FORUMUL ORTODOX - TEOLOGIE.NET

Exista temeiuri pentru a considera ca în viata cea veșnica din Împărăția Cerurilor cei mântuiți se vor uni cu ființa/esența lui Dumnezeu?

buna intrebare

Sfântul Grigore de Nyssa dezvoltase o învăţătură specifică numită epectază potrivit căreia sufletul fiind atras de Dumnezeu, este într-o continuă mişcare ascendentă către treptele superioare ale plenitudinii harului şi îndumnezeirii.

Epectaza se explică prin faptul că Dumnezeu după fiinţă, este inaccesibil, rămâne mereu trascendent şi stimulează mereu întinderea după El. Oricât ar înainta creatura spre El, ea nu-l poate cuprinde niciodată după fiinţă, pentru că nu poate fi niciodată infinită în act. Omul nu poate să aibe legătură şi să coopereze cu esenţa lui Dumnezeu căci ar fi Dumnezeu în acest caz, dar el poate intra în legatură reală cu cele dumnezeieşti prezente în energiile Sale. .

Cu cât Dumnezeu îl satisface pe om mai mult prin prezenţa Sa, cu atât acesta este mai însetat de prezenţa Sa tot mai deplină şi se avântă în căutarea Lui. Cu cât este mai plin de Dumnezeu, cu atât Îl descoperă ca fiind mai transcendent. În acest fel, sufletul este străpuns de prezenţa divină, dar se cufundă tot mai mult în esenţa inepuizabilă în măsura în care este esenţă pură. Astfel această căutare devine fără sfârşit. În această dilatare infinită a sufletului, în care iubirea se revarsă neîncetat şi se reînnoieşte „din început întru început”, Grigorie vede noţiunea creştină de fericire. Dacă cineva ar cunoaşte natura însuăşi a lui Dumnezeu, atunci el ar fi Dumnezeu. Unirea făpturii cu Creatorul reprezintă avântul fără de margini în care sufletul cu cât este mai împlinit, cu atât simte, fericit, că distanţa dintre sine şi esenţa divină este din ce în ce mai mică, dar permanent infinită, o distanţă care îi îngăduie să iubească şi să il cheamă la iubire. Dumnezeu ne cheamă şi ne implică în această chemare, care Îl descoperă şi care Îl ascunde în acelaşi timp; iar noi nu putem ajunge până la El decât prin această relaţie, care, pentru a fi posibilă, este necesar ca, în esenţa Sa, Dumnezeu să rămână pentru todeauna inaccesibil

Îndumnezeirea, spune Sfântului Grigorie e o urcare interioară, neîncetată către unirea cu Dumnezeu; ea „nu are decât o limită, aceea de a nu avea niciuna”

Putem ști incă de pe pîmint dacă vom ajunge in rai sau in iad?

Exista temeiuri pentru a considera ca în viata cea veșnica din Împărăția Cerurilor cei mântuiți se vor uni cu ființa/esența lui Dumnezeu?

Nicidecum. În această privinţă teologia se bazează pe diferenţa dintre creat şi necreat (vezi mai ales la Atanasie cel Mare şi Maxim Mărturisitorul). Noi ne împărtăşim din energiile necreate care izvorăsc din fiinţa lui Dumnezeu, dar nu din fiinţa însăşi, care ne este în totalitate inaccesibilă nu numai nouă, ci şi îngerilor. Iar în Împărtăţia lui Dumnezeu această împărtăşire din energiile necreate va fi mai intensă şi veşnică.

Putem ști incă de pe pîmint dacă vom ajunge in rai sau in iad?

Dacă ai fost necredincios, poţi fi sigur de iad, dar dacă ai încercat să fii credincios, nu poţi fi sigur de rai, pentru că "acolo" putem ajunge numai din mila lui Dumnezeu. Şi cred că nici nu trebuie să ne preocupă mult pentru asta, ci să-l căutăm pe Dumnezeu. Raiul este acolo unde e Dumnezeu, iar acolo unde El este refuzat, este iadul.

dacă ai încercat să fii credincios, nu poţi fi sigur de rai, pentru că "acolo" putem ajunge numai din mila lui Dumnezeu.

Mie îmi place foarte mult cuvîntul părintelui Teofil de la Sâmbăta care mărturisea că este sigur că va moșteni viața veșnică, chiar prin mila lui Dumnezeu. Cuvîntul lui Dumnezeu ne dă destule încredințări. Încă David se ruga ”dă-mi iarăși bucuria mîntuirii tale”, iar la fiecare Liturghie cântăm ”Am văzut lumina cea adevărată...că aceasta ne-a mîntuit pe noi”. Desigur, nu putem primi aceste asigurări cu o ușurătate de tip neo-protestant, dar nici cultivarea acestei smerite îndoieli nu este o atitudine sănătoasă.
În recentul studiu al sf. vs. despre Botezul copiilor, ați explicat ce înseamnă să fii credincios folosind exemplul fidelității conjugale. Dați-mi voie și mie să aduc puterea dragostei dintre soți:
Nimeni nu este perfect. Ca soț sunt plin de greșeli, dar știu că, oricît aș greși, păcat nu de moarte (dar adeseori și acela se poate ierta, omenește vorbind), soția mea mă va ierta și nu voi pierde dragostea ei. Eu mă străduiesc să o iubesc și nu mă îndoiesc de iubirea ei.
Și atunci, de ce să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu ? Dacă ne închinăm viața Lui, nu avem de ce să ne îndoim.

Dacă sincer, eu tot asta am avut în vedere, numai că certutidinea de tip ortodox este foarte greu de ochit, riscând extrem de repede să cazi în cea de tip protestant. Am auzit şi athoniţi care la 80-90 de ani, deşi încă trăiesc, se văd în rai, şi chiar n-am văzut în ei duh de înşelare. Dar cred că astea trebuie trăită prin confirmări vădite ale harului şi nu prin închipuiri sau exaltări...