Statutul

şi

regulamentul de organizare

al

MĂNĂSTIRII „NAŞTEREA DOMNULUI”

satul ZĂBRICENI, raionul EDINEŢ

I. PRINCIPII GENERALE

Art. 1 Mănăstirea „Naşterea Domnului” – Zăbriceni reprezintă o comunitate religioasă de călugări ortodocşi cu mod de viaţă chinovială (de obşte), hotărâţi să trăiască în înfrânare, castitate /feciorie, sărăcie benevolă şi desăvârşită ascultare.

Art. 2 Mănăstirea intră în jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe din Moldova şi este subordonată Episcopului de Edineţ şi Briceni.

Art. 3 Mănăstirea este înregistrată la Serviciul de Stat pentru Culte de pe lângă Guvernul Republicii Moldova şi dispune de antet şi ştampilă, cu drept de persoană juridică în modul stabilit de lege.

Art. 4 Mănăstirea a fost înfiinţată în august 1999 cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale PS Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni şi funcţionează în baza:

―Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe RuseNr. 5041 din 11 octombrie 1999

― CERTIFICATULUI DE ÎNREGISTRARE a Serviciului de Stat pentru Culte de pe lângă Guvernul Republicii Moldova Nr. 1365 din 20 septembrie 1999

Art. 5 Conducătorul onorific al Mănăstirii (Sfinţitul Arhimandrit) este Episcopul de Edineţ şi Briceni. Conducătorul nemijlocit este STAREŢUL

Art. 6 Organele de administrare a Mănăstirii sunt:

― Consiliul general al fraţilor (Soborul FRAŢILOR)

― CONSILIUL DUHOVNICESC ŞI DISCIPLINAR

― CONSILIUL ADMINISTRATIV ŞI ECONOMIC

II. ADMINISTRAREA MĂNĂSTIRII

A. CONSILIILE MONAHALE

Art. 7 Consiliul general al fraţilor sau Soborul fraţilor reprezintă puterea supremă a Mănăstirii şi întruneşte în sine toţi călugării şi fraţii (închinoviaţi deplin) din Mănăstire. Soborul este convocat în fiecare lună sau cel mai rar odată la trei luni. El poate fi convocat şi în şedinţe extraordinare de către Stareţ sau la cererea unui număr mai mare de 1/3 din obşte. Acest Consiliu, ca şi toate celelalte sunt prezidate de Stareţ. Pentru probleme speciale, la Consiliul general poate fi invitat şi Chiriarhul locului, dar acesta nu poate fi invitat sau apelat de obşte fără ca să fie anunţat Stareţul sau locţiitorul lui.

La acest Consiliu poate fi discutată orice problemă legată de viaţa Mănăstirii, dar numai după ce acestea nu au găsit soluţionare în cadrul Consiliilor competente în domeniu.

Art. 8 CONSILIUL DUHOVNICESC ŞI DISCIPLINAR al Mănăstirii se ocupă de problemele duhovniceşti ale obştii. Membrii permanenţi ai acestui Consiliu sunt: Stareţul, Epitropul şi Eclesiarhul; în cazuri speciale, lor li se pot adăuga încă unu sau doi părinţi mai în vârstă şi care sunt cunoscuţi ca fiind mai sporiţi duhovniceşte. În competenţa acestui Consiliu intră:

― examinarea cazurilor celor ce vor să intre sau să plece din obşte precum şi a celor ce urmează să fie tunşi în monahism sau să fie hirotoniţi

― stabilirea programului de slujbe şi a diferitor rânduieli de organizare a vieţii zilnice a obştii

― stabilirea altor decizii de importanţă duhovnicească sau disciplinară.

Art. 9 CONSILIUL ADMINISTRATIV ŞI ECONOMIC al Mănăstirii se ocupă de problemele administrative şi economice ale Mănăstirii. Membrii permanenţi ai acestui Consiliu sunt: Stareţul, Epitropul şi Economul; la nevoie, lor li se pot adăuga Eclesiarhul, Chelarul şi Cancelarul. În competenţa acestui Consiliu intră:

― examinarea şi soluţionarea problemelor economice şi administrative cu care se confruntă Mănăstirea

― examinarea raporturilor de venituri şi cheltuieli prezentate lunar de către Econom, precum şi revizia casei mănăstireşti

― verificarea stării materiale şi a ordinii în gospodăria (ferma) Mănăstirii precum şi în depozite şi beciuri

― examinarea şi luarea hotărârilor legate de problemele de construcţie sau demolare a anumitor obiecte imobile precum şi a problemelor legate de restaurarea sau renovarea lor.

Art. 10 În caz de urgenţă sau necesitate specială, Stareţul poate lua singur anumite hotărâri ce intră în competenţele Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar sau ale celui Administrativ şi Economic, urmând însă ca la prima întâlnire să-i informeze pe membrii Consiliului respectiv despre hotărârile luate şi acţiunile întreprinse.

Art. 11 Nici unul din Consiliile mănăstireşti nu se pot convoca în absenţa Stareţului sau fără ştirea lui, decât în cazul în care acesta lipseşte (cu sau fără binecuvântarea Chiriarhului) mai mult de o lună din Mănăstire sau dacă este suspendat de către Chiriarh[1] din motive canonice. În acest caz, Consiliile sunt prezidate de Epitrop sau un alt membru al obştii, ales de Soborul Fraţilor.

B. STAREŢUL

Art. 12STAREŢUL Mănăstirii[2] este conducătorul şi păstorul nemijlocit al obştii monahale. El este numit (şi destituit) de către Episcopul de Edineţ şi Briceni, dar numai cu acordul liber al cel puţin 2/3 din numărul total al vieţuitorilor ce s-au aflat în permanenţă în Mănăstire ultimele 3 luni. Numirea (şi destituirea) Stareţului necesită şi aprobarea Mitropolitului Chişinăului şi a Moldovei şi a Sfântului Sinod.

Art. 13 Stareţul trebuie să cunoască limba română (preferabil şi rusa) şi să aibă studii teologice; el trebuie să cunoască Sfânta Scriptură, Rânduielile Monahale, Canoanele Bisericii Ortodoxe şi Rânduielile liturgice ale Bisericii. Stareţul trebuie să ducă un mod de viaţă exemplar, să iubească egal pe fraţi: pe cei neputincioşi să-i încurajeze, pe cei neascultători să-i îndrepte şi să-i smerească şi pe toţi cu duhul blândeţii şi cu dreaptă judecată să-i conducă spre mântuire.

Art. 14 Stareţul se îngrijeşte de bunăstarea spirituală şi materială a fraţilor şi tot el este duhovnicul întregii obşti monahale în general şi al fiecărui frate în special.

Art. 15 Cu consimţământul Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, Stareţul primeşte şi exclude fraţi în obşte, îmbracă în dulamă /caftan, iar cu binecuvântarea Chiriarhului tunde în călugărie pe cei încercaţi, având şi puterea exclusivă (ca stareţ şi duhovnic) de a permite sau nu hirotonia vreunuia din monahi.

Art. 16 Stareţul reprezintă Mănăstirea şi obştea ei în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, bisericeşti, administrative, publice sau private, înaintea oricărui agent fiscal sau bancar. El este principalul răspunzător de documentaţia şi de toate bunurile mobile şi imobile ale Mănăstirii. În absenţa Stareţului, aceste prerogative le ia Epitropul.

Art. 17 După tradiţia monahismului ortodox, la instalare Stareţul, indiferent de treapta preoţească în care se află, după ce i se citeşte rugăciunea prevăzută de Arhieraticon, i se dă un toiag (simplu) cu care trebuie să păstorească obştea încredinţată. Acest toiag nu poate fi folosit însă ca cârjă (cu întrebuinţare liturgică) decât atunci când este făcut arhimandrit şi i se dă cârja ca distincţie specială.

C. RESPONSABILITĂŢI DUHOVNICEŞTI ŞI ADMINISTRATIVE SPECIALE

Art. 18 În Mănăstire sunt o serie de ascultări cu o responsabilitate deosebită şi care, de la sine, impun o anumită ierarhizare a fraţilor, dar această ierarhizare nu este instituită spre lauda sau mândria unora şi spre înjosirea altora, ci în virtutea darurilor şi a aptitudinilor pe care Dumnezeu le-a sădit în fiecare om – toţi fiind mădulare ale Aceluiaşi Trup al Bisericii lui Hristos (Rom. 12, 4-8) şi fiecare având o chemare importantă şi unică în felul ei. Instituirea unor ascultări de conducere, pe lângă cea a Stareţului, are ca scop stabilirea unei mai bune orânduieli între fraţi şi, pe lângă aceasta, confirmă sobornicitatea obştii.

Art. 19 EPITROPUL[3] (blagocinul) Mănăstirii este locţiitorul Stareţului şi tot el are ascultarea de Secretar al Mănăstirii, fiind responsabil în mod special de documentaţia şi de Arhiva Mănăstirii. Epitropul, în lipsa Stareţului sau fiind delegat de acesta, reprezintă Mănăstirea în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, bisericeşti, administrative, publice sau private, înaintea oricărui agent fiscal sau bancar. El este numit de Stareţ şi votat de Soborul Fraţilor cu cel puţin „o jumătate plus unu” din numărul total al fraţilor. În anumite probleme, mai ales economice, Stareţul poate limita prerogativele Epitropului, dându-i mai multe împuterniciri Economului. Unul din rolurile importante ale Epitropului este acela de a supraveghea la modul general îndeplinirea ascultărilor de către fraţi. În caz de lipsă pentru o perioadă mai mare a Stareţului, Epitropul deţine ştampila Mănăstirii, dar nu are dreptul să o aplice decât cu înştiinţarea de la distanţă a Stareţului sau cu consimţământul Economului. El poate să ia şi anumite hotărâri de importanţă mai mică, dar care să nu contravină legiuirile prezentului Statut sau oricăror alte interese duhovniceşti sau economice ale Mănăstirii. Tot el stabileşte citirile la masa de obşte a fraţilor şi împreună cu Eclesiarhul supraveghează respectarea Tipicului la Strană şi la Altar.

Art. 20ECLESIARHUL[4] este responsabil de slujbele bisericeşti precum şi de ordinea şi curăţenia în Sfintele Locaşuri. El are în subordinea şi grija sa alte patru ascultări şi pe cei ce le îndeplinesc: VEŞMÂNTARUL, PARACLISERUL, TIPICARUL şi PRESCURARUL. Tot ceea ce ţine de cele patru ascultări mai sus enumerate trebuie supravegheat cu atenţie şi evlavie de către Eclesiarh ca nu cumva Casa lui Dumnezeu să fie neglijată în vreo privinţă. În mod special el trebuie să supravegheze ca cele ce ţin de Altar: veşmintele, prescurile, vinul, tămâia şi toate celelalte să corespundă cerinţelor.

Art. 21ECONOMUL este propus de către Stareţ şi votat de cel puţin „o jumătate plus unu” din numărul total al fraţilor. El este responsabil de aprovizionarea Mănăstirii cu cele necesare, de depozitarea şi distribuirea lor raţională, de crearea condiţiilor necesare pentru bunul mers al vieţii mănăstireşti şi se ocupă, cu binecuvântarea Stareţului, de angajarea muncitorilor laici, supraveghind cantitatea şi calitatea muncii. Tot el este responsabil de bunurile materiale ale Mănăstirii şi duce evidenţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti din Mănăstire. Economul are şi ascultarea de Casier; el însă nu are voie să aibă la sine sume mari de bani. Banii Mănăstirii trebuie să se păstreze în Casieria Mănăstirii. Orice sumă de bani, cât de mică, nu reprezintă averea personală a Stareţului sau a Economului, ci a obştii şi de aceea ea trebuie consemnată în scris şi motivată prin chitanţe, facturi sau alte acte doveditoare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul bunurilor materiale, chiar şi dacă acestea par proaste şi nefolositoare.

Economul trebuie să informeze cel puţin săptămânal Stareţul (iar în lipsă – Epitropul) de mersul activităţii economice a Mănăstirii, iar odată în lună el trebuie să prezinte în scris către Consiliul Administrativ şi Economic un raport amănunţit de activitate cu toate veniturile şi cheltuielile.

Art. 22 Pentru eficientizarea activităţii economatului, Stareţul numeşte ca ajutor de Econom un CHELAR care are ca însărcinare directă grija de depozitele şi beciurile Mănăstirii şi un TRAPEZAR (şef) care supraveghează şi coordonează activitatea bucătarilor şi a trapezarilor. Trapezarul şef este responsabil şi de întocmirea meniului zilnic şi verifică calitatea mâncării. Aceştia doi se supun în general Economului, dar ascultarea lor poate trece sub controlul nemijlocit al Stareţului.

Tot Economul este responsabil de arhondaric – casa de oaspeţi a Mănăstirii, şi dă indicaţii şi-l verifică pe arhondar – care se ocupă de găzduirea oaspeţilor, supraveghind ordinea şi buna primire a pelerinilor şi vizitatorilor.

III. PRIMIREA ŞI EXCLUDEREA DIN OBŞTEA MĂNĂSTIRII

Art. 23 Atât primirea în obştea Mănăstirii, cât şi excluderea din ea a fraţilor (necălugăriţi) se face la propunerea Stareţului şi cu aprobarea Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, iar în caz de urgenţă şi strictă necesitate, Stareţul poate face acest lucru şi singur, înştiinţând apoi Consiliul respectiv.

În cazul celor intraţi deja în cinul monahal (de la rasofor în sus) şi mai ales atunci când este vorba de cei hirotoniţi, atât intrarea, cât şi ieşirea din Mănăstire se face numai cu binecuvântarea Chiriarhului.

Art. 24 Cel care doreşte să intre în obştea Mănăstirii trebuie să înainteze o cerere scrisă Stareţului, însoţită de următoarele acte:

a) Certificatul de naştere / Buletinul de identitate;

b) Certificatul de botez;

c) Actele de studii (solicitantul trebuie să fie absolvent cel puţin al şcolii generale, iar dacă este minor, să aibă consimţământul scris al părinţilor sau al tutorilor);

d) Cazier judiciar (care să ateste, în primul rând, dacă nu este în urmărire penală şi dacă nu a fost judecat pentru crime sau infracţiuni grave; acestea nu că ar împiedica la intrarea în Mănăstire, ci doar trebuie cunoscute de către Stareţ);

e) Certificat de stare civilă (care să constate că nu are nici una din obligaţiile familiale prevăzute de Codul familiei);

f) Recomandarea preotului paroh sau a duhovnicului

g) Declaraţie scrisă precum că renunţă la averea sa, donând-o rudelor sau Mănăstirii

h) Fişă medicală privind starea sănătăţii fizice şi psihice

i) Autobiografie (Curriculum Vitae)

j) Pentru cei hirotoniţi trebuie acordul scris al Chiriarhului, dosarul personal păstrându-se la Centrul Eparhial

Toate aceste acte se vor păstra în Arhiva Mănăstirii, în dosarul personal al fiecărui frate şi vor fi eliberate în caz de plecare din obşte sau pentru orice altă necesitate.

Vârsta minimă pentru primirea în Mănăstire este de 16 ani împliniţi

Art. 25 La primirea în Mănăstire, Stareţul trebuie să cerceteze amănunţit pe noul venit: scopul venirii (vocaţie, decepţii, interese personale, etc.), starea fizică şi psihică, caracter, aptitudini, cunoştinţe religioase, formare spirituală, hotărâre, etc. După o astfel de cercetare, Stareţul încredinţează pe noul venit unui părinte din Mănăstire ca să-l înveţe pe novice regulile elementare de conduită în obşte şi să-l informeze despre programul de rugăciune şi ascultare. Este preferabil ca noului venit să nu i se dea o ascultare de unul singur, ci alături de altcineva.

Art. 26Noul venit în Mănăstire, dacă este dintr-o altă Mănăstire şi dacă este deja tuns monah, trece direct în ascultarea Stareţului, făcând chiar în primele zile o mărturisire (spovedanie) generală la Stareţ şi declarându-şi (scris şi oral) supunerea şi voinţa de a rămâne în această Mănăstire.

Cel care vine ca mirean în Mănăstire şi vrea să intre ca frate în obşte, trebuie să treacă mai multe etape de încercare (ispitire canonică). Aceste etape şi mai ales termenul lor poate varia în funcţie de persoana celui încercat şi de starea lui duhovnicească. Cei care au studii teologice pot trece mai repede prin aceste etape, dacă se constată că pregătirea lor teoretică şi mai ales cea practică este autentică. După tradiţia generală a monahismului răsăritean accesul la monahism se face după două perioade de încercare:

a) încercarea înainte de închinoviere: 2 săptămâni – 3 luni. În această perioadă, noul venit nu face parte încă din obşte şi nu poate participa la adunările Consiliului general al fraţilor. El nu are voie să stea singur în chilie şi nu ar fi de dorit să facă vreo ascultare singur. Totuşi, fratele nou venit este obligat chiar din prima zi să respecte Statutul şi Regulamentul Mănăstirii, iar cu binecuvântarea Stareţului, el poate avea un regim special. Nu este obligat să-şi lase barbă şi păr lung (decât abia în a doua etapă).

La intrarea în Mănăstire, fratele nou venit trebuie să încredinţeze Stareţului toate lucrurile pe care le are şi care trebuie păstrate într-un depozit special până la momentul tunderii în rasofor sau monah, când pot fi deja date altora sau folosite în obşte. În caz de plecare însă, chiar şi după 2-3 ani de şedere în Mănăstire, fratele dacă nu este încă călugăr, trebuie să primească înapoi toate lucrurile cu care a venit şi nimic mai mult.

b) încercarea înainte de tunderea în monahism: 6 luni – 3 ani. Această perioadă este decisivă în examinarea celui ce vrea să devină monah şi ea cuprinde la rândul ei alte două stadii: 1) când fratele încă poartă haine mireneşti (iar după regula unor Mănăstiri novicele poate fi îmbrăcat într-un halat special); şi un al doilea stadiu: 2) de la îmbrăcarea dulamei /caftanului până la tunderea în rasofor sau direct în monah.

După o anumită perioadă de încercare, la propunerea Stareţului şi cu acordul Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, fratele poate primi dulamă /caftan şi scufie pe care este obligat de acum înainte să le poarte atât în Mănăstire, cât şi atunci când iese pentru anumite treburi în lume. În această perioadă, novicele trebuie să dea dovadă de ascultare şi supunere desăvârşită. Începătorul trebuie învăţat şi povăţuit la practicarea în duh monahal a virtuţilor şi trebuie deprins spre renunţarea la propria voinţă şi la pornirile egoiste care trebuie dezrădăcinate definitiv.

Art. 27 Promovarea în cinul monahal a vreunuia din fraţi se face după ce acesta a trecut prin perioada de încercare, dovedind un comportament vrednic de această mare chemare. Stareţul, cu consimţământul Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar propune Chiriarhului spre aprobare cererea scrisă a candidatului la monahism. După primirea răspunsului afirmativ, Stareţul fixează ziua tunderii şi tot el hotărăşte (ţinând în taină) numele celui ce urmează a fi tuns.

Monahismul ortodox, ca şi clerul sfinţit al Bisericii (format din diaconi, preoţi şi arhierei), are şi el trei trepte:

a) rasoforul[5];

b) monahul, schima mică, chipul îngeresc sau treapta mantiei;

c) schimonahul, schima mare, marele şi îngerescul chip;

Rânduiala tunderii în aceste cinuri monahale se face după Molitvelnic (Trebnic) – cel tuns fiind îmbrăcat în hainele monahale corespunzătoare şi schimbându-i-se de fiecare dată numele[6]. În Mănăstire se admite purtarea hainelor monahale atât de factură rusească, cât şi grecească.

Cu binecuvântarea Chiriarhului, se poate trece peste treapta de rasofor, dar acest lucru nu este de dorit dacă nu a trecut încă suficient timp de la intrarea fratelui în Mănăstire.

Art. 28 Chipul monahal este dat pentru toată viaţa şi cei care au primit tunderea în monahism nu au dreptul să mai plece în lume nici să se căsătorească şi nici să se ocupe cu vreo altă îndeletnicire lumească. Căsătoria unui monah este preadesfrânare şi este condamnată de Sfinţii Părinţi şi chiar de Mântuitorul când zice: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,62). Monahul ce se căsătoreşte nu poate primi Taina Cununiei, iar dacă un rasofor se căsătoreşte, el primeşte a doua Cununie şi este lipsit de dreptul la hirotonie. Dacă un monah hirotonit se lasă de monahism şi merge în lume, în mod automat el este oprit de a sluji cele sfinte.

Art. 29 Tradiţia monahală admite plecarea din Mănăstire a vreo unui frate doar în aceste cazuri: a) atunci când Stareţul este eretic sau când în Mănăstire se propovăduieşte vreo erezie; b) când accesul femeilor şi a copiilor în treburile mănăstireşti întrece limitele decenţei şi provoacă sminteală; c) când fratele (în cauză) este silit să facă vreun păcat grav sau nelegiuire. Dacă există una din aceste situaţii, fratele trebuie să se adreseze Chiriarhului, iar dacă situaţia nu se schimbă, fratele, cu binecuvântarea Chiriarhului poate pleca într-o altă mănăstire. Orice s-ar întâmpla, nimeni nu este îndreptăţit ca din astfel de motive să plece în lume.

Art. 30 Pentru anumite încălcări grave ale regulilor monahale şi ale prezentului Regulament, Stareţul, cu consimţământul Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar poate exclude pe un anumit frate începător din Mănăstire, mai ales dacă i s-au dat mai multe şanse de corectare şi nu s-au observat rezultate pozitive. În acest caz, dacă fratele este îmbrăcat în dulamă /caftan, el este dezbrăcat, i se dau actele şi lucrurile cu care a intrat în Mănăstire şi este eliberat pentru a pleca în lume.

Dacă o astfel de situaţie se întâmplă cu un frate intrat în monahism – de la rasofor în sus, cazul se examinează împreună cu Chiriarhul şi amândoi, împreună cu Stareţul, hotărăsc situaţia.

Art. 31 Pentru încălcări cu caracter infracţional şi criminal, fraţii în cauză pot fi traşi la răspundere după Legile Statului şi judecaţi conform Codului Penal. În acest caz, respectivul este văzut ca un simplu cetăţean al ţării şi Mănăstirea nu se angajează să-i plătească cheltuielile de judecată şi nici să-i ia apărarea, mai ales dacă sunt mărturii clare de săvârşire a crimei sau infracţiunii.

Dacă vreun frate a pricinuit daune materiale Mănăstirii şi se pune problema excluderii lui din obşte, el este obligat mai întâi să întoarcă lucrul (furat sau stricat) în aceeaşi cantitate sau calitate sau să plătească daunele materiale în bani.

Art. 32 Monahii hirotoniţi, în frunte cu Stareţul, au aceleaşi obligaţii călugăreşti şi sunt obligaţi să respecte ca toţi ceilalţi prezentul Regulament şi toate regulile monahale ale Sfinţilor Părinţi. Ei trebuie totuşi să fie respectaţi de către fraţii mai mici ca unii ce sunt sfinţiţi şi slujesc Altarului fiind „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1). Fraţii trebuie să ia binecuvântare de la fiecare dintre ei, purtându-le cinste.

După tradiţia veche a monahismului răsăritean, în Mănăstire poate fi un singur Arhimandrit – Stareţul, un singur egumen – locţiitorul lui (ceea ce nu-i obligatoriu), iar toţi ceilalţi sunt doar ieromonahi. Dacă Stareţul este egumen, toţi ceilalţi sunt ieromonahi[7]. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul diaconilor: poate fi un singur arhidiacon, restul fiind ierodiaconi.

Art. 33 Spre deosebire de călugărie, pe care fiecare frate trebuie să o râvnească şi chiar să o ceară, nici un monah nu poate cere hirotonie sau orice altă ridicare în rang. Aceste lucruri se dau după vrednicie, după capacităţile intelectuale şi duhovniceşti şi după nevoile interne ale Mănăstirii. Stareţul, consultând Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar, poate cere Chiriarhului hirotonia vreo unuia dintre monahi şi tot el are puterea, dacă consideră necesar, să se împotrivească acesteia .

IV. REGULAMENTUL DE ORDINE INTERNĂ

Art. 34 Scopul vieţii mănăstireşti este desăvârşirea duhovnicească (prin har) care poate fi dobândită practicând virtuţile evanghelice şi ducând o viaţă de rugăciune şi contemplaţie. Este păcat a trăi în mănăstire pentru o oarecare plăcere şi odihnă trupească, cinste, mărire sau alt folos vremelnic. Pentru a ajunge la scopul duhovnicesc propus, fraţii sunt chemaţi să respecte poruncile evanghelice, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să facă ascultare smerită de duhovnic.

Acest Regulament este menit anume să ajute pe fiecare dintre fraţi să meargă pe calea cea adevărată, însuşi Regulamentul fiind alcătuit după vechile pravile şi reguli monahale, cu modificările şi adaptările de rigoare.

Art. 35 Cel ce vine la mănăstire este obligat să deprindă în toate desăvârşita ascultare, nevoindu-se nu după cum i se va părea mai bine, ci după cum va binecuvânta Stareţul personal sau prin intermediul părinţilor din conducerea Mănăstirii. ASCULTAREA este virtutea de căpetenie a monahilor şi numai cu ajutorul ei putem să căpătăm smerenia, rugăciunea curată, discernământul duhovnicesc şi toate celelalte virtuţi. Monahul ascultător este ferit de orice ispită şi înşelăciune diavolească. După cum învaţă Sfinţii Părinţi, „ascultarea izbăveşte şi de la moarte”, tocmai de aceea virtutea ascultării trebuie pusă la temelia oricărei lucrări duhovniceşti. Din experienţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu îngăduie diferite ispite şi încercări anume asupra celor care nu fac ascultare sau nu o fac cum trebuie. Diavolul, care a căzut din neascultare şi i-a îndemnat la aceasta şi pe primii oameni, după cum arată vieţile sfinţilor, nu are prea mare putere asupra celor ascultători şi nici nu-i poate înşela.

Ascultător este cel care îşi taie voia proprie, renunţă la propriile păreri şi se supune întru totul Stareţului. Chiar dacă ascultarea pare un lucru greu şi înjositor, ea este singura cale de a dobândi blândeţea, răbdarea şi smerenia. Modelul desăvârşit de ascultare şi smerenie este Însuşi Mântuitorul Hristos pe care suntem chemaţi să-L urmăm în toate.

Într-o altă ordine de idei, toţi cei ce sunt în Mănăstire sunt ca o obşte a Apostolilor care ascultă de Învăţătorul lor Hristos. De aceea şi noi trebuie să facem ascultare de Stareţ ca de Însuşi Hristos. Călugărul nu vine în Mănăstire pentru Stareţ, ci pentru Dumnezeu, dar anume pentru că Stareţul a fost rânduit de Dumnezeu (prin episcop) să conducă obştea monahală, în ceea ce spune şi rânduieşte el, trebuie să vedem voia lui Dumnezeu şi nu avem voie să ne împotrivim, ca sa nu ajungem potrivnici lui Dumnezeu.

Art. 36 Prin ascultare înţelegem îndeplinirea necondiţionată (indiferent de împrejurări) a oricărei porunci sau reguli duhovniceşti date de Stareţ. Chiar dacă ascultarea implică un efort fizic, ea are ca finalitate desăvârşirea duhovnicească şi nicidecum altceva.

Tot ascultări se numesc şi îndeletnicirile mănăstireşti pe care le fac călugării şi fraţii în mod obligatoriu aşa cum sunt rânduiţi de către Stareţ. Orice lucru la care este pus un frate trebuie făcut conştiincios, sârguincios, cu dragoste, fără cârtire (reproşuri) şi cu fermă convingere că îndeplinirea lui este o condiţie de bază a mântuirii. Înţeleasă astfel, ascultarea este o jertfă şi o mucenicie a călugărului şi tocmai de aceea este văzută mai mare decât virtutea postului, a privegherii sau a altui fel de nevoinţă.

Art. 37 Stareţul (şi ceilalţi responsabili), atunci când rânduiesc ascultările, trebuie să ţină cont de sănătatea fizică şi psihică a ascultătorului, de aptitudinile şi capacităţile lui intelectuale şi duhovniceşti şi de alte calităţi necesare unei anume ascultări. Rolul Stareţului în acest caz este de a pune omul potrivit la locul potrivit aşa încât ascultările să fie făcute cât mai bine şi eficient şi ca nu cumva cineva să-şi îngroape talantul dat de Dumnezeu spre o anumită lucrare. Dacă însă un anumit frate, deşi are un talent deosebit spre un anumit lucru, dar aceasta îl păgubeşte duhovniceşte prin mândrie sau altă patimă, mai bine este ca acea ascultare să o facă altcineva sau să nu fie făcută deloc (de este cu putinţă), decât un frate să se piardă.

Art. 38 Ascultările mănăstireşti se îndeplinesc în strânsă legătură cu rugăciunea. În timp ce fraţii fac un anumit lucru, ei sunt chemaţi să rostească rugăciunea lui Iisus, să cânte Psalmi sau să mediteze la învăţăturile Sfintei Scripturi. E păcat a ocupa timpul ascultării cu vorbirea deşartă şi vătămătoare de suflet.

Rugăciunea lui Iisus este lucrarea cea mai tainică şi mai desăvârşită a creştinului şi în special a monahului. Sfânta Scriptură arată că „oricine va chema Numele Domnului se va mântui” (Romani 10,13), iar Rugăciunea numită „a lui Iisus” constă anume în chemarea neîncetată a Numelui Domnului Iisus. Această rugăciune mai este numită şi „rugăciunea inimii” sau „rugăciunea minţii coborâtă în inimă” atât pentru faptul că ea trebuie făcută din toată inima, cât mai ales pentru faptul că prin ea dobândim harul Duhului Sfânt care curăţă mintea şi inima noastră, unindu-le şi „stricând orice vrăjmăşie şi dezbinare din noi înşine”. Sfinţii Părinţii puneau această rugăciune în acord cu bătăile inimii sau cu respiraţia, sfinţind astfel prin numele lui Iisus Hristos întreaga lor suflare. Tradiţia monahismului ortodox cunoaşte şi recunoaşte două formule ale acestei rugăciuni: a) „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” – la greci; şi b) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” – la români şi ruşi. Ambele forme sunt valabile şi fiecare, sfătuindu-se cu duhovnicul, poate să-şi aleagă forma care i se potriveşte.

Ideal ar fi ca monahul să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5,17), dar la această stare se ajunge treptat prin practicarea cât mai deasă a Rugăciunii lui Iisus, indiferent dacă ea este rostită cu buzele sau în gând şi indiferent de poziţia corpului: în picioare, în genunchi, pe scaun sau chiar culcat.

În Sfântul Munte există regula ca Rugăciunea lui Iisus să fie rostită de 700-1200 ori pe zi, de obicei însoţite de închinăciuni (metanii mici).

Art. 39 „Rugăciunea este maica tuturor virtuţilor” şi de aceea lucrarea ei necesită o atenţie deosebită. Rugăciunile se săvârşesc în comun – în biserică; şi particular – în chilie. Pravila de chilie poate să fie diferită la fiecare dintre fraţi atât în sens calitativ cât şi cantitativ, după cum va binecuvânta Stareţul pentru fiecare.

Slujbele de la biserică însă, având caracter comunitar, sunt obligatorii pentru toţi fraţii, cu excepţia celor care din cauza ascultării sau a bolii, au binecuvântarea de a lipsi. Lipsa nemotivată de la slujbele bisericeşti se pedepseşte cu metanii la trapeză în timpul mesei sau chiar cu lipsirea de masă.

Art. 40 Slujbele bisericeşti se săvârşesc după rânduiala Mănăstirilor Athonite. Această rânduială atrage după sine un program de trapeză corespunzător şi reglează întregul program monahal care are următoarea schemă:

a) în zilele de rând:

Ceasul IX, Vecernia şi Pavecerniţa Mică cu Canonul Maicii Domnului – ora 17⁰⁰

Program de chilie 19⁰⁰ – 21⁰⁰/22⁰⁰

Stingerea – 21⁰⁰ / 22⁰⁰

Deşteptarea - 3⁰⁰

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile şi Dumnezeiasca Liturghie - 3³⁰ - 7³⁰

Prima masă - 8⁰⁰

Program de ascultare – 8³⁰ - 15³⁰

A doua masă - 16⁰⁰

NOTĂ: În toate zilele de miercuri (dacă nu se întâmplă vreo sărbătoare), după Dumnezeiasca Liturghie, înainte de prima masă se face Acatistul Bunei Vestiri a Maicii Domnului

b) în zilele de Duminici şi Sărbători mari:

Ceasul IX şi Slujba de Priveghere (Vecernia Mare, Utrenia şi Ceasul I) - 17⁰⁰

Stingerea - 23⁰⁰

Deşteptarea - 6⁰⁰

Ceasul III, VI şi Dumnezeiasca Liturghie - 8³⁰

Prima masă - 12⁰⁰ cu cinul Panaghiei; după care se dă program liber (după cum se binecuvintează)

Ceasul IX şi Vecernia - 17⁰⁰

A doua masă - 18⁰⁰

Pavecerniţa Mică cu Paraclisul Maicii Domnului (cântat) - 18³⁰

NOTĂ: Duminică seara, după Pavecerniţă se face Procesiune cu Icoane (Litanie) prin incinta Mănăstirii, stropindu-se cu Agheasmă şi cântându-se un Tedeum.

c)în Postul Mare şi la marile Sărbători se stabileşte un program special care se anunţă din timp atât pentru fraţi cât şi pentru studenţii şi mirenii care frecventează slujbele Mănăstirii.

Art. 41 Slujbele propriu zise se fac după Tipicul Mănăstirii Sf. Sava (cu unele mici diferenţe), îmbinându-se ritul bizantin cu cel slav. Limba de slujbă (română sau slavo-rusă) se stabileşte în funcţie de credincioşii prezenţi în biserică, predominând totuşi cea română. Cântările se cântă atât coral, cât şi psaltic.

La Otpusturile Slujbelor, având în vedere Hramurile Bisericilor Mănăstirii şi tradiţia locului, se pomenesc următorii Sfinţi: Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, Sf. Sfinţit Mucenic Foca, Cuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamţ şi Cuvioasa Maica noastră Parascheva (Ocrotitoarea Moldovei).

Începuturile slujbelor din zilele de rând se anunţă cu toaca şi cu bătaia în clopot de 12 ori, iar în Duminici şi Sărbători prin bătaia ritmată a clopotelor în trei stări (reprize); a treia oară se bate la intrarea Stareţului în biserică, dar fraţii trebuie să fie în biserică cel târziu la sfârşitul celei de a doua stări (reprize).

În Mănăstire se slujeşte după calendarul vechi-iulian.

Art. 41 Comportamentul fraţilor în biserică este foarte important întrucât el arată cinstea pe care I-o dăm noi lui Dumnezeu, aflându-ne în Casa Lui. O rugăciune a Bisericii spune: „În biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta...”, de aceea ea mai este numită „Cerul pe pământ” şi „locul de judecată a lui Dumnezeu”, căci de acolo poţi ieşi fie iertat, fie osândit (Luca 18, 14). Prin urmare, intrarea şi şederea fraţilor în biserică trebuie să fie asemenea îngerilor care cu frică şi cu cutremur neîncetat slăvesc pe Dumnezeu. Deci, în sfântul locaş fraţii trebuie să stea cu evlavie, cu frică şi cu atenţie; să nu vorbească fără necesitate, să nu rezeme pereţii, să nu arunce privirea în toate părţile, să nu arate cu mâna şi să nu caute la cei ce intră şi ies, ci să stea neclintiţi pentru că Dumnezeu este de faţă şi vrea de la noi un comportament smerit şi demn de sfinţenia şi slava Lui. În biserică este categoric interzis să râdem, să spunem glume, să dormim, să facem gălăgie sau să deranjăm în vreun fel pe cei din jur. Acolo, mergem să ne rugăm şi deci trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce se citeşte şi se cântă, iar dacă acest lucru este oarecum greu de făcut, atunci să spunem cu mintea Rugăciunea lui Iisus, fără să atragem atenţia nimănui.

Un alt element foarte important ce ţine de comportamentul fraţilor în Biserică este ca: nimeni fără un motiv binecuvântat să nu întârzie la slujbă şi nici să plece înainte de sfârşitul ei. Sf. Ioan Gură de Aur compară pe cei ce ies înainte de sfârşitul Liturghiei cu Iuda care a ieşit de la Cina cea de Taină înaintea tuturor şi s-a îndrăcit.

Art. 42 Fiecare frate, înainte de a intra în biserică (sau numai dacă trece pe lângă ea), trebuie să facă o închinăciune. După intrarea în biserică face iarăşi 3 închinăciuni apoi se închină şi sărută icoanele aşezate pe tetrapoadele din biserică făcând la fiecare câte 3 (2+1) închinăciuni, mergând apoi fiecare la locul în care este binecuvântat să stea. În Postul Mare, cel puţin primele 3 închinăciuni se înlocuiesc cu metanii mari.

Cel ce a venit după începutul slujbei, dacă în biserică este multă lume, pentru a nu face tulburare şi sminteală, acesta nu se mai închină la icoane, ci făcând 3 închinăciuni, trece la locul său.

La intrarea în biserică, fiecare frate şi monah, chiar dacă este în treapta preoţiei, este dator să se apropie de Stareţ pentru a cere binecuvântare, fără a-l deranja cu probleme ce nu ţin de slujbă.

Art. 43 Sfântul Altar – Sfânta Sfintelor este destinat aducerii jertfei euharistice şi de aceea, acolo nu pot intra decât clericii şi cei rânduiţi spre ajutor lor – paraclisierii şi ipodiaconii. Aflarea în Sfântul Altar cere o evlavie şi o seriozitate deosebită însoţită de cugetarea la propria nevrednicie. Nimeni dintre cei nehirotoniţi nu pot intra acolo fără binecuvântarea Stareţului (sau în lipsă – a Eclesiarhului). Paraclisierii trebuie să fie atenţi să nu se atingă de Sfânta Masă sau Proscomidiar. Tot ei, sub supravegherea Eclesiarhului, trebuie să aibă grijă de candela de la Locul Înalt ca ea să ardă permanent. În Sfântul Altar nu se admite punerea florilor naturale sau artificiale.

Art. 44 La Strană se citeşte clar, curgător, simplu, fără forţări, cu voce firească şi inimă smerită. Sfântul Ignatie Briancianinov spune că citeţii „nu trebuie nicidecum să răcnească necuviincios şi cu trufie. Dimpotrivă, trebuie să citească cu voce naturală, fără un efort copleşitor, cu evlavie, cu pătrundere şi solemn, pentru ca jertfa laudei adusă de noi să fie plăcută lui Dumnezeu. Să nu aducem doar rodul buzelor (Evrei 13,15), ci şi rodul minţii şi al inimii, dar nu cu trufie, căci aceasta este o jertfă necurată. Acest lucru trebuie să-l ţină minte citeţii (dar şi cântăreţii); fiindcă, în general, pentru toţi slujitorii stranei patima trufiei este foarte primejdioasă, căci după aceasta pătrund în suflet şi alte patimi, îndeosebi mândria, şi se îndepărtează de om harul dumnezeiesc ocrotitor”.

Art. 45 La sfintele slujbe, fiecare frate trebuie să vină în uniforma corespunzătoare. În unele momente ale slujbelor bisericeşti, călugării trebuie să-şi ia camilafca[8] de pe cap aşezând-o pe umărul stâng. După tipicul athonit, aceste momente sunt următoarele: la Vecernie: la Vohod şi la cântarea „Lumină lină”, la Rugăciunea preotului de la Litie şi la Binecuvântarea pâinilor; la Utrenie: la cei şase psalmi, la Imnul Maicii Domnului şi la Doxologia Mare (cântată), apoi la „Apărătoare Doamnă” de la sfârşitul Ceasului I; la Liturghie: la binecuvântarea de început, la Antifonul III (Fericirile...), la Evanghelie, la Vohodul Mare, de la Crez până după Axion („Cuvine-se cu adevărat...”), de la „Tatăl nostru” până la „Sfintele Sfinţilor” şi de la ieşirea cu Sfântul Potir (pentru împărtăşirea credincioşilor) până la „Să se umple gurile noastre...”, când Sfintele Taine se mută pe Proscomidiar.

Art. 46 Fiecare frate (inclusiv cei nehirotoniţi) sunt obligaţi să se mărturisească /spovedească cel puţin odată pe săptămână şi dacă primeşte dezlegare să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Spre acest mare dar trebuie să râvnească fiecare creştin cât mai des posibil – cu atât mai mult acest lucru trebuie să-l facă monahii. Postul şi Canonul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie îl stabileşte duhovnicul pentru fiecare în parte.

Cine se fereşte de Mărturisire şi Împărtăşanie se expune unor ispite foarte mari şi dacă un frate nu se mărturiseşte mai mult de trei săptămâni, el trebuie să dea explicaţie Stareţului sau chiar întreg Consiliului Duhovnicesc şi Disciplinar, iar acesta hotărăşte cazul.

Cei hirotoniţi, dacă din anumite motive nu pot sluji în zilele de rând, ei sunt obligaţi ca în afară de Duminici şi Sărbători să se împărtăşească cel puţin încă odată în cursul săptămânii.

Aceste obligaţii legate de mărturisire şi împărtăşire trebuie înţelese nu ca constrângeri sau forţări din afară, ci ca încercări de a-i conştientiza pe fraţi de importanţa şi necesitatea acestora pentru mântuire.

Art. 47 „A doua biserică”, după tradiţia monahală, este Trapeza. Ordinea şi disciplina fraţilor la trapeză constituie un element important al vieţii duhovniceşti pentru că masa de obşte a fraţilor este o prefigurare a ospăţului tainic al sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, există anumite reguli care sunt obligatorii pentru toţi. Acestea sunt următoarele:

ØFraţilor li se dă masă de două ori în zi, cu excepţia primei şi ultimei săptămâni din Postul Mare, când există un program special. Toţi sunt obligaţi să vină la timp – cel mult 15 minute de la momentul când se sună clopotul (de 6 ori) – şi nu pot pleca înainte de sfârşitul mesei, decât dacă sunt binecuvântaţi să plece undeva de urgenţă

ØToţi fraţii, inclusiv Stareţul, trebuie să mănânce aceeaşi mâncare. Mâncarea trebuie să fie bună, (caldă) şi suficientă pentru toţi fraţii. Vesela şi tacâmurile cu care mănâncă fraţii trebuie să fie curate şi igienic corespunzătoare

ØÎn Mănăstire se interzice consumul de carne şi se posteşte lunea. Dezlegările la vin şi la peşte se fac cu binecuvântarea Stareţului, iar în lipsa lui – a Epitropului, după Tipic şi după posibilităţi

ØToţi fraţii sunt obligaţi să mănânce la masa de obşte. Este categoric interzis de a mânca pe ascuns sau la chilie sau de a mânca (fără motiv) înainte sau după masa de obşte. Lipsa de la masă fără binecuvântare se pedepseşte cu ascultare de corecţie

ØStareţul Mănăstirii, atunci când primeşte oaspeţi sau anumite autorităţi, poate mânca cu aceştia deosebit de fraţi. Acest pogorâmânt se poate face şi pentru cei cu ascultări deosebite şi pentru cei bolnavi. În aceste cazuri se poate găti chiar mâncare specială, respectând totuşi regulile generale de post

ØÎnainte şi după masă se spune rugăciunea corespunzătoare, iar în timpul mesei se citeşte din Sinaxar sau dintr-o altă carte de suflet folositoare. Toate aceste momente sunt anunţate de un clopoţel pe care-l sună Stareţul, care binecuvintează şi masa, iar în lipsă – ieromonahul care a slujit în acea zi.

ØÎn timpul mesei fiecare frate trebuie să mănânce în linişte mulţumind lui Dumnezeu şi fără să cârtească, ci mai degrabă să se considere nevrednic ce aceste daruri ale lui Dumnezeu. Nimeni nu are voie să vorbească în timpul mesei decât la mare nevoie, iar cel ce râde sau face glume să fie scos de la masă. Fiecare trebuie să se uite numai în farfuria sa, fără să caute cât mănâncă cel de lângă el.

Nu toţi au acelaşi trup şi nici aceeaşi ascultare sau responsabilitate şi de aceea, fiecare frate are măsura lui de hrană. Nimeni să nu judece pe aproapele lui, ci mai degrabă să-şi înfrâneze el însuşi pântecele căci, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, „îmbuibarea pântecelui este maica desfrânării”! Avva Casian recomandă ca monahul să se scoale de la masă puţin înainte de a se sătura şi atunci va avea linişte în trupul său, iar mintea va fi mai atentă. Şi mai mare trebuie să fie atenţia la băutura de vin. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu vă îmbătaţi de vin în care este pierzare” (Efeseni 5,18). Cel ce se va îmbăta la masă sau în afara ei, să i se dea ascultare de corecţie, iar dacă nu se va îndrepta şi va îndemna şi pe alţi la acest păcat şi patimă, să fie alungat din Mănăstire.

Art. 48 Regulile monahale ale Sfinţilor Părinţi sunt foarte categorice şi în ce priveşte petrecerea timpului liber de către fraţii de mănăstire. Călugărul trebuie să preţuiască timpul liber, folosindu-l pentru rugăciune, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, pentru învăţarea rânduielilor de slujbă şi a cântărilor bisericeşti sau chiar pentru odihnă, dar nu pentru distracţii şi plăceri. Monahul trebuie să caute cât mai multă linişte şi să încerce, pe cât e posibil, să evite discuţiile, vorbirea îndeşert, dar şi lenevia.

Viaţa călugărului trebuie să fie echilibrată, fără extreme. Orice nevoinţă sau asceză trebuie făcută numai cu binecuvântare. Sunt interzise formele de nevoinţă care duc la o îmbolnăvire sigură a trupului. Trupul trebuie disciplinat pentru a stinge pe cât e posibil patimile ce vin prin el, dar nici de cum nu avem dreptul să-l dispreţuim căci este în acelaşi timp „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6,19).

Art. 49 Chilia călugărului este „mica biserică a monahului”, de aceea şi comportamentul fratelui ce locuieşte acolo trebuie să fie cucernic. În primul rând, fratele trebuie să fie mulţumit cu chilia pe care a primit-o şi să se considere pe sine nevrednic de un asemenea „palat şi castel”. Fraţii începători, de obicei, stau mai mulţi în chile, iar monahii şi mai ales cei hirotoniţi, stau câte unul singur.

Se interzice ca fraţii să aibă televizor la chilie sau alte lucruri smintitoare şi vătămătoare de suflet. Este de asemenea interzis ca fraţii să adune bunuri materiale inutile, produse alimentare, băutură (afară de apă) şi mai ales bani. Aceştia se fac asemănători lui Anania şi Safira care, deşi făceau parte din obştea primilor creştini, şi aveau totul în comun, au îndrăznit să aibă şi lucruri aparte pe care le ascundeau de ceilalţi. Pe aceştia, dup cum se ştie, Dumnezeu i-a pierdut cu moarte (Faptele Apostolilor cap. 5). Nici un frate, indiferent de treapta în care se află, nu are dreptul să aducă sau primească nimic şi de la nimeni, fără binecuvântarea Stareţului. Tot ce primeşte fiecare, trebuie dat spre folosinţa obştii. Ar fi de dorit ca pe lângă hainele necesare, mobilierul de chilie şi câteva cărţi să nu se găsească nimic altceva. O chilie sărăcăcioase predispune mai mult la umilinţă şi rugăciune.

Sărăcia de bună voie este o condiţie fundamentală pentru călugări şi de aceea nimeni nu trebuie să se îngrijească de bogăţii, căci spune şi Mântuitorul: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca sau cu ce vă veţi îmbrăca..., ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 25-33). Preocuparea de bunăstarea noastră materială sau de cea a părinţilor şi fraţilor din lume este echivalentă cu moartea duhovnicească a călugărului şi de multe ori din aceasta se trag ispite mari şi boli, iar alţii chiar sunt scoşi de către diavol din mănăstire şi sunt daţi pierzării, pentru că s-au arătat lipsiţi de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Art. 50 Se interzice intrarea fără necesitate în chilia altui frate sau şederea la discuţii deşarte în chilii a mai multor fraţi. Intrarea într-o chilie străină se face prin rostirea rugăciunii: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi” şi se intră abia când se aude răspunsul: „Amin”.

Este strict interzis a primi în chilie femei, fie chiar mamă sau soră, iar rudele de parte bărbătească sau persoanele foarte apropiate, pot fi primite în chilie numai cu binecuvântarea Stareţului.

Art. 51 În relaţiile dintre fraţi trebuie păstrată cucernicia şi bunul simţ. Se interzice ţinerea de mână, dormirea pe un singur pat, mersul necuviincios, râsul, strigătele, mişcările libere ale corpului sau altceva care nu corespunde vieţii călugăreşti sau provoacă sminteală. În general, fraţii trebuie să meargă smerit şi atunci când se întâlnesc între ei, se închină unii spre alţii spunând: „Binecuvântaţi!”, iar dacă unul dintre ei este preot, atunci fratele mai mic trebuie să ia binecuvântare (o singură dată în zi, iar de la Stareţ de două ori în zi: dimineaţa şi seara).

Dacă Stareţul sau un alt părinte vorbeşte cu cineva, fraţii nu trebuie să deranjeze discuţia, ci să aştepte într-o parte. Dacă este o problemă mai urgentă, atunci trebuie să se apropie cu smerenie, cerându-şi iertare şi să-i spună încet, fără să audă cealaltă persoană.

Art. 52 Călugăria presupune lepădarea de lume şi de relaţiile cu cei din lume, fie şi rude de sânge şi alipirea desăvârşită de Dumnezeu (Matei 19,30). Orice relaţie cu cineva din lume, chiar şi rude: fie faţă către faţă, fie prin telefon sau scrisoare se face numai cu binecuvântare.

Relaţia cu mirenii care vin la Mănăstire în afara slujbelor trebuie încredinţată unui frate mai cucernic şi mai experimentat care să le dea informaţiile necesare şi la nevoie să cheme un preot pentru întrebările mai dificile. Celorlalţi li se interzice să discute cu mirenii şi mai ales cu femeile şi copiii.

Art. 53 Ieşirea din incinta Mănăstirii, fără binecuvântarea Stareţului (sau în lipsă – a Epitropului) este strict interzisă. Dacă ieşirea este mai lungă de o zi, fratelui i se dă bilet de voie în care este indicată destinaţia şi scopul plecării, data plecării şi a întoarcerii. Biletul de voie trebuie să fie înregistrat la Secretariatul Mănăstirii.

Cei ce vor încălca această regulă fundamentală se expun unui pericol de moarte (duhovnicească şi trupească) şi îşi otrăvesc sufletul putând ajunge chiar la îndrăcire. Cel ce greşeşte odată sau de două ori în această privinţă, primesc ascultare de corecţie; la a treia ieşire fără binecuvântare, dacă Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar hotărăşte, fratele poate fi exclus din obşte.

Dacă fratele iese cu binecuvântare, el trebuie să se comporte cuviincios, să nu lase uniforma călugărească, să nu smintească prin vorbe sau comportament neadecvat, să nu intre în baruri, discoteci, casinouri, restaurante, etc. La întoarcerea în Mănăstire, fratele trebuie să se grăbească spre mărturisire /spovedanie, ca nu cumva cugetele deşarte să prindă rădăcină şi să nască păcate şi patimi mai mari. De asemenea este interzis ca fraţii ce au fost pentru anumite treburi în lume să povestească altora ce au văzut sau auzit.

Art. 54 În Mănăstire se practică mai multe măsuri de pedepsire a fraţilor pentru diferite încălcări. Ele nu au ca scop răzbunarea faţă de cel ce a greşit, ci dorinţa de a-l îndrepta. Aceste măsuri se stabilesc de către Stareţ sau dacă e o problemă mai mare, de Consiliul Duhovnicesc şi Disciplinar, de Soborul fraţilor sau chiar de Chiriarh. Ele sunt următoarele: mustrare în particular; mustrare în sobor; ascultare de corecţie (cu sau fără oprire de la împărtăşanie); oprirea de slujbă pentru o vreme (în cazul celor hirotoniţi); dezbrăcarea de uniformă până la dulamă /caftan; dezbrăcarea de toate hainele călugăreşti şi tunderea părului; şi în cele din urmă – excluderea din obşte. În anumite situaţii, după cum va considera Stareţul, se poate trece peste anumite etape, dar de fiecare dată trebuie date cel puţin două şanse de corectare celui ce greşeşte (dacă încălcarea nu este deosebit de gravă).

Atunci când se ia o hotărâre de a pedepsi pe cineva, trebuie ţinut cont dacă nu cumva fapta săvârşită de un frate ia smintit şi pe alţii sau ia determinat să facă şi ei acelaşi rău. Merită pedeapsă şi cei care organizează sau aţâţă anumite revolte sau dezbinări între fraţi sau faţă de conducerea Mănăstirii, chiar dacă ei nu se implică direct în astfel de manifestări.

V. RELAŢII EXTERNE

Art. 55 Deşi Mănăstirea are statut de chinovie cu regim închis, ea menţine relaţii externe cu diverse instituţii bisericeşti şi chiar persoane fizice şi juridice. Aceste relaţii sunt menite să ajute şi nici de cum să strice bunul mers al vieţii monahale. Prin aceste relaţii Mănăstirea îşi arată totodată caracterul misionar pe care trebuie să-l îndeplinească în lume. Mănăstirea este acea lumină care trebuie pusă în sfeşnic şi nicidecum pusă sub obroc, iar monahii înşişi sunt chemaţi să răspundă acestei chemări a Mântuitorului care spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Totuşi, nu fiecare dintre fraţi are capacităţi şi dar de la Dumnezeu să facă acest lucru şi de aceea, fiecare trebuie să facă ceea ce i se binecuvintează.

Art. 56 Relaţiile externe ale Mănăstirii în general şi ale fiecărui frate în special, sunt marcate şi de faptul că pe teritoriul Mănăstirii funcţionează două instituţii de învăţământ teologic, studenţii cărora locuiesc în cea mai mare parte a anului pe un teritoriu învecinat şi puţin delimitat de cel al Mănăstirii. Deşi se respectă autonomia fiecărei dintre aceste instituţii, monahii şi fraţii sunt puşi foarte des în relaţii cu aceşti elevi şi studenţi, mulţi dintre ei fiind minori.

Fraţii, cu excepţia celor care au binecuvântarea Chiriarhului sau cel puţin a Stareţului, nu au voie să se amestece în trebuirile legate de aceste şcoli. Mai mult decât atât, fără binecuvântarea Stareţului, nici un frate nu are voie să intre în căminul sau trapeza studenţilor şi nici nu are voie să primească vreunul dintre ei în chilia sa.

În cazul în care vreun student încalcă regulile elementare de comportament în Mănăstire sau face vreo sminteală, fraţii trebuie să sesizeze Stareţul de situaţia creată, iar Stareţul, împreună cu conducerea şcolii, trebuie să rezolve problema dată.

Art. 57 Părinţii şi fraţii care sunt angajaţi la aceste şcoli teologice, cu binecuvântarea Chiriarhului sau cel puţin a Stareţului, pot avea un program special de slujbe, de masă şi de ascultare. Aceasta este legat de efortul intelectual pe care-l fac, dar mai ales de responsabilitatea ce le revine.

Art. 58 Angajaţii Mănăstirii sau ai şcolilor sunt obligaţi şi ei să respecte regulile de comportament în acest spaţiu. Fraţilor, afară de cei responsabili direct de relaţia cu angajaţii, li se interzice să întreţină relaţii cu aceşti mireni.

Rămânerea peste noapte a acestora cere respectarea aceloraşi reguli ca şi în cazul pelerinilor, adică: bărbaţii sunt cazaţi în chiliile din incintă, iar femeilor – în chiliile din afara Mănăstirii (arhondaricul pentru femei). În cazuri speciale se pot face anumite excepţii, dar numai cu binecuvântarea Stareţului.

Art. 59 Pelerinii sau vizitatorii care vin la Mănăstire trebuie primiţi cu toată bună-cuviinţa, hrăniţi şi găzduiţi până la 3 zile, în chiliile anume rânduite pentru oaspeţi, cu aprobarea Stareţului. Clădirea cu chiliile pentru străini, numită arhondaric, trebuie să fie aparte de clădirea în care vieţuiesc fraţii din obşte. Se interzice cazarea pe noapte a bărbaţilor şi a femeilor în aceeaşi chilie, chiar dacă ar fi căsătoriţi sau dacă ar fi fraţi după trup.

Cei găzduiţi în arhondaric sau în chiliile rânduite de Stareţ, vor fi înscrişi într-un registru în care se trece: numele complet, numărul şi datele actului de identitate şi locul reşedinţei permanente. Actele se vor păstra la arhondar până la plecarea definitivă a oaspetelui. Cei care nu au vreun act de identitate sau au alte trăsături suspecte, trebuie cercetaţi de Stareţ sau Epitrop şi în caz de suspiciune clară, pot fi doar hrăniţi, refuzându-le-se cazarea, pentru a evita tulburarea şi sminteala, după cuvântul Mântuitorului „Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă (Matei 5, 29-30).

Chiar de la început pelerinii şi vizitatorii trebuie înştiinţaţi, în linii generale, despre regulile de conduită şi despre programul slujbelor din Mănăstire, iar ei sunt obligaţi să le respecte. În caz contrar ei pot fi avertizaţi şi chiar rugaţi să plece.

Art. 60 Mănăstirea „Naşterea Domnului” din Zăbriceni se angajează să fie în relaţii bune cu Centrul Eparhial al Episcopiei de Edineţ şi Briceni (indiferent de Chiriarhul care va fi rânduit), cu toate Mănăstirile şi Parohiile Ortodoxe din ţară şi nu numai. La Proscomidie, preotul slujitor trebuie să-i pomenească pe toţi ierarhii din ţară şi pe toţi stareţii şi stareţele de mănăstiri (înscrişi în pomelnicul Mănăstirii).

Art. 61 În relaţiile cu Mass-media Mănăstirea se arată deschisă, dar în baza hotărârilor sinodale, acceptă dialogul cu acestea doar cu binecuvântarea Chiriarhului. Nici un frate, indiferent de rangul sau ascultarea care o are, nu are voie să dea interviuri sau reportaje la ziar, radio sau TV, fără binecuvântarea Stareţului, care la rândul său, trebuie să ceară binecuvântare de la Chiriarh.

VI. PRINCIPII FINALE

Art.62 Mănăstirea „Naşterea Domnului” reprezintă o familie de călugări nevoitori, uniţi între ei prin dragoste frăţească, prin devotament şi respect reciproc, pătrunşi de dorinţa desăvârşirii spirituale şi a împlinirii îndatoririlor monahale.

Stareţul, în mijlocul fraţilor este asemenea unui tată între copii, care niciodată, nici măcar cu gândul, nu trebuie să se depărteze de fii săi duhovniceşti. La rândul lor fraţii trebuie să fie supuşi şi ascultători faţă de el, ca faţă de Dumnezeu, având încrederea că el este pus spre păstorire nu de oameni, ci de Însuşi Domnul care pe toate le rânduieşte spre binele şi mântuirea noastră.

Art. 63 Toţi fraţii deopotrivă, în frunte cu Stareţul, sunt obligaţi să respecte prezentul Statut, iar încălcarea lui se pedepseşte conform propriilor prevederi enunţate mai sus. Statutul reprezintă în acelaşi timp o normă duhovnicească şi de aceea, îndeplinirea lui trebuie făcută tot în duh, nu în literă căci „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3,6). Aceasta nu înseamnă o slăbire a regulii , ci o înţelegere şi o aplicare corectă a ei.

Art. 64 Prezentul Statut şi Regulament se aprobă de către Chiriarhul Episcopiei de Edineţ şi Briceni. Modificările ulterioare sau schimbarea definitivă a acestora trebuie de asemenea făcute cu binecuvântarea Chiriarhului.

Art. 65 Statutul şi Regulamentul Mănăstirii devin valabile din momentul citirii solemne şi explicării lor în Consiliul general al fraţilor (Soborul fraţilor). El rămâne valabil întocmai, până în momentul anunţării modificărilor făcute sau a schimbării lor definitive.

SFÂRŞIT ŞI LUI Dumnezeu SLAVĂ