Hristos-eikon sau morphe al Tatalui?
Scris: 19 Ian 2011, 19:58
Cineva facea afirmatia aceasta pe un alt topic! Se vede cata teologie si logica ar cunoaste! Daca o luam dupa logica lui, ar insemna ca Hristos nu este cu adevarat Dumnezeu, ca se numeste Chip al Tatalui (Col. 1,15), adica ar fi doar un chip (imagine) a lui Dumnezeu. Despre expresia "morphe Theou" de la Fil. 2,6 adaug urmatoarele:Domnul Iisus Hristos a luat chip de om. Se foloseste termenul grecesc "morphen" (nicidecum "eikona").
"S-a dezbrãcat pe sine însusi si a luat un chip (morphen) de rob, fãcîndu-se asemenea (anthropon) oamenilor."(Filipeni 2:7)
"eauton ekenôsen morphên doulou labôn en omoiômati anthrôpôn genomenos" (Filipeni 2:7 - originalul grecesc)
Domnul Iisus Hristos a devenit efectiv om, nu doar o icoana a omului.
Chiar de la începutul versetului ne întâlnim cu o sintagmă a cărei formă şi importanţă, în primul rând dogmatică, ne împing spre o scurtă şi necesară incursiune semantică şi implicit dogmatică. Sfântul Apostol Pavel spunând despre Hristos („ος”) că este în chipul lui Dumnezeu foloseşte substantivul „μορφη”. În uzul grecesc, mai puţin la Homer, dar în mod obişnuit mai târziu,morphe înseamnă forma, aspectul exterior şi chiar purtătorul formei, persoana. În sensul său de bază, morphe este sinonim cu eidos (înfăţişare, aspect, faţă, chip, ceea ce se vede), idee, schemă dar există însă deosebiri de sens evidente. Morphe, forma proprie unei fiinţe, nu este echivalent cu eidos sau cu eikon, adică întreaga înfăţişare vizibilă. Acestea din urmă desemnează aspectul genului, ceea ce este comun indivizilor, în timp ce morphe este forma individuală de apariţie. Morphe este întregul în şi pentru sine, pe când eidos este ceea ce aparţine sau are legătură cu întregul (caracteristicile exterioare, modul de apariţie). În pofida acestor nuanţe, nu pot fi stabilite graniţe ferme între termeni. Nici în limbajul filosofic, morphe nu are un sens definitiv şi fără echivoc. Parmenide, primul care îl foloseşte, vorbeşte de lumină şi întuneric ca despre două forme ale firii. Platon îl tratează uneori pe morphe ca pe un echivalent al lui eidos sau eikon, însă se fac simţite diferenţele de nuanţe cînd el afirmă că a cunoaşte forma (morphe) lui X înseamnă a înţelege natura lui X. Astfel, filosoful care cunoaşte forma dreptăţii va şti nu numai care acte sunt drepte, ci şi de ce sunt aşa. Similar, Aristotel priveşte forma unui lucru drept ceea ce-l face inteligibil, ea fiind accesibilă intelectului. Aşadar, între aceşti termeni (morphe, eidos, eikon), deşi aparent sinonimici se poate realiza o distincţie chiar şi în filosofia antică.
Referindu-se la Hristos, Sfântul Apostol Pavel, se foloşeste de morphe, nu în sensul tehnic al termenului (imagine plastică, formă exterioară), ci în sensul de natură, fire, condiţie, esenţă; mai precis, chip care traduce esenţa. În felul acesta, Sfântul Apostol Pavel doreşte să exprime consubstanţialitatea şi raporturile Fiului cu Tatăl, privind toate perfecţiunile divine. Despre această unitate fiinţială şi consubstanţială a vorbit însuşi Domnul Hristos zicând: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30; 17. 11, 22), sau „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” ... „că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (14, 9-10, 11). Sau despre egalitatea în demnitate şi cinste a zis: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5, 23; Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20). Într-adevar, filiaţia lui Dumnezeu-Cuvîntul faţă de Tatăl - şi numai faţă de Tatăl - rămîne un mister de neexplicat întrucît ea întrece orice putere omenească de pătrundere şi înţelegere. În starea de filiaţie faţă de Tatăl, Fiul îşi păstrează deofiinţimea cu Tatăl şi cu Duhul întrucît ousianitatea divină nu este variabilă în funcţie de Persoane. Astfel, avînd aceeaşi ousianitate, Persoana divină nu se micşorează în faţa altei Persoane divine, dar nici nu îngăduie o diminuare în raport cu creaţia. În continuare, Sfântul Apostol Pavel foloseşte din nou un termen, a cărui analiză semantică ajută la înţelegerea mai clară a însuşirilor lui Hristos („ος”). „υπάρχων” este participiul verbului „υπάρχω” şi se referă la Hristos - „ος υπάρχων”. „υπάρχων” înseamnă a fi, a exista, însă cu toate acestea el nu poate fi aşezat pe aceeaşi treaptă semantică cu auxiliarul „ειναι”. Acesta din urmă înseamnă a fi, a exista, iar „υπάρχω” înseamnă a fi dintru început, fiind construit pe ideea de existenţă originară, substanţială şi perpetuă, ceea ce exclude ideea de temporalitate, inconsistenţă sau alterare. În felul acesta Pavel, relevă un alt atribut ce confirmă divinitatea lui Hristos şi anume „existenţa din veci din Tatăl”. Naşterea Fiului este veşnică şi perpetuă, nefiind un timp când el nu a fost. Fiul vine din Tatăl printr-un act spiritual, nu prin diviziune, raportul dintre cele două persoane fiind deofiinţimea. Această naştere este veşnică pentru că Tatăl n-a existat vreodată fără Înţelepciunea, Raţiunea şi Cuvântul Său – adică fără Fiul. Fiul este născut în acelaşi chip în care cuvântul şi voinţa ies din minte, iar naşterea este continuă, precum lumina işi revarsă permanent strălucirea ei. Rev. M.R. Vincent arată că în pasaje cum ar fi: I Corinteni 1, 26; 8, 6; 11, 3; 10, 3,4; II Corinteni 8, 9, Sfântul Pavel afirmă fără echivoc pre-existenţa reală a Fiului lui Dumnezeu şi totodată relaţia unică cu Tatăl. De fapt, întreaga soteriologie se bazează pe această preexistenţă, nu doar în preştiinţa lui Dumnezeu, cum credeau iudeii în legătură cu toate persoanele importante, sau ca o formă ideală, perfectă, model al unei realităţi pământeşti imperfecte, în conformitate cu mentalitatea grecilor, fiind vorba de „Unul din Treime”, născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, o Persoană care consimte sa-şi asume şi natura umană. La ideea preexistenţei Lui, ca Dumnezeu, Apostolul adaugă şi accentuează şi pe aceea a egalităţii în natură şi în demnitate „Cel ce dintru început fiind în chipul lui Dumnezeu a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare”; fraza exprimă consubstanţialitatea şi raporturile Fiului cu Tatăl, priving toate perfecţiunile divine.
Referindu-se la Hristos, Sfântul Apostol Pavel, se foloşeste de morphe, nu în sensul tehnic al termenului (imagine plastică, formă exterioară), ci în sensul de natură, fire, condiţie, esenţă; mai precis, chip care traduce esenţa. În felul acesta, Sfântul Apostol Pavel doreşte să exprime consubstanţialitatea şi raporturile Fiului cu Tatăl, privind toate perfecţiunile divine. Despre această unitate fiinţială şi consubstanţială a vorbit însuşi Domnul Hristos zicând: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30; 17. 11, 22), sau „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” ... „că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (14, 9-10, 11). Sau despre egalitatea în demnitate şi cinste a zis: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5, 23; Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20). Într-adevar, filiaţia lui Dumnezeu-Cuvîntul faţă de Tatăl - şi numai faţă de Tatăl - rămîne un mister de neexplicat întrucît ea întrece orice putere omenească de pătrundere şi înţelegere. În starea de filiaţie faţă de Tatăl, Fiul îşi păstrează deofiinţimea cu Tatăl şi cu Duhul întrucît ousianitatea divină nu este variabilă în funcţie de Persoane. Astfel, avînd aceeaşi ousianitate, Persoana divină nu se micşorează în faţa altei Persoane divine, dar nici nu îngăduie o diminuare în raport cu creaţia. În continuare, Sfântul Apostol Pavel foloseşte din nou un termen, a cărui analiză semantică ajută la înţelegerea mai clară a însuşirilor lui Hristos („ος”). „υπάρχων” este participiul verbului „υπάρχω” şi se referă la Hristos - „ος υπάρχων”. „υπάρχων” înseamnă a fi, a exista, însă cu toate acestea el nu poate fi aşezat pe aceeaşi treaptă semantică cu auxiliarul „ειναι”. Acesta din urmă înseamnă a fi, a exista, iar „υπάρχω” înseamnă a fi dintru început, fiind construit pe ideea de existenţă originară, substanţială şi perpetuă, ceea ce exclude ideea de temporalitate, inconsistenţă sau alterare. În felul acesta Pavel, relevă un alt atribut ce confirmă divinitatea lui Hristos şi anume „existenţa din veci din Tatăl”. Naşterea Fiului este veşnică şi perpetuă, nefiind un timp când el nu a fost. Fiul vine din Tatăl printr-un act spiritual, nu prin diviziune, raportul dintre cele două persoane fiind deofiinţimea. Această naştere este veşnică pentru că Tatăl n-a existat vreodată fără Înţelepciunea, Raţiunea şi Cuvântul Său – adică fără Fiul. Fiul este născut în acelaşi chip în care cuvântul şi voinţa ies din minte, iar naşterea este continuă, precum lumina işi revarsă permanent strălucirea ei. Rev. M.R. Vincent arată că în pasaje cum ar fi: I Corinteni 1, 26; 8, 6; 11, 3; 10, 3,4; II Corinteni 8, 9, Sfântul Pavel afirmă fără echivoc pre-existenţa reală a Fiului lui Dumnezeu şi totodată relaţia unică cu Tatăl. De fapt, întreaga soteriologie se bazează pe această preexistenţă, nu doar în preştiinţa lui Dumnezeu, cum credeau iudeii în legătură cu toate persoanele importante, sau ca o formă ideală, perfectă, model al unei realităţi pământeşti imperfecte, în conformitate cu mentalitatea grecilor, fiind vorba de „Unul din Treime”, născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, o Persoană care consimte sa-şi asume şi natura umană. La ideea preexistenţei Lui, ca Dumnezeu, Apostolul adaugă şi accentuează şi pe aceea a egalităţii în natură şi în demnitate „Cel ce dintru început fiind în chipul lui Dumnezeu a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare”; fraza exprimă consubstanţialitatea şi raporturile Fiului cu Tatăl, priving toate perfecţiunile divine.