pentru o teologie gândită şi trăită
Prea cinstitul Post să-l începem cu bucurie, strălucind în noi razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bărbăţiei. Ca să ajungem luminaţi la sfânta Înviere cea de a treia zi, care luminează lumea cu nestricăciunea.
În perioada 2-3 februarie 2015, în sala de şedinţe a Catedralei „Hristos Mântuitorul” din Moscova a avut loc Adunarea Consultativă a arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse, care a adunat 259 de ierarhi din tot cuprinsul Patriarhiei Moscovei.
În cadrul discuţiilor s-a dezbătut şi subiectul unui nou Regulament al mănăstirilor, care deja de doi ani este supus dezbaterilor la diferite nivele (sinodal, eparhial, mănăstiresc şi public/pe internet).
Unul din punctele delicate pentru care au fost consultaţi ierarhii a fost statutul rasoforului (adică a purtătorului de rasă monahală). Dând o apreciere rangului de rasofor (la punctul 8 al comunicatului final), comisia abilitată va putea finaliza lucrarea de redactare a Regulamentului mănăstirilor, care va fi aprobat de Marele Sobor Arhieresc ce va avea loc, cel mai probabil, în februarie 2016.
Iată ce s-a hotărât la acest subiect:
În luna ianuarie, în 20 de zile, se face pomenirea Sfinţilor Mucenici Inna, Pinna şi Rimma.
Aceştia erau din Sciţia Mică şi au crezut în Hristos ca urmare a predicii Sfântului Apostol Andrei, fiind ucenici ai acestuia. Tradiţia spune că ei înşişi au fost propovăduitori ai lui Hristos şi pe mulţi i-au adus la credinţa în El şi îi botezau.
Într-o iarnă, conducătorul unui trib barbar i-a prins şi i-a silit să jertfească idolilor, dar ei au refuzat. Şi atunci, aceştia au fost legaţi de nişte buşteni şi au fost aruncaţi în Dunăre, suferind îngheţul şi moartea pentru credinţa în Hristos.
Un preot din Moldova m-a întrebat dacă ar putea cere binecuvântarea ierarhului său pentru a face cateheză înainte de Botez şi Cununie. Deşi e tânăr (sau poate anume datorită acestui fapt), sfinţia sa a înţeles că acest lucru este important şi necesar!
Pentru unii, întrebarea poate părea naivă sau lipsită de sens, dar în contextul în care aproape nimeni nu face acest lucru, iar preotul care ar face, ar risca să fie „devorat de vecini” şi denunţat la arhiereu, întrebarea devine legitimă.
Recent, am primit de la câţiva preoţi dintr-o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române scrisoarea pe care ierarhul lor le-a trimis-o prin email. Redau conţinutul scrisorii, apoi voi veni cu unele comentarii.
Unui ortodox îi este dificil să vorbească despre pocăinţă într-o limbă occidentală, pentru că limbile occidentale şi gândirea omului occidental este imprimată de principii şi concepte juridice, iar noţiunile de păcat, pocăinţă şi iertare sunt văzute diferit decât în Răsărit. Chiar şi limba română, deşi este de origine latină şi este asemănătoare cu unele limbi occidentale, şi-a elaborat în decursul timpului o terminologie mai adecvată sau, după caz, a atribuit cuvintelor de origine latină un „sens ortodox”. De aceea, înainte de a trece la expunerea propriu-zisă, este important să ţinem seama de aceste diferenţe terminologice pentru că, pe alocuri, ele sunt determinante.
Păcatul (în latină: peccatum; în greacă amartia), în gândirea occidentală este asociată cu ofensa adusă lui Dumnezeu şi cu vina (culpa) faţă de El. Nici una dintre aceste noţiuni nu este proprie Ortodoxiei. Noi înţelegem păcatul ca o înstrăinare de Dumnezeu şi ca o boală spirituală. Prin urmare, inclusiv pocăinţa (în latină: paenitentiam) şi iertarea (în latină: remissionem) sunt văzute în Ortodoxie nu ca acte juridice, ci ca procese terapeutice ale minţii şi ale spiritului uman. Limba greacă numeşte pocăinţa mentanoia (sau metania), care înseamnă schimbarea modului de a gândi (şi de a fi). Omul care se pocăieşte nu este cel care doar îşi recunoaşte greşeala şi cere să fie absolvit de un anumit păcat, ci, după interpretările patristice ortodoxe, pocăinţa înseamnă curăţirea şi restaurarea naturii umane prin harul Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumnezeirea omului până la asemănarea cu Dumnezeu. De fapt, încă în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu propunea ca termenul grecesc metanoia să fie tradus nu prin poenitentia, ci prin resipiscentia, care înseamnă „venire în sine”, „restabilirea sinelui”. Nici această variantă de traducere nu este foarte exactă, dar ea este mai ontologică, şi mai puţin psihologică şi juridică.
Dintr-o discuţie purtată zilele trecute:
– Părinte, cum să deosebesc un creştin adevărat de unul fals?
– Întreabă-l dacă aşteaptă sfârşitul lumii şi doreşte ca acesta să vină cât mai repede. Şi dacă va spune că DA, înseamnă că e creştin adevărat, iar dacă va spune că sfârşitul lumii trebuie evitat sau amânat cât mai mult posibil, înseamnă că acela e un creştin fals şi nu vrea să fie cu Hristos!
Omul contemporan nu prea înţelege ce înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul (cf. Marcu 12:33; Luca 10:27). De cele mai multe ori interpretarea este una superficială, pietistă şi sentimentalistă, dar nicidecum duhovnicească.
Vă propun spre lectură trei articole de-ale părintelui Alexandr Schmemann, traduse de Ionuţ Carp de pe pagina dedicată acestui renumit teolog occidental.