al NT, la fel ca în franceză, germană, engleză.
Cît despre secte, cred că nu ele ne împiedică să ne curăţăm propria curte.
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. ps.118,63

Avatar utilizator
dimitrie
Mesaje:984
Membru din:03 Dec 2010, 01:33
Confesiune:ortodox
Preocupări:preoţie, familie
Localitate:Craiova

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde dimitrie » 07 Aug 2011, 22:36


Însă în cadrul procesului de instituţionalizare (clericalizare), apare tendinţa clerului de a revendica exclusiv preoţia lui Hristos, ceea ce duce la o polarizare de tip Sacru-profan analogă VT şi celorlalte religii vechi.
Din fericire, lucrurile nu stau aşa. Ca dovadă de necontestat sunt cuvintele rugăciunii heruvice rostite la fiecare Liturghie de către clerul acuzat pe nedrept de sfinţia ta, : "... Că Tu eşti Cel aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru ..." Aşadar, de unde tendinţa aceea de care vb sfinţia ta? Şi deci, nu văd ce ar fi de curăţat!
Dragostea unește și străbate lumile... Răsari odată, viață veșnică!

Avatar utilizator
presviter
Mesaje:592
Membru din:24 Noi 2010, 09:30
Confesiune:ortodox
Preocupări:istorie, liturgică, pastorală
Localitate:București

Re: Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii

Mesaj necititde presviter » 08 Aug 2011, 15:07

"... Că Tu eşti Cel aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru ..."
Aceste cuvinte (pe care doar cei sfinţiţi le aud) nu pot nega procesul istoric despre care vorbim aici. Eu am menţionat o tendinţă de clericalizare, nu o substituire completă a viziunii apostolice.

Tot în Sf. Liturghie avem şi cuvintele :
pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm
care le completează pe cele de la Heruvic. Preoţia lui Hristos este preoţia întregii Biserici.
Şi deci, nu văd ce ar fi de curăţat!
Ar fi, de pildă, de curăţat praful de pe rugăciunile obşteşti şi împreună glăsuite,
pe care "simplii credincioşi" nu le pot auzi, că s-ar distruge, chipurile, caracterul tainic al Liturghiei.
Ar fi de primit credincioşii la împărtăşit fără a le pune poveri pe care clericii nu le duc,
Ar fi de eliminat expresia gogonată binecredinciosul popor român de pretutindenea,

şi alte moşteniri ale decretului din 380.
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. ps.118,63


Înapoi la “SFINŢI PĂRINŢI şi ISTORIE BISERICEASCĂ”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 9 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX