Highslide for Wordpress Plugin

Catehizare şi Misiune

IPS Athanasie de Limassol: „N-o să fie nimic mai mult și nimic mai puțin decât ceea ce va îngădui Dumnezeu”

de

Voi încerca să spun câteva cuvinte despre cum poate un om botezat în numele Sfintei Treimi, care este fiu al Bisericii, și care vrea, sau care trebuie să lucreze conform poruncilor Evangheliei, să înfrunte realitatea acestei lumi în care trăim.

În Cipru avem o realitate cruntă. Știți că în urmă cu 38 de ani turcii au invadat Ciprul, ne-au luat patria, au omorât oameni, s-au întâmplat multe lucruri … să nu le mai pomenim. Fiecare perioadă are evenimentele ei. Și vremea în care trăim are realitățile ei. Și fiecare perioadă le va avea pe ale ei. Nu va exista o perioadă în care să nu se întâmple nimic, pentru că lumea se îndreaptă spre vremurile de Apoi.

Citește mai mult

Pr. Vasile Tudora – Împărtăşirea pe timp de pandemie

de

Pandemia, care a reușit să înghită întreaga lume în minusculul său pântece viral, a stârnit în același timp o discuție aprinsă în Biserica Ortodoxă cu privire la modul de împărtășire al credincioșilor cu sfintele taine. Sub presiunea crescândă a guvernelor seculare și a științei medicale atee, care încearcă, pe alocuri, să schimbe tradiția seculară a împărtășirii cu o singură linguriță, Biserica încearcă să dea un răspuns bun acestei noi provocări.

Ca să fim lămuriți de la început, nu voi dezbate în nici un fel metodele de împărtășire ale credincioșilor deoarece , cred cu tărie, nu aici stă problema în cele din urmă. Dacă studiem bine lucrurile, chiar și lingurița tradițională a fost o noutate acum vreo zece secole în urmă. Dar trebuie să punctăm cu fermitate că doar Biserica cea Una, Sfântă și Sobornicească poate decide cum și în ce fel se poate face acest lucru. Biserica nu ia hotărâri ca urmare a presiunii exterioare a puterilor seculare, nici pentru că ar dori să prelungească, cu orice preț spiritual, viața actuală, ci Biserica decide doar din punctul de vedere al vieții veșnice a credincioșilor în Împărăție. Dacă trebuie schimbat ceva sau nu, Biserica va hotărî, cu autoritatea ei sinodală, și noi vom face ascultare. Aceasta este calea ortodoxiei. Mai mult, trebuie sa recunoaștem și faptul că, orice nouă metodă am inventa, până la urma, va fi respinsă de scrutinul din ce în ce mai sever și mai despotic al științelor și guvernelor secularizate.

Citește mai mult

Sinodul Bisericii Ruse: DESPRE NUMELE DE BOTEZ

de

Încă pe când eram mic copil, dar destul de bine ancorat în viaţa Bisericii, am observat că în [Republica] Moldova există o mare problemă cu numele de botez. Chiar şi unii preoţi pe care eu îi consideram mai luminaţi, refuzau să boteze cu nume pe care nu le găseau în calendar[ul rusesc], iar dacă alţi preoţi mai „liberali” acceptau anumite nume mai „la modă”, cei care se considerau pe sine „conservatori” şi „tradiționaliști” refuzau să-i pomenească, să-i împărtăşească, să-i cunune sau să-i înmormânteze cu acele nume. Unii chiar inventau tot felul de rugăciuni şi slujbe speciale de schimbare a numelui, cauzând traume duhovniceşti şi psihologice irecuperabile.

Mai târziu, am înţeles că toată această prostie vine din mediul rusesc, unde nu se acceptă nici măcar pronunţii diferite sau traduceri de nume, şi în orice biserică poţi fi refuzat la pomenire, pe motiv că, neavând un nume de sfânt, nu ai nici înger păzitor. Deja de mai bine de zeci ani tot vorbesc despre asta, iar acum opt ani în urmă am scris şi un studiu în care am explicat cum stau lucrurile din punct de vedere ortodox (nu rusesc!).

În 2012, de prin culoarele Patriarhiei Ruse s-a emis şi o circulară care permitea botezarea şi pomenirea la slujbe a celor care poartă nume naţionale din alte ţări, dar impactul acelei circulare a fost minim, iar în Moldova nimeni nu s-a grăbit să o traducă şi să o implementeze. Chiar dacă, între timp, mulţi preoţi moldoveni s-au mai luminat la acest subiect, „iluminarea” nu se datorează indicaţiilor de la Moscova, ci mai degrabă contactului cu România şi Occidentul. Există însă destui preoţi, consideraţi mari „guru” printre „pravoslavnicii moldoveni”, care merg pe vechile principii şi nu acceptă să boteze nici măcar cu variante feminizate ale numelor masculine (Andreea, Mihaela, Gabriela etc.), deşi aceasta este o practică curentă în toate mănăstirile de maici din lume, inclusiv din Rusia.

Recent, pe 26 decembrie 2019, Sinodul Bisericii Ruse (înţelegând şi lipsa de efect a Circularei din 2012) a emis o hotărâre oficială la acest subiect. Am aşteptat trei zile să văd dacă vreun site bisericesc oficial din Moldova o va traduce, întrucât aducerea la cunoştinţă a hotărârilor sinodale este una din obligaţiile episcopilor locului. Dar având atâtea precedente din care am învăţat că nu are rost să mai aştept, am tradus-o personal.

Citește mai mult

Ierom. Dimitrie Ivasco – NU CRED ÎN MOŞ CRĂCIUN

de

A-L pune pe Hristos și Nașterea Lui pe un loc secundar în viața noastră e identic cu a nu-L pune pe nici un loc . Pentru că ceea ce nu-i la locul lui, nu-i unde se cuvine.

Povestea lui Moș Crăciun e o poveste inventată. Nu de foarte mult timp. Însă Naștere lui Hristos este Adevărată. De peste 2000 de ani se propovăduiește acest adevăr. În ultimul timp asta cam deranjează. Omul inventează…, iar Dumnezeu proniază.

Nu avem nevoie pentru copii de povestea ireală a lui Moș Crăciun, care se suprapune cu întâietate Nașterii Mântuitorului lumii – Iisus Hristos (ca atunci când cresc copii să le frângeți inima cu adevărul despre acest “moș” și rolul lui cel mofturos), pentru a deveni mai buni.

Adevărul lui Hristos ne va face mai buni pe fiecare dintre noi.

De ce e lupta asta așa de mare pentru a nu mai fi cunoscut Hristos, ci uitat…, abandonat?!?

Personal nu am fost crescut cu o asemenea poveste a “moșului” și le mulțumesc pentru asta părinților mei. Mai ales mamei care din pruncie îmi vorbea doar de Domnul Iisus Hristos și de tot ceea ce a făcut El pentru noi toți.

Citește mai mult

DUHOVNICIE ŞI PSIHOTERAPIE – Ierom. Athanasie Ulea, medic psihiatru

de

Premize

Biserica este considerată pe drept cuvânt a fi spital duhovnicesc, locul unde omul își află mântuirea, și implicit sănătatea deplină. Această o arată însăși activitatea Mântuitorului, Care a vindecat toată boala și neputința în popor (Mt. 4,23; 9,35), dar și întreaga activitate a Bisericii, care a căutat salvarea integrală a omului, din nevoi și din necazuri.

Cu timpul, oamenii s-au îndepărtat încet dar profund de adevărata revelație a lui Dumnezeu, și „bisericile” au pierdut din capacitatea lor de a aduce măcar alinare, dacă nu vindecare. În acest context de înstrăinare a omului și de însingurare a lui în lumea aceasta, psihoterapia apare ca o încercare de suplinire a acestui gol lăsat de absența Bisericii, respectiv de alungarea ei din societate[1]. Însă chiar dacă nu își mai recunosc rădăcinile, metodele psihologice au multe în comun cu metodele de vindecare duhovnicească, cunoscute în Biserică de mii de ani.

Ne propunem în continuare să schițăm câteva asemănări și deosebiri dintre cele două practici de vindecare sufletească.

Paternitatea duhovnicească

Legătura dintre povățuitor și fiul duhovnicesc este firul legăturii neîntrerupte a filiației care izvorăște din veșnicie și prin care curge harul dumnezeiesc, prin care ne ridicăm la adevărata noastră natură, de dumnezei prin har. În viața duhovnicească se spune de multe ori că cea mai importantă virtute este ascultarea[2]. Acest cuvânt nu este sinonim cu o supunere oarbă, ci se referă mai degrabă la o predare a conducerii sinelui către părintele duhovnicesc, care poate conduce la ceea ce el însuși a devenit, care îl poate crește la îndumnezeire[3]. Din acest motiv se vorbește în Tradiția Bisericii „mai degrabă de paternitate duhovnicească, decât de îndrumare spirituală”[4].

Acesta este modelul Sfintei Treimi: Fiul ascultă și face doar ceea ce vede în Duhul la Tatăl. Logica Treimii, adică logica iubirii, presupune unirea desăvârșită a celor trei persoane diferite, cu trei tipuri de relații diferite. Unitatea de natură manifestată în trei persoane înseamnă unitatea iubirii manifestate în trei tipuri de relație[5].

Înțelegând relațional cuvintele Sfântului Apostol Ioan (1 Ioan 5,7-8), dacă trei mărturisim în cer, trei mărturisim și pe pământ: tatăl, mama și copilul. Această treime de persoane trăiesc de asemenea aceeași iubire, manifestată prin trei tipuri de relație. Doar în cadrul familiar, care ar trebui să reflecte Treimea, omul își poate găsi mântuirea. Dar desigur, familia este doar o imagine efemeră a Treimii, căci ea va fi unită cu Dumnezeu în veșnicie. În lumea monahală, familia spirituală este reflectată de părintele cu fiul duhovnicesc și Duhul Sfânt. Doar în acest cadru familiar poate avea loc nașterea duhovnicească. De aceea mântuirea nu poate fi concepută decât în familie, acolo unde iubire rodnică aduce viața. Sihastrul și nebunul pentru Hristos sunt cazuri speciale de viețuire, căci doar după ce aceste persoane au ajuns la desăvârșire, au fost chemate la această viețuire direct de către Dumnezeu[6].În mod practic, relația părinte – fiu duhovnicesc în Duhul Sfânt este cel mai important lucru în viețuirea creștină și care reflectă cel mai fidel unimea iubirii și treimea manifestării ei.

Așa cum Fiul învață și face doar ceea ce a văzut la Tatăl, iar Duhul nu dă decât din cele ale Fiului, la fel și în familie copilul își imită părinții și devine conștient sau mai mult inconștient ca ei. În mod aproape inevitabil, în mod natural, copilul devin asemenea părinților, mai devreme sau mai târziu vor arata sau se vor confrunta cu patimile și lipsurile părinților. Tot la fel, și fiul duhovnicesc crește în viața duhovnicească prin ceea ce aude, vede și mai ales trăiește la părintele lui. Acesta este motivul pentru care Maica Domnului este atât de iubită de creștini, ea fiind simbolul și modelul nașterii și creșterii lui Dumnezeu în om.

Citește mai mult

LITURGHIERUL MISIONAR – o abordare catehetică, pastorală şi misionară a slujbelor ortodoxe

de

Mânat de propriile căutări şi trăiri, precum şi de îndemnul şi încurajările mai multor preoţi şi prieteni, deja de peste 10 ani lucrez la un proiect misionar de redactare a textelor liturgice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum a ieşit de sub tipar prima ediţie a unui Liturghier Misionar, care este menit să-i ajute în primul rând pe preoţi, dar şi pe studenţii la teologie şi pe simplii credincioşi să înţeleagă locul şi sensul fiecărui element liturgic din slujbele Vecerniei, Utreniei şi a Liturghiei. O asemenea abordare a slujbelor ortodoxe există deja de mai mult timp în diaspora ortodoxă şi aceasta nu este nici pe departe o inovaţie sau o trădare a Tradiţiei Bisericii, ci o înţelegere a priorităţii „duhului” faţă de „literă”, şi o ştergere a prafului sau a fumului (deja alergic) ce s-a depus peste textele liturgice. Conform hotărârilor Sinodului VII Ecumenic, dacă chipul unei icoane nu mai este clar şi nici nu poate fi restaurat, acea icoană trebuie scoasă din uzul liturgic, pentru că nu-şi mai împlineşte rostul iniţial; în cel mai bun caz ea devine piesă de muzeu. O abordare asemănătoare Biserica a avut-o şi faţă de slujbe şi textele liturgice, deşi, întotdeauna au existat oameni care consideră că şi icoanele, şi slujbele, chiar dacă nu mai sunt înţelese şi desluşibile, trebuie lăsate neatinse, deşi însăşi această neatingere nu înseamnă conservare, ci ignoranţă, care lasă să se adune şi mai mult praf sau fum… Deci eu nu am făcut altceva decât să şterg praful şi să restaurez chipul unor elemente liturgice devenite neclare sau lipsite de sensul lor primar.

Principiile de lucru la Liturghierul Misionar au fost enunţate şi în Introducerea acestei cărţi, pe care o redăm mai jos:

Citește mai mult

Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

de

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Citește mai mult

Pr. Stefanos Alexopoulos: DESPRE CONVERTIRE, CATEHIZARE ŞI BOTEZ

de

Deja de mai mulţi ani scriu şi vorbesc despre necesitatea catehizării înainte de Botez. Unii clerici şi mireni au înţeles acest lucru şi caută diferite modalităţi pentru a pune în practică această regulă obligatorie a Bisericii. Am auzit însă şi cazuri când, chiar episcopul locului i-a ordonat preotului "să nu o facă pe deşteptul", ci să-i boteze pe toţi laolaltă, fără nici un fel de cateheză, pentru că "noi suntem de neam creştin". No comments…

Mă bucur că pr. prof. Stefanos Alexopoulos (grec din SUA) vine să confirme şi să susţină practica catehizării, prezentându-ne studiul "Primirea convertiţilor în Biserica Ortodoxă: teorie şi practică", publica de noi în traducerea lui Mihai Răducă. 

Citește mai mult

Folosirea aghesmei: întrebări şi răspunsuri

de

Recent am primit două întrebări despre folosirea aghesmei, parvenite de la doi preoţi de pe la poalele Carpaților.

Întrebarea I: În perioada Bobotezei, dar şi în restul anului, cei care se împărtășesc – preoți şi mireni – pot lua şi Agheasmă Mare? Vă rog să argumentați dogmatic, liturgic şi patristic. 

Citește mai mult