Părinte Petru, vă rog să ne explicaţi care este sensul slujbei Litiei şi când ar trebui săvârşită ea? Care sunt diferenţele în rânduiala românească sau cea rusească? Ne puteţi propune un text al rugăciunii „Mântuieşte poporul Tău…” cu sfinţii pe care ar fi mai bine să-i pomenim?

Sporadic deja am răspuns la aceste întrebări pe forum, dar şi în cursul despre Agripnia monahală. Acum voi încerca să sistematizez un răspuns mai amplu, propunându-vă şi o variantă de text al slujbei Litiei şi binecuvântării pâinilor. Răspunsul este mai mult pentru clerici şi teologi, dar sper să fie înţeles şi de simplii credincioşi. 

Părinte Petru, ştiu că în cartea sfinţiei voastre despre Liturghie aveţi un capitol despre troparul Ceasului III în epicleză, dar cartea nu o mai găsesc prin librării şi v-aş ruga să puneţi pe net măcar acest capitol, care mi se pare important. Poate în procesul de editare a unui nou Liturghier de către Patriarhie se va lua în calcul şi cercetarea sfinţiei voastre şi vom avea un Liturghier mai bun, fără elemente în plus sau minus. Vă mulţumesc!

Cartea „Liturghia ortodoxă: istorie şi actualitate” (Ed. Sophia, 2008) într-adevăr s-a epuizat, dar la anul viitor va ieşi probabil ediţia a II-a, la care deja lucrez. Nu am de făcut prea multe retractări, dar vreau să o completez cu unele capitole noi şi să îmbunătăţesc traducerea textului Liturghiei.

La rugămintea Dvstră pun pe blog capitolul despre interpolarea troparului Ceasului al III-lea în textul epiclezei (PDF), deşi nu cred ca publicarea lui va influenţa în vreun fel Comisia liturgică de la Bucureşti în abordarea acestei probleme. Din câte ştiu, anumite propuneri de-ale mele au fost deja luate în seamă (indiferent că am fost sau nu citat; deja ţine de onestitatea lor). Problemele „spinoase” vor rămâne însă în ceaţă încă mult timp, pentru că patriarhul şi alţi teologi din preajmă acţionează cu prudenţă atunci când e vorba de unele modificări mai radicale. În principiu au dreptate, însă nu ştiu de ce se uită că introducerea unor elemente greşite s-a făcut pe furiş, de nişte călugări copişti cu o pregătire teologică îndoielnică, iar un ditamai Sfânt Sinod se teme chiar şi atunci când are autoritatea supremă, iar lucrurile sunt foarte clare. Nu intră însă în competenţa mea să mă pronunţ asupra acestor aspecte. Să ne rugăm să avem în sfârşit o ediţie bună a Liturghierului, în editarea căruia sunt dispus să mă implic cu toată dăruirea. 

Rugăciunea este respiraţia şi hrana sufletului fără de care omul, creat de Dumnezeu şi spre comuniunea cu El, nu poate trăi. Necesitatea rugăciunii este simţită mai ales în momentele grele ale vieţii, şi Dumnezeu răspunde nevoilor noastre, dacă cerem cu credinţă şi nădejde. Ar fi însă mai corect ca fiecare creştin să se roage permanent – şi la bine şi la rău – mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate.

Rugăciunea creştinului nu trebuie să fie niciodată formală sau grăbită, ci fiecare cuvânt trebuie rostit rar şi pătrunzător, ca mintea şi inima să reuşească să intre în acest dialog tainic cu Dumnezeu. O condiţie importantă pentru rugăciune este ca omul să fie împăcat cu toţi şi să-şi recunoască starea de păcătoşenie în faţa lui Dumnezeu, pentru care să ceară iertare şi milă de la El.

Rugăciunea poate decurge mai bine şi mai cu folos dacă şi condiţiile exterioare sunt favorabile. Este important ca fiecare creştin să aibă un ungheraş cu icoane (preferabil orientat spre răsărit) şi acolo să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară; în caz de nevoie însă, ne putem ruga oriunde şi oricum, chiar şi fără icoane. De asemenea este bine ca în faţa icoanelor să aprindem o lumânare sau o candelă, iar sunetele şi gălăgia exterioară, atât cât ne stă în putinţă, să le înlăturăm sau să nu le băgăm în seamă, pentru a ne putea aduna mintea şi a o concentra doar la rugăciune.  

Un alt aspect la care trebuie să ne oprim se referă la înseşi cuvintele rugăciunii. În principiu, lui Dumnezeu ne putem ruga cu orice cuvinte şi în orice limbă, numai că în rugăciunile improvizate ale creştinilor (mai ales ale celor mai „îndepărtaţi de Biserică”) se pot strecura multe greşeli care pot face rugăciunea greşită şi „ineficientă”. De aceea Biserica recomandă anumite rugăciuni concrete: fie de inspiraţie biblică – cum sunt Psalmii sau „Tatăl nostru…”, fie rugăciuni scrise de anumiţi Sfinţi, care prin viaţa lor au bine-plăcut lui Dumnezeu, devenind pentru noi modele duhovniceşti demne de urmat. Iată de ce Biserica reeditează la nesfârşit diferite cărţi de rugăciuni, pentru ca creştinii să se roage „corect” şi „suficient”, urmând exemplu Sfinţilor. Astfel de cărţi cu rugăciuni trebuie să existe în fiecare casă, dar ele trebuie şi folosite în fiecare zi de membrii familiei şi nu pur şi simplu „ţinute la icoane”. Nu ne este de nici un folos dacă avem una sau mai multe cărţi de rugăciuni în casă, dar nu ne rugăm din ele; ba chiar ne osândim, căci avem toate posibilităţile şi mijloacele de a ne ruga, dar nu vrem să o facem. Iar Dumnezeu ne va judeca nu doar după fapte, ci şi după gânduri, intenţii şi mai ales după posibilităţile noastre de a face o faptă sau alta.

Pentru a fi de folos creştinilor, am hotărât şi noi să edităm această carte de rugăciuni mai întâi în format electronic, iar la timpul rânduit de Dumnezeu o vom şi tipări, dar nu ne-am limitat la retipărirea conţinutului după alte cărţi, ci am făcut şi unele îmbunătăţiri demult aşteptate. Trebuie să se ştie că majoritatea rugăciunilor Bisericii Ortodoxe au fost scrise în limba greacă veche, de aceea, pentru a tipări un text bine tradus şi adecvat limbajului omului contemporan (pentru a fi pe înţelesul acestuia), a trebuit să verificăm fiecare rugăciune după textul grecesc, dar şi după traducerile slavone ale diferitelor rugăciuni. În unele locuri a trebuit să facem unele schimbări mai radicale, în altele – unele aproape neobservate. Au rămas şi multe locuri unde am fi dorit să intervenim, dar pentru că oamenii prea mult s-au obişnuit cu o anumită variantă a textului şi de cele mai multe ori o repetă din inerţie fără să-i intereseze sensul şi corectitudinea textului, am considerat oportun să lăsăm vechile variante de traducere.

În ce priveşte conţinutul cărţii, precizăm că din ea au fost scoase toate prevederile legate de prezenţa preotului la aceste rugăciuni, lăsând strict ceea ce ţine de rugăciunea de acasă a credincioşilor de rând. Majoritatea cărţilor de rugăciuni pur şi simplu duceau în eroare pe creştini cu acele prevederi, deşi se ştie foarte bine că prezenţa preotului la rugăciunile obişnuite ale creştinilor este o excepţie extrem de rară.

Alte modificări făcute la anumite rugăciuni sau rânduieli au şi ele diferite explicaţii şi argumente întemeiate, pe care nu le putem enumera şi explica aici, dar ele nu trebuie să provoace nedumeriri sau nelinişte, chiar dacă anumite texte sau exprimări nu sunt conforme cu obişnuinţele noastre. Până la urmă este vorba de obişnuinţe…

Vă punem deci la dispoziţie această carte de rugăciuni, pe care puteţi să o printaţi şi, sperăm, o veţi folosi spre folosul şi întărirea duhovnicească a dumneavoastră şi a întregii Biserici Ortodoxe, din care cu toţii facem parte.

DESCĂRCAŢI CARTEA ÎN FORMAT PDF (aranjare 2 pagini /1 foaie, pentru comoditate)

Cuprinsul:

Rugăciunile dimineţii
Rugăciunile meselor
Rugăciunile de seară
Rugăciuni pentru diferite trebuinţe
Rânduială înainte de spovedanie
Pavecerniţa Mică
Canon de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos (altul decât cel din Ceaslov)
Paraclisul Maicii Domnului
Canonul către Îngerul păzitor
Rânduiala Sfintei Împărtăşiri
Rugăciunile de mulţumire  după dumnezeiasca împărtăşire
Rânduiala ceasului pascal

Articolul abordează problema folosirii unui potir mare sau a mai multor potire mici la Liturghiile la care slujesc mulţi clerici şi se împărtăşesc mulţi credincioşi.  

La sfârşitul secolului al XX-lea în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe Ruse a avut loc o schimbare importantă: aproape peste tot mirenii au început să se împărtăşească mult mai des decât o făceau anterior.

  Majoritatea mirenilor, ba chiar şi a clericilor, în special cei care au venit în Biserică în ultimii 20 de ani, au şi uitat că până nu demult, împărtăşirea de câteva ori pe an era considerată drept normă: o dată – de două ori în Postul Mare (de obicei în prima şi ultima săptămână) şi o dată – de două ori în cealaltă perioadă a anului (de ziua onomastică şi, uneori, în postul Crăciunului şi al Adormirii Maicii Domnului). Aceasta era practica Bisericii Ruse de până la revoluţie (anul 1917 – ierom. Petru), oglindită în „Catehismul” Sf. Filaret al Moscovei: „Primii creştinii se împărtăşeau în fiecare zi de duminică; însă din cei de acum, puţini au acea curăţie a vieţii, pentru a fi pregătiţi de a lua parte mereu la o Taină atât de măreaţă. Biserica, cu glas părintesc, îi îndrumă să se spovedească înaintea preotului duhovnic şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos: pe cei râvnitori de viaţă cuvioasă – de patru ori pe an ori în fiece lună, iar tuturor celorlalţi – numaidecât o dată în an.”[1] În zilele noastre, împărtăşirea o dată în lună despre care Sfântul Filaret vorbeşte ca despre o nevoinţă deosebită a „câtorva”, a devenit o normă pentru oamenii îmbisericiţi, iar mulţi dintre ei se apropie de Sfânta Împărtăşanie în fiecare zi de sărbătoare şi duminică.

  Încă o schimbare importantă constă în creşterea numărului de slujbe în sobor (cu mai mulţi clerici odată – ierom. Petru). După mulţi ani de persecuţii, Biserica a obţinut libertate, iar acest fapt a dus la creşterea numărului de clerici şi, respectiv, la creşterea numărului celor ce slujesc şi se împărtăşesc la o Liturghie.

  Prezentul articol e dedicat nu aprecierii generale a acestor fenomene, ci analizei uneia din consecinţele lor şi anume, practica săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii cu folosirea unui potir de volum mare.

În zilele noastre, la Liturghia arhierească, în special când se adună mulţi credincioşi, deseori se utilizează un potir de un volum impunător, cu înălţimea cât jumătate de om şi un volum de trei, cinci sau chiar nouă litri. Potire euharistice cu un volum mai mare de un litru se folosesc şi la slujbele din unele parohii mai mari, mai ales la marile sărbători. La utilizarea potirelor de mai mulţi litri, în timpul Proscomidiei, de regulă, în potir se toarnă doar o parte din vinul cu apă pregătit pentru sfinţire, iar cea mai mare parte (de vin – ierom. Petru) se toarnă după Intrarea Mare, din cauza greutăţii de a duce la Intrarea Mare un vas de mai multe kilograme. Apoi, la încheierea rugăciunii euharistice şi la ecfonisul „Sfintele sfinţilor”, preacuratul Sânge se toarnă din potirul mare în unele de mărimi obişnuite, deci de volum 0,5-0,75 litri. Astfel, cea mai mare parte a vinului euharistic, şi mai târziu a Sfântului Sânge, se află în potirul principal nu în timpul întregii Liturghii, ci doar pe parcursul părţii ei „sfinţitoare”, de la Intrarea Mare până la împărtăşirea clerului.

  După părerea multor clerici, cazul unei Liturghii la care se împărtăşesc mulţi credincioşi nu admite o altă soluţie decât folosirea unui potir imens, cu turnarea în el a unei cantităţi mari de vin, şi împărţirea lui ulterioară în mai multe potire. Iar la întrebarea dacă se admite punerea pe Sf. Masă, până la sfinţirea Sfintelor Daruri, a câtorva potire de volum obişnuit şi nu a unui mare, răspunsul este: Nu. Se aduce şi un argument „teologic”: noi toţi ne împărtăşim „dintr-o singură pâine şi un singur potir”, atunci cum putem pune pe altar câteva potire? Aceasta, chipurile, ar încălca simbolismul euharistic.

  Dar oare ce indica în situaţii similare tradiţia Bisericii vechi, în care împărtăşirea concomitentă a unei mulţimi de credincioşi în imensele biserici (să ne amintim bazilicile construite de Sf. Împărat Constantin cel Mare sau biserica constantinopolitană a Sfintei Sofii) nu era deloc o raritate?

  O însemnătate deosebită printre vechile mărturii o au datele referitoare la serviciile divine din Constantinopol şi Bizanţ în general, deoarece tradiţia noastră liturgică este o moştenire directă şi o continuare a celei bizantine. Datele arheologice mărturisesc că până şi cele mai mari potire bizantine nu întreceau volumul de 0,75-1 l.[2] Evident că un singur potir la liturghia din biserica Sfintei Sofii ar fi fost insuficient. Şi-atunci ce făceau bizantinii? Sursele patristice şi liturgice dau un răspuns unanim: ei săvârşeau Euharistia cu mai multe vase simultan.[3] Apropo, şi discuri cu Agneţe pe ele puteau fi mai multe.

  Pentru prima dată despre mai multe potire la Dumnezeiasca Liturghie pomenesc „Constituţiile Apostolice” (VIII. 12. 3) – o culegere de documente ale creştinismului primar, redactarea finală a cărora a avut loc pe la anul 380 în Antiohia.[4] Cu referire la Constantinopol despre mulţimea de discuri şi potire în rânduiala Dumnezeieştii Liturghii mărturiseşte „Cronica pascală” din sec VII.[5] Aceste date sunt confirmate de Sf. Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte şi despre un înţeles simbolic al numărului impar de potire care trebuie folosit la Liturghie.[6] Într-un şir de culegeri bizantine ale textelor liturgice începând cu „Evhologhiul Barberini”, cel mai vechi manuscris păstrat al Liturghierului şi Molitfelnicului bizantin (Vat. Barb. gr. 336, sfârşitul secolului VIII.), dar mai ales în scrierile destinate slujbelor arhiereşti, în rubrica rânduielii Dumnezeieştii Liturghii se vorbeşte nu de un „potir”, ci de „[mai multe] potire”.[7] Şi rânduiala bizantină a Liturghiei patriarhale/arhiereşti din sec. XIV, compusă de Dimitrie Ghemistos, de asemenea menţionează mai multe potire.[8] În sfârşit, iconografia Intrării Mari din frescele bizantine şi balcanice din secolele XIV-XVI de asemenea ilustrează mai multe potire.

  Pe lângă simpla menţiune a mai multor potire, unele surse bizantine conţin şi indicaţii tipiconale privind săvârşirea Euharistiei în acest caz. Sf. Simeon al Thessalonicului precizează că cuvintele Proscomidiei nu se schimbă, „chiar dacă sunt mai multe potire”.[9] În rânduiala Liturghiei descrisă de Dimitrie Ghemistos se spune că la Intrarea Mare patriarhul aşează discul pe altar, iar potirele le aranjează în pereche din ambele părţi ale discului.[10] În scrisoarea către episcopul Pavel de Gallipoli a patriarhului constantinopolitan Nicolae al III-lea Grămăticul (sfârşitul sec. XI)[11], se vorbeşte pe larg despre faptul că discurile se aranjează în formă de cruce, iar potirele – între braţele acestei cruci.

  Astfel, săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii cu mai multe potire şi mai multe discuri nu constituia cazuri izolate, ci o practică bizantină absolut obişnuită, care, mai ales la Liturghia arhierească era chiar normativă. De ce atunci ea a dispărut în epoca post-bizantină? Se pare că dispariţia ei a fost condiţionată de instalarea practicii împărtăşirii rare şi a tendinţei generale de a micşora dimensiunile bisericilor.[12] În bisericile mici, în cazul în care se împărtăşesc puţini credincioşi, necesitatea întrebuinţării unei cantităţi impunătoare de vin euharistic a dispărut, şi cu ea şi necesitatea săvârşirii Liturghiei cu mai multe potire.

  Cu toate acestea, încă mult timp după aceea, practica săvârşirii Intrării Mari cu mutarea concomitentă a mai multor potire s-a păstrat, doar că potirele, cu excepţia celui principal, erau purtate goale.[13] Deja Sf. Simeon al Thessalonicului descrie această practică şi, mai mult ca atât, îi oferă o explicaţie, susţinând, că mutarea potirelor goale la Intrarea Mare are loc cu „ca semn al cinstirii cinstitelor Daruri”.[14] O practică similară a fost cunoscută şi în Rusia înainte de patriarhul Nikon (sec. XVII – ierom. Petru): la slujbele din marele catedrale ale Rusiei, de sărbători, la Intrarea Mare erau mutate nu doar discul şi potirul cu pâinea şi vinul euharistic, dar şi multe alte vase goale, printre care şi „sioanele”, adică chivotele[15] (pentru păstrarea Sfintelor Taine – ierom. Petru). Obiceiul de a purta chivotul în timpul Intrării Mari, pe lângă disc şi potir, se păstrează şi astăzi în Biserica Rusă la slujba întronizării Patriarhului.[16]

  Revenind la situaţia bisericească actuală, ne putem pune întrebarea: ce ne împiedică în zilele noastre să ne întoarcem la practica bizantină a săvârşirii Liturghiei cu mai multe potire? Pentru un răspuns la această întrebare e nevoie să apreciem părţile pozitive şi negative ale săvârşirii Liturghiei cu un potir cu volumul de câţiva litri. Prima parte pozitivă ar fi faptul că un potir mare e o reprezintare simbolică evidentă a unităţii Bisericii în Euharistie şi ar ilustra cuvintele din anaforaua Sfântului Vasile cel Mare: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-oi Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Duh Sfânt”. A doua parte pozitivă e fastul şi măreţia care pot fi observate la săvârşirea cu vase mari a Liturghiei.

  Aceleaşi argumente însă, pot fi uşor răsturnate. În primul rând, discul şi potirul foarte mari pot părea pentru cineva ca inestetice şi groteşti. În al doilea rând, chiar dacă utilizăm un potir voluminos, spre finalul Liturghiei Sfântul Sânge oricum se va tuna în potire mai mici, din care se vor împărtăşi credincioşii; de aici rezultă că pe altar, la momentul împărtăşirii, deja nu mai stă un singur potir, ci mai multe potire. Deci, la slujirea cu un singur potir mare simbolismul oricum e încălcat, doar că în alt mod. De asemenea, observăm că după Intrarea Mare în potir se mai toarnă vin, iar acest vin adăugat, spre deosebire de cel aflat în potir, nu a fost turnat la Proscomidie cu rostirea cuvintelor rânduite şi nu a participat la procesiunea Intrării Mari. Iar această procesiune e şi ea încărcată cu anumite simbolisme.

  Pe lângă toate acestea, însuşi argumentul în favoarea „potirului unic” care, chipurile, ar simboliza unitatea Euharistiei poate fi combătut. În primul rând, bizantinii cunoşteau foarte bine cuvintele propriei lor anaforale, iar aceasta nu-i împiedica totuşi să săvârşească Liturghia cu mai multe potire. În al doilea rând, şi cel mai important, în anaforaua Sfântului Vasile Cel Mare nu se spune despre un anume potir de la o Liturghie concretă, ci despre Potirul lui Hristos la general, despre acel Potir cu Preasfântul Sânge vărsat de El pentru întreaga lume. Acest Potir e unul şi acelaşi în toate bisericile din toată lumea, indiferent câte potire ar sta pe Sfânta Masă. Precum mulţimea potirelor în mulţimea bisericilor sunt în esenţă unul şi acelaşi Potir a lui Hristos, la fel şi mulţimea potirelor, care stau pe altarul unei biserici în timpul Dumnezeieştei Liturghii, sunt în esenţă acelaşi Potir.

De altfel, motivele pentru a scrie acest articol nu au fost de ordin teologic sau istorico-bisericesc, ci practic. Ele apar, în primul rând, atunci când trebuie turnat Sfântul Sânge din potirul mare în potire de mărimi mai mici. Însuşi volumul unui astfel de potir considerabil îngreuiază anumite mişcări cu el, mai ales că este vorba de Sfântul Sânge, din care nici o picătură nu trebuie să fie pierdută în procesul turnării în potire. Autorul acestor rânduri nu o dată a fost martorul unor scene dezolante: când, turnând Sfântul Sânge dintr-un potir impunător, preotul vărsa cantităţi semnificative din el pe antimis, altar, veşminte,’ şi chiar pe podea. Uneori potirul poate fi atât de mare, încât preotul, stând la Sfânta Masă, nici nu-i vede conţinutul şi toarnă Sfântul Sânge intuitiv. O dovadă vie a acestor scene sunt şi antimisele pătate cu Sfântul Sânge, ce stau pe altare în multe din bisericile noastre.

  Altă problemă pracitcă e legată de consumarea Sfintelor Daruri rămase după împărtăşire, mai ales că folosirea unui potir mare face dificilă aprecierea cantităţii necesare de vin euharistic (ce trebuie turnat la Proscomidie – ierom. Petru), iar spălarea unui potir mare nu este deloc uşoară. În sfârşit, utilizarea potirelor mari nu e îndreptăţită din punct de vedere economic. În parohii, de exemplu, slujbele arhiereşti sau cu un număr foarte mare de credincioşi (care vor să se împărtăşească – ierom. Petru) nu sunt atât de frecvente, însă de dragul lor, parohia este nevoită să cheltuiască fonduri mari pentru a cumpăra potire voluminoase scumpe, folosite ulterior doar la ocazii speciale.

  În viziunea noastră, greutăţile descrise care apar la folosirea unor potire mari ar trebuie să ne facă să ne amintim de practica bizantină a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii cu mai multe potire de dimensiuni obişnuite,  mărturiile căreia au fost consemnate clar şi în mod repetat într-un şir întreg de izvoare. În acord cu această practică, câteva potire trebuie să se afle pe Sfânta Masă nu după sfinţirea Sfintelor Daruri, ci până la sfinţirea lor, încât la momentul prefacerii vinului în Sângele lui Hristos pe altar să fie toate potirele din care urmează să se împărtăşească credincioşii. Astfel, dacă am urma întocmai tradiţia bizantină, ar trebui să folosim potirele deja la Proscomidie, după care să le scoatem pe toate în procesiunea de la Intrarea Mare. Putem totuşi, să propunem o variantă mai puţin radicală, dar mai practică: doar potirul principal să fie scos la Intrarea Mare, iar celelalte să fie puse lângă el la începutul rostirii Simbolului de Credinţă. Şi într-un caz şi în altul dispare riscul vărsării Sfântului Sânge la turnarea lui dintr-un potir în mai multe. Dispare şi necesitatea de potire imense, utilizarea cărora la Liturghie naşte atâtea incomodităţi de ordin practic.

 Revista „Jurnalul Patriarhiei Moscovei”, nr. 9 / 2011

Traducere din limba rusă: Radu Bulat
Corectură şi redactare: Ieromonah Petru Pruteanu

Descărcaţi varianta PDF

Întrebare: Părinte Petru, aș vrea să știu care sunt riturile liturgice la slujba Ceasurilor, pentru că Ceaslovul nu face precizări. Mă refer la Ceasurile 1, 3 şi 6, mai puțin la Ceasul 9, pentru care avem în Ceaslov rânduială. Mă interesează ce face preotul la slujba Ceasurilor, de unde dă binecuvântarea, de unde rostește „Dumnezeule milostiveşte-te spre noi…”, de unde rostește în Postul Mare rugăciunea Sf. Efrem Sirul, dacă citește preotul rugăciunea fiecărui Ceas, şi dacă în Postul Mare, după ce s-au citit cei 3 psalmi, preotul trebuie să iasă în fața Sf. Uși la acele tropare ce se cântă cu metanii? Am înțeles că Ceasurile se citesc în pronaos de strană, dar preotul unde stă? Acest lucru mă interesează. Cum ar fi corect în parohie să se facă, dacă după ele săvârșesc Liturghia? Vă mulțumesc!

Răspuns:  

1.      Din câte-mi dau seama, Dumneavoastră sunteţi din România şi cunoaşteţi doar practica parohială a acestei Biserici locale, unde nu se citesc Ceasurile în parohii, dar dacă aţi merge în orice mănăstire din România, aţi vedea cum se citesc aceste Laude. În Basarabia, ca şi în întreaga Biserică Rusă, Ceasurile se citesc şi în parohii, deşi acest lucru nu este obligatoriu şi nici firesc. În forma în care le avem astăzi, Ceasurile sunt laude strict monahale, ca şi Pavecerniţa sau Miezonoptica, iar săvârşirea lor în parohie de multe ori are motivaţii practice, pentru a umple anumite goluri.^[1] Nici mănăstirile, cu excepţia celor athonite, nu mai săvârşesc rânduiala Ceasurilor la orele necesare, ci le consideră ca nişte elemente care pur şi simplu nu trebuie lăsate, dar fără să se înţeleagă de ce şi când trebuie puse).

2.     Aşa cum am scris şi aici despre practica athonită, Ceasurile sunt Laude care se citesc de către monahi la anumite ore, în pridvorul bisericii. Stareţul sau cel mai în vârstă monah ar trebui să spună „Pentru rugăciunile…” şi rugăciunea finală, iar dacă este un preot de faţă, acesta spune binecuvântarea „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi…” şi încheie cu rugăciunea finală. Iată de ce, în vechile Ceasloave, la Ceasurile 1 şi 9 apare binecuvântarea „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi…”, pentru că aceste Ceasuri erau legate de Utrenie şi respectiv Vecernie, când preotul era neapărat de faţă, iar la Ceasurile 3 şi 6 apare „Pentru rugăciunile…”, din cauza că aceste Ceasuri se citeau de monahii simpli, fără legătură cu vreo slujbă importantă şi fără preot. Ruşii însă şi astăzi respectă (în necunoştinţă de cauză) aceste binecuvântări diferite, chiar dacă le rosteşte un preot sfinţit.

3.     În vechea tradiţie liturgică constantinopolitană Ceasurile erau suprimate în zilele de duminici şi sărbători, precum şi în toată perioada Cincizecimii inclusiv în mănăstiri (a se vedea Tipicurile de tradiţie studită), şi aceasta pentru că Ceasurile nu erau considerate compatibile cu sărbătorile, ci numai cu zilele de post. Aşa se explică faptul că nici astăzi Ceaslovul nu are prevăzută rânduiala Ceasului pentru zilele festive, care au tropar, ci numai pentru cele de post (în special din Postul Mare), fără tropar.^[2] În general, Ceaslovul nu vorbeşte nimic despre felul în care trebuie început sau terminat un Ceas sau despre locul din care trebuie citit, iar ceea ce spuneaţi Dumneavoastră cu referire la Ceasul 9, vine nu din Ceaslov, ci din Liturghier, dar şi aceasta este o particularitate a Liturghierului românesc mai nou, care presupune citirea Ceasului 9 şi a Miezonopticii (dându-le rânduiala detaliată), deşi nu-i clar pe ce criterii au fost alese doar aceste Laude. Nu poţi spune că respecţi Tipicul dacă pui doar Ceasurile şi nu pui zilnic şi Pavecerniţa, şi Miezonoptica. Dar şi dacă Laudele monahale nu sunt citite în parohii, nu înseamnă că se încalcă Tipicul şi este un păcat, întrucât Tipicurile sunt diferite şi nu este normal ca mănăstirile şi parohiile să aibă acelaşi Tipic liturgic.

4.     Iar acum să trecem la practică: Ceasurile 3 şi 9 se încep cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…” şi rugăciunile începătoare, pentru că încep un nou ciclu liturgic (aşa cum am prezentat aici), iar Ceasurile 1 şi 6 se încep cu „Veniţi să ne închinăm…” şi continuă Utrenia şi, respectiv, Ceasul 3. Tipicul spune că binecuvântarea se dă din faţa „Uşilor Împărăteşti”, care sunt de fapt uşile centrale dintre pronaos şi naos. Ruşii au confundat (şi confundă şi acum) „Uşile Împărăteşti” cu „Sfintele Uşi”^[3], iar practica a trecut şi în BOR, mai ales că nimeni nu mai citeşte Ceasurile în pronaos, care nici nu este amenajat corespunzător, aşa cum este în Athos (cu denumirea de Lition – spaţiu destinat slujbei Litiei).

5.      După cei trei psalmi, în Postul Mare (iar în trecut şi în celelalte Posturi), strana trebuie să cânte troparul Ceasului, recitat anterior de canonarh – slujire  care s-a păstrat doar în Athos şi în alte câteva mănăstiri de limbă greacă. În majoritatea Bisericilor Ortodoxe, rolul canonarhului a fost preluat de cântăreţi şi numai ruşii fac o excepţie, dând rolul canonarhului diaconului sau chiar preotului. Aşa s-a ajuns ca în Biserica Rusă preotul să spună prochimenele Vecerniei şi Utreniei sau stihurile la „Dumnezeu este Domnul…” şi la Ceasuri. Deci, ar fi corect ca preotul să nu se implice în cântarea acestor tropare, dar se pare că în Biserica Rusă această implicare are şi un rol psihologic şi catehetic. Ieşind preotul din altar să facă metanii, poporul îl urmează, iar dacă nu iese preotul, metaniile nu le mai face nimeni. Iată de ce, după Intrarea Mare de la Liturghia Înaintesfinţitelor, când Liturghierul indică trei metanii (fără vreo rugăciune specială), ruşii au introdus rugăciunea Sf. Efrem Sirul, pentru că fără ea nimeni nu ar mai face cele 3 metanii. Am testat în practică şi m-am convins. Acesta-i nivelul de catehizare şi pricepere…

6.     În contextul în care la noi Ceasurile sunt citite în Biserică, rugăciunea Sf. Efrem se citeşte din faţa soleei. La Ceasurile 1, 3 şi 6 rugăciunea se spune de două ori, cu 12 închinăciuni intercalate, iar la Ceasul 9 – o singură dată, doar cu 3 metanii, fără cele 12 închinăciuni. În trecut acest element nu era legat doar de Postul Mare, ci şi de zilele de rând din alte Posturi. Niciodată rugăciunea Sf. Efrem nu se pune sâmbăta şi duminica.

7.      Cred că în mănăstiri se mai poate respecta rânduiala ca rugăciunea finală să fie rostită de preot (sau chiar stareţ), dar la parohie această rânduială nu cred că este aplicabilă. În unele mănăstiri şi chiar parohii ruseşti, preotul slujitor, întrucât iese pe solee pentru a face Otpust după Ceasul 1, tot el rosteşte şi rugăciunea „Hristoase, lumina cea adevărată…”, apoi săvârşeşte Otpustul. Athoniţii fac Otpust la toate Ceasurile afară de 3 (deşi în vechime se făcea şi după el^[4]), iar românii doar după Ceasurile 1 şi 6, înainte de Liturghie. La ruşi, preotul se închină pentru Liturghie în timpul rugăciunii finale de la Ceasul 6 şi imediat dă binecuvântarea Liturghiei, fără Otpust.  

8.     Condacul „Apărătoarei Doamne…”, de la sfârşitul Ceasului 1 nu are nicio legătură cu acest Ceas, ci este începutul Acatistului Maicii Domnului care se obişnuia să se cânte după Ceasul 1, fără a mai da o binecuvântare specială. Iată de ce ruşii, în perioada Praznicelor Împărăteşti, în loc de „Apărătoarei Doamne…” pun condacul Praznicului, pentru că şi Acatistul Buneivestiri era înlocuit cu cel al Praznicului (dacă îl aveau). Corect însă ar fi să nu se pună nici un fel de Condac, aşa cum găsim în vechile Ceasloave şi în practica athonită contemporană, ci doar rugăciunea şi Otpustul.

 Sper că acest răspuns v-a lămurit în toate problemele legate de rânduiala Ceasurilor.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mijlocirile sfinţilor, am elaborat un Sinaxar tipiconal, pe care îndrăznesc să-l propun clericilor şi credincioşilor din Republica Moldova, dar nu numai. Cu anumite excepţii (menţionate în notele de la subsol), acesta ar putea fi valabil şi pentru clericii şi credincioşii din România. El combină prăznuirile sfinţilor români cu a celor ruşi, dar include şi unii sfinţi ai Bisericii Universale, care nu apar în calendarele obişnuite. Mai mult decât atât, această variantă de Sinaxar vine cu anumite indicaţii tipiconale necesare şi precizează ce fel de slujbă trebuie făcută în fiecare zi.

Contrar practicii ruseşti, am dat mai mare importanţă zilei trecerii la Domnul a sfinţilor, când trebuie să aibă loc pomenirea principală a unui sfânt, iar pomenirea aflării sau mutării moaştelor a fost diminuată sau chiar exclusă din Sinaxar, pentru că ea nu poate constitui zi de pomenire generală în toată Biserica. De asemenea, la prăznuirile multor sfinţi cu cinstire locală, am pus doar Doxologie Mare, nu şi Polieleu sau Priveghere (Agripnie), pentru că:

-         Aceasta este practica liturgică universală, când majorităţii covârşitoare a sfinţilor li se acordă o cinstire simplă (reflectată într-o slujbă simplă). Bisericile din anumite regiuni (unde a trăit / are moaşte sfântul) sau care poartă hramul acelui sfânt, pot face o slujbă mai fastuoasă; 

 -         Nu este însă corect ca sfinţii canonizaţi recent să aibă toţi slujbă cu Priveghere sau Polieleu, iar marii sfinţi ai Bisericii vechi să fie trecuţi cu vederea. E firesc ca în procesul de canonizare a unui sfânt sau după aceea, să se compună o slujbă completă (Vecernie Mică, Vecernie Mare cu Paremii şi Litie, Utrenie cu Polieleu şi indicarea pericopelor biblice la Liturghie), dar nu înseamnă că toţi trebuie să o slujească întocmai, mai ales că aceasta se poate suprapune cu o altă slujbă nu mai puţin importantă;

 -         Exagerarea numărului de slujbe cu Polieleu, mai ales în Postul Naşterii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli, duce la dezlegări nejustificate la peşte – ceea ce contravine duhului ascetic al postului ortodox.

Datele în Sinaxar (care nu este Calendar), aşa cum este şi firesc, au fost date după calendarul bisericesc. În Bisericile de stil vechi, pentru a calcula ziua conform calendarului civil, la data indicată în Sinaxar mai trebuie adăugate 13 zile.

Ar fi bine să se editeze un volum cu slujbele în limba română a multor sfinţi incluşi în acest Sinaxar (ruşi, români, greci etc.), care nu sunt incluse în ediţiile româneşti ale Mineiului. Din câte ştiu, cineva deja lucrează la un asemenea proiect, dar lucrarea nu va apărea în curând, chiar dacă e mult aşteptată. Abia atunci va fi posibil ca Sinaxarul de faţă să fie aplicabil în practică de cei cu multă evlavie.  

Sper ca Sinaxarul elaborat de noi să devină un ghid liturgic util pentru mulţi creştini şi mai ales teologi. Iar dacă aveţi sugestii sau observaţii pe marginea acestuia, le puteţi scrie la comentarii.

Iată fişierul PDF al Sinaxarului nostru. 

Întrebare: Părinte Petru, vă rog să explicaţi de ce unii preoţi din Moldova nu vor să boteze cu nume precum Mihaela, Florin, Ovidiu, Lilia ş.a.? Este adevărat că persoanele care nu primesc nume de Sfinţi nu au Înger Păzitor şi dacă au nume necreştineşti trebuie să şi le schimbe pentru a fi pomeniţi la slujbă?

Răspuns: Consider această problemă drept una foarte dureroasă pentru Biserica Ortodoxă în general, şi pentru cea din Moldova în particular, pentru că din cauza modei de a pune copiilor nume exotice, dar şi a inculturii unor preoţi, copiii ajung să sufere un anumit disconfort sau chiar o traumă psihologică atunci când li se spune că nu pot fi pomeniţi la slujbe cu un anumit nume sau că nu ar avea „înger păzitor”. Şi ca să elucidăm această problemă, voi încerca să o abordez sistematic, în câteva puncte. Totodată, menţionez că subiectul nu ţine numai de teologie, ci şi de lingvistică, istorie şi chiar de cultură generală.

1.      Numele în general este mai mult decât un apelativ sau un cod alfabetic personal (analogic cu codul numeric personal). Teoretic, omul poate purta orice nume (dorit de el sau de părinţii lui), dar trebuie să fim conştienţi că acesta va fi purtat toată viaţa şi chiar dincolo de această viaţă, şi va creşte sau va scădea în popularitate odată cu persoana care poartă acel nume. De aceea numele nu trebuie pus la întâmplare sau schimonosit după bunul plac, pentru că el se identifică cu persoana care-l poartă.

2.     Primii creştini „dintre neamuri” (adică non-iudeii) purtau nume păgâne, iar la botez acestea nu erau schimbate pentru că supra-numele de „creştin” sfinţea „numele mic / prenumele”, oricare ar fi fost acesta. Sfântul Mucenic Dimitrie (Δημήτριος), de exemplu, purta numele unei zeităţi păgâne (Demetrius), dar şi-a păstrat acest nume şi după botez, iar prin viaţa, şi mai ales moartea sa (martirică), a sfinţit acest nume atât de iubit astăzi de noi. Aceeaşi situaţie o avem şi la Sfântul Dionisie, iar exemplul este valabil pentru multe alte sute şi mii de sfinţi din primele veacuri, care nici nu aveau cum şi de unde să împrumute doar nume de sfinţi. Culmea e că uneori, chiar dacă la botez numele erau schimbate, Biserica continua să-i pomenească după numele lor vechi păgâne, considerate astăzi nume de sfinţi. Aşa este cazul Sfântului Kneaz Vladimir, botezat Vasile sau a Sfintei Kneaghine Olga, botezată Elena.

3.     Totuşi, de prin secolele IV-V, se observă tendinţa de a pune copiilor de creştini doar nume de sfinţi, dar tendinţa nu a devenit niciodată o regulă general valabilă, ci doar un sfat. În unele medii creştine, printre care se numără şi Rusia Ţaristă de până la 1917, numele erau puse de obicei după calendar, conform datei naşterii sau botezului şi nu de puţine ori era ales chiar de preot. Iată de ce ruşii au foarte multe nume care în România sau Grecia sunt considerate exclusiv călugăreşti (Maxim, Vitalie, Ghenadie ş.a.). În alte ţări sau regiuni era obiceiul de a da copiilor numele unor rude sau personalităţi ale neamului (Traian, Cezar – la latini), fiind acceptate şi nume populare (Mircea, Radu, Neagu/Neagoe, Doina – la români; Ruslan, Igor, Oleg – la ruşi) sau nume de flori (Viorel, Viorica ş.a. – la români). O parte din aceste nume, atât de la români cât şi de la ruşi, au ajuns şi în calendar, iar unele (încă) nu.

4.     Numele creştine (sau devenite creştine) au forme variate, iar diferenţa de scriere sau pronunţie nu trebuie să ne sperie, pentru că ea nu contează. Cel mai frecvent nume de bărbat – Ioan, este cunoscut în lume sub zeci de transliterări şi pronunţii (Ion, Ivan, John, Jean, Jovan, Giovanni, Johann, Juan, Janos, Jan etc.), dar el rămâne totuşi acelaşi nume, fiecare folosind varianta locală. Acest lucru este valabil cu multe alte nume şi doar un preot lipsit de cultură generală poate să spună că el botează cu numele „Gavriil”, dar nu şi cu cel de „Gabriel”, pe simplul motiv că nu l-a găsit în calendar exact aşa cum ştie el. Ar fi cazul să înţelegem că o bună parte din diferenţele de transliterare şi pronunţie a numelor se datorează celor două moduri de a citi limba greacă: erasmic sau reuchlinian. Grecescul Μιχαήλ poate fi citit şi Mihail, dar şi Michael – şi ambele sunt corecte (într-un anume fel). La fel e şi cu Γαβριήλ, care este Gavriil şi Gabriel în acelaşi timp.

5.      O altă problemă o reprezintă schimbarea genului unor nume. În tradiţia monahală este extrem de cunoscută practica feminizării unor nume bărbăteşti, de aceea nimeni nu se scandalizează când aude aşa nume de călugăriţe precum Serafima, Siluana, Macaria ş.a. Cunosc însă preoţi din Moldova care nu au vrut să boteze fete cu numele Daniela (prorocul Daniil/Daniel), Adriana (Sf. Adrian), Andreea (Sf. Ap. Andrei), Nicoleta (Sf. Nicolae) sau chiar Mihaela şi Gabriela (Arhanghelii Mihail şi Gavriil). Nu găsesc altă explicaţie decât lipsa de cultură a celor care refuză să boteze cu nume feminizate, deşi practica este pe larg folosită în mediul monahal. Apropo, se cunosc şi cazuri de masculinizare a unor nume, precum Anastasie, Athanasie ş.a., care în forma de substantiv comun sunt la feminin.

6.     Nu trebuie să uităm că există şi practica traducerii numelor. Chiar nu pot să înţeleg de ce ruşii au tradus numele de Pistis, Elpis şi Agapis prin Vera (Credinţa), Nadejda (Speranţa) şi Liubovi (Dragostea), dar refuză să traducă numele de Svetlana sau Luminiţa, care la greci este Fotinia, iar la latini – Lucia? Bineînţeles, nume precum Lilia/Liliana (de la Susana) sau Florin[a] (de la Anthim / Flor, Florentie) sunt şi ele nume creştine şi nu-i corect să refuzăm traducerea numelor. Cred că nu mai are rost să spun că Victoria şi Nika sunt acelaşi nume, Bogdan este traducerea lui Theodor (Fiodor), iar Dorin şi Dorel sunt derivate de la Theodor…

7.      Un capitol aparte îl ocupă numele creştine din tradiţiile locale, în general necunoscute de noi. De exemplu, numele Sfântului Şio din Georgia nu este cunoscut la noi, dar este preferat de mulţi georgieni. Pe de altă parte, românii (ca popor latin şi în strânse contacte cu Occidentul), obişnuiesc uneori să pună copiilor numele unor sfinţi occidentali precum: Sfântul Ovidiu (Auditus), episcop de Braga, trecut la Domnul în data de 3 iunie 135; Sfânta Monica, mama Fericului Augustin, trecută la Domnul la 4 mai 387; Sfântului Octavian, arhidiacon din Cartagina, martirizat la 22 martie 484; Sfântul Robert (Rupert), episcop de Worms, trecut la Domnul la 27 martie 718 ş.a. Deci ar fi cazul să studiem mai bine Sinaxarul Sfinţilor occidentali de până la 1054 (iar în unele cazuri şi după această dată) şi să nu credem că dacă noi n-am auzit de un nume, el nici nu există. Dacă e să fiu sincer, nu sunt sigur că cei care pun copiilor numele Ovidiu, Monica, Octavian sau Robert chiar ştiu de aceşti sfinţi, dar asta e deja o altă problemă. Nici nu-i obligatoriu ca părinţii să pună copiilor numai nume de sfinţi (formalizând exagerat acest act), mai ales că cei mai mulţi nu le vorbesc niciodată despre sfântul al cărui nume îl poartă copilul şi nici nu-i învaţă să le urmeze viaţa. În acest caz la ce bun să-i mai obligăm să pună nume de sfinţi dacă pe ei nu-i interesează acest aspect?

8.      Consider că trebuie să existe şi nişte restricţii în acceptarea unor nume şi ar fi cazul ca aceste restricţii să le aibă şi Oficiile de Stare Civilă. Nu mi se pare corect să punem drept prenume tot felul de diminutive precum Ionuţ, Ionică, Ionel ş.a., chiar dacă o persoană cu numele Ion, la anumite vârste sau în mediul familial, poate fi numită cu oricare dintre acestea. Când el ajunge la 40-50 de ani, nici unul din aceste diminutive nu se mai potriveşte, iar persoana este parcă făcută de râs printr-un nume ce nu pare serios. Nu e bine nici să se accepte două sau mai multe nume pentru aceeaşi persoană, iar obiceiul trebuie catalogat ca fiind unul incorect din punct de vedere teologic. Orice om are o singură identitate şi, prin urmare, trebuie să aibă un singur nume. Trebuie categoric respinse şi unele nume date de rromi (ţigani) precum: Rexona, Palmoliviu, Barcelona, Lisabona, Napoleon, Mercedesa ş.a. Din păcate, unii preoţi români au botezat cu astfel de nume, batjocorind însăşi ideea de „nume de botez”.

9.     În Biserica Rusă se ajunge la o altă extremă: dacă părinţii pun copilului nume caraghioase sau care lipsesc din calendarul rusesc (că ei de altul nu ştiu), preotul îl botează cu un nume ales de el (din calendar), iar părinţii îl numesc toată viaţa cu un alt nume – cel din acte sau un diminutiv al aceluia, uitând de multe ori ce nume i-a pus preotul la botez. Şi atunci când pruncul este adus la împărtăşire sau este pomenit la vreo slujbă, reapar toate problemele legate de numele lui. De aceea trebuie adoptată o cale de mijloc şi chiar, dacă este nevoie, să se facă o listă mai extinsă a numelor creştine, care să fie trimisă şi prin mănăstirile ruseşti, încât pravoslavnicii de acolo să nu mai respingă pomelnicele ce conţin alte nume decât cele ştiute de ei.

10. În afară de tunderea în monahism, Biserica nu cunoaşte careva rânduieli sau slujbe de schimbare a numelui, deşi am auzit că sunt unii preoţi care fac aşa ceva şi chiar mă întreb ce anume fac? Cunosc ierarhi care au schimbat numele candidatului la preoţie în timpul hirotoniei, dar aceasta, asemenea şi chiar mai mult decât tunderea în monahism, este o chemare la o slujire specială (după cum vedem şi în Biblie, când unor personalităţi le-au fost schimbate numele) şi nu o rânduială comună de schimbare a numelui. Deci numele nu poate şi nu trebuie schimbat, indiferent care ar fi acesta. Punerea unui nume nepotrivit trebuie prevenită (înainte de înregistrarea în actele civile şi botez), dar nu corectată post-factum. Când e cazul să pomenim pe cineva, cred că trebuie pomenit numele de la botez, oricare ar fi acesta, iar dacă preotul a botezat copilul cu un alt nume decât cel din actele civile, la slujbe trebuie puse ambele, ca să nu fie neglijat nici unul, nici altul. Dacă o persoană ştie că a fost botezată cu un alt nume, dar nimeni nu-l mai ţine minte, să scrie peste tot numele civil şi să nu se îndoiască de valabilitatea pomenirilor din Biserică.

11.   Numele de botez şi chiar botezul însuşi nu are nicio legătură cu „îngerul păzitor”. Textul de la Matei 18:10 vorbeşte clar despre existenţa „îngerilor păzitori” la persoane nebotezate şi aceasta pentru că fiecare om, fie şi păgân, are un astfel de înger chiar de la naştere. Îngerul nu este dat omului abia la botez şi nu pentru asta ne botezăm. După botez, creştinul are posibilitatea de „a colabora” altfel cu îngerul său, fiind în mod deosebit protejat şi ajutat spre mântuire de către acesta. Nu putem spune nici că „îngerul păzitor” ar avea un nume sau o zi de prăznuire, de aceea expresia pseudo-bisericească „ziua îngerului / ziua de înger” este total greşită din punct de vedere teologic. Ziua noastră onomastică este ziua în care îl pomenim pe Sfântul al cărui nume îl purtăm şi pe care-l considerăm ocrotitorul (patronul) nostru, dar asta nu are nimic cu „îngerul”. Dacă ocrotitorul nostru este Sfântul Nicolae, nu înseamnă că el este şi „îngerul păzitor” (cum se mai crede în Biserica Rusă), pentru că fiecare om are un „înger păzitor” al lui, în timp ce Sfântul ocrotitor poate fi unul pentru mai multe milioane de oameni.  Deci, persoana care nu poartă numele unui sfânt, oricum are un „înger păzitor”, iar drept sfânt ocrotitor îl poate lua pe orice sfânt din calendar, care îi este mai drag, chiar dacă numele aceluia nu are nicio tangenţă cu al lui.

12.  Cred că obiceiul vechilor creştini de a pune copiilor nume de sfinţi este unul foarte bun şi trebuie urmat, dar nu formal (nomenclaturist), ci învăţându-i pe micii creştini să urmeze şi viaţa acelui (sau altui) sfânt. Totodată nu putem refuza pe cei care pun altfel de nume copiilor lor, pentru că nu avem niciun temei teologic pentru aceasta, ci mai degrabă trebuie să ne rugăm şi să-i învăţăm pe oameni să ajungă şi ei sfinţi, ca să-şi sfinţească şi numele. Cred că mulţi au şi făcut-o, de aceea putem spune că la Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după Cincizecime) îi cinstim pe mulţi sfinţi cu nume şi vieţi neştiute de noi. Este de la sine înţeles că omul sfinţeşte numele şi nu numele de sfânt îl sfinţeşte pe om. Majoritatea curvarilor şi beţivilor „ortodocşi” poartă nume de sfinţi, dar asta nu-i ajută la nimic, ci mai mult îi osândeşte. Iar noi, călăuziţi de Fericitul Augustin, să ţinem minte că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi, este de a le urma viaţa. 

Întrebare: Părinte Petru, cât de corect este obiceiul unor preoţi de a da la Spovedanie canonul de a aprinde 24 de lumânări pentru cele 24 de vămi şi ce sunt „vămile văzduhului”.

Răspuns: Întrebarea e foarte bună, numai că răspunsul meu s-ar putea să-i deranjeze pe mulţi preoţi care fie nu ştiu, fie prostesc lumea, încercând să aducă venituri bisericii sau lor înşişi prin vinderea de lumânări, Biblii la 3-4 preţuri, aprinderea de policandre sau alte chestiuni de genul acesta. Cu multă durere în suflet, sunt nevoit să vă spun să fugiţi de asemenea preoţi sau, cel puţin, să nu vă mai spovediţi la ei. Şi asta nu pentru că n-ar avea harul preoţiei (care e altceva decât harul mântuitor al fiecărui creştin), ci pentru vă pot călăuzi greşit, chiar dacă slujbele săvârşite de ei sunt valabile din punct de vedere sacramental. Niciodată nu trebuie să credem în efecte mecanice ale unor rituri bisericeşti, ci trebuie să căutăm pocăinţa profundă şi schimbarea vieţii noastre conform poruncilor lui Dumnezeu (pe care le găsim în primul rând în Sfânta Scriptură). Este o prostie să spui sau să crezi că dacă aprinzi un anumit număr de lumânări în anumite momente ale slujbei sau ale zilei, totul se va rezolva de la sine. Este absurd şi păgâneşte să credem că dacă dăm de pomană 24 de cănițe, 24 de colăcei sau 24 de alte lucruri, ne-am cumpărat sau ne-am asigurat în vreun fel mântuirea. E şi mai grav când credem că astfel de obiceiuri i-ar ajuta pe cei adormiţi, chiar dacă ei au dus un mod de viaţă necreştinesc, departe de Biserică.

Iar acum despre vămi:

Sfânta Scriptură, dar mai ales unii Sfinţi Părinţi (Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei ş.a.) vorbesc despre anumite piedici pe care diavolul va încerca să le pună sufletului după moarte, în timp ce acesta merge spre judecata particulară pe care o va face Hristos. Aceste piedici vor fi de fapt învinuirile pe care diavolii (etimologic: „clevetitori, pârâtori, mincinoşi”) vor încerca să ni le aducă, scoţând la iveală patimile şi păcatele săvârşite de noi în viaţă; iar ca acest lucru să nu se întâmple, omul trebuie să aducă pocăinţa şi fapte bune, care îl vor îndreptăţi înaintea Judecăţii. Însă mai mult decât orice, omul trebuie să ceară şi să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu. Această învăţătură este confirmată de cei mai mulţi teologi şi sfinţi ai Bisericii, inclusiv din sec. XIX-XX.

Începând cu secolele XI-XII, în literatura creştină apare o scriere apocrifă care vorbeşte despre o creştină pe nume Teodora, care după moarte, în timp ce sufletul ei mergea spre cer, acesta a fost împiedicat de diavoli pentru diferite păcate săvârşite de ea în viaţă. Părintele ei duhovnicesc, Cuviosul Vasile cel Nou, fiind în rugăciune, a fost înştiinţat despre aceasta şi a început să verse lacrimi pentru sufletul ei, iar aceste lacrimi de rugăciune au ajutat-o să treacă mai departe. Această scriere pentru prima dată vine cu ideea de „vamă”, la care trebuie să plăteşti pentru a trece mai departe, numai că deşi chiar şi în această scriere dubioasă plata se face cu lacrimi de rugăciune lui Dumnezeu, dar nu cu colaci, prosoape, lumânări sau bani. În literatura religioasă rusă, scrierea a fost numită „Vămile Teodorei” şi descrie doar 20 de vămi, care ulterior au fost zugrăvite pe pereţii mai multor biserici, inclusiv la intrarea în peşterile Lavrei din Kiev. Literatura religioasă română cunoaşte scrierea sub denumirea de „Vămile văzduhului” şi descrie 24 de vămi, deşi am auzit de la mai mulţi pseudo-teologi că ar fi şi a 25-a vamă, pentru cei care primesc acte biometrice.

Precizez că Biserica Ortodoxă NICIODATĂ nu a recunoscut această scriere ca făcând parte din Tradiţia Bisericii, iar marii teologi ortodocşi, chiar şi atunci când folosesc termenul de „vamă” nu-l înţeleg în sensul indulgenţelor romano-catolice sau al unor locuri unde ai putea să plăteşti pentru a trece mai departe.

Faptul că unii preoţi răspândesc ideea de „plătire a vămilor” mi se pare foarte periculos, dând unora impresia falsă că i-ar ajuta la ceva. Până la urmă, chiar şi din cele descrise mai sus, cred că v-aţi dat seama că „vameşii” sunt diavoli, iar cei care consideră că „trebuie să plăteşti vămile”, vorbesc de fapt despre o încercare de a-i mitui pe draci, ca aceştia să-ţi permită mergerea mai departe. Dar aceasta este o viziune păgână şi foarte naivă faţă de Judecata lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, preoţii care impun plătirea vămilor, dar şi cei care cad de acord, nu sunt deloc interesaţi de întâlnirea cu Hristos, ci doar de trecerea vămilor şi de „pactul cu diavolul” or, noi trebuie să înţelegem că nu dracii ne vor judeca, ci Hristos. Şi dacă L-am iubit pe El şi poruncile Lui, vom putea să ne bucurăm în Împărăţia Sa oricât s-ar împotrivi diavolii, iar dacă nu, putem să facem pomană cu toate cănile şi lumânările de pe lume, că nu ne va ajuta la nimic. După cum spun cântările noastre ortodoxe, „Judecata lui Hristos este fără mită (nemitarnică)”, iar cei care vor să cumpere mântuirea lor sau a altora, plătind „cele 24 de vămi”, se amăgesc foarte tare.

Mai precizăm că Biserica Ortodoxă nu are (şi nici nu poate avea) vreo slujbă legată de „cele 24 de vămi”, iar cei care amăgesc lumea prin aşa ceva, sunt pur şi simplu şarlatani. Nici obiceiul celor 24 de punţi/poduri la înmormântare, care e legat tot de „cele 24 de vămi”, nu este unul avizat sau impus de Biserică (cum greşit ne învinuiesc sectarii), ci e rodul percepţiilor slabe şi bolnăvicioase ale oamenilor simpli, care nefiind catehizaţi corect de preoţi, continuă să se amăgească în diferite moduri. Prin aceasta eu nu vreau să desfiinţez ideea sau practica milosteniei pentru cei vii sau adormiţi, Doamne fereşte!, ci vreau ca oamenii să dea de pomană în timpul vieţii şi la înmormântări lucruri cu adevărat folositoare celui care le primeşte şi neîmpovărătoare pentru cel care le dă. Aceste pomeni nu trebuie să fie neapărat perne, plapome, căldări, veselă, colaci etc., ci este mult mai bine să fie o masă pentru un azil de bătrâni sau un orfelinat de copii. Scriptura ne mai spune că milostenia trebuie să fie făcută în ascuns, nu în văzul lumii (Matei 6:2.4) or, show-urile de la unele înmormântări n-au nimic cu creştinismul şi cu milostenia. Tot Mântuitorul Hristos ne vorbeşte şi despre felul în care trebuie să facem o masă de pomenire:  „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată.  Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi; şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14:12-14).

Întrebare: Părinte Petru, de ce la Liturghie, în fiecare an, se citesc aceleaşi fragmente din Evanghelie, iar altele mai interesante şi poate mai importante nu se citesc niciodată? Biserica se gândeşte serios la evanghelizarea credincioşilor sau consideră citirea Bibliei doar ca un ritual?

Răspuns: Problema e foarte complexă şi nu vizează doar citirile din Evanghelie, ci şi pe cele din Apostol. E şi mai complicată problema cu lecturile din Vechiul Testament care aproape că au fost excluse din citirea liturgică (cu excepţia Postului Mare şi a marilor sărbători), dar acest subiect depăşeşte limitele întrebării. Menţionez totuşi că Psaltirea se citeşte zilnic la slujbe, cu excepţia Săptămânii Luminate, dar cea mai mare parte a Vechiului Testament nu se citeşte niciodată în Biserică, rămânând mai mult ca citire particulară a fiecăruia.

Iar acum voi încerca să expun sistematic ideile despre EVANGHELII, ţinând cont de faptul că la Apostol avem o situaţie asemănătoare.

1.    Actualul sistem al lecturilor biblice a fost elaborat în decursul veacurilor, până prin sec. XII-XIII. De atunci încoace, contrar caracterului dinamic al tradiției liturgice, el a rămas aproape neschimbat şi vizează exclusiv mănăstirile, fără a ţine cont în vreun fel de situaţia din parohii. Acest sistem de repartizare a fragmentelor biblice (numite în greceşte pericope), elaborat după o logică destul de complexă şi pe alocuri confuză, împarte cele patru Evanghelii pentru fiecare zi a anului liturgic, presupunând slujirea zilnică. Astfel, în mănăstiri, pe parcursul unui an, călugării ascultă tot Noul Testament, Evangheliile de două ori întru-un an, iar unele pericope chiar de mai multe ori pe an. 

2.   Acest lucru însă nu e valabil în parohii, unde se slujeşte doar în duminici și sărbători. În acest caz, credincioşii pot auzi în mod repetat anumite pericope, dar nu au ocazia să asculte cea mai mare parte a Noului Testament. De exemplu, în duminicile de peste an, se citeşte de 2 ori despre minunea cu demonizaţii din Gadara / ținutul Gherghesenilor; or se știe bine că e unul şi același caz, expus puţin diferit: odată unul, altă dată doi îndrăciţi. Apoi, avem 3 minuni cu orbii: 1 orb apoi alţi 2 orbi (în perioada Octoihului) şi încă unul, cel de la apa Siloamului (în perioada Penticostarului). Mai avem de 2 ori minunea cu vindecarea celui coborât prin acoperișul casei. Iată deci cel puțin 4 duminici în care avem repetări. Asta presupune și repetarea ideilor la predică, ceea ce este mai dificil pentru preot, întrucât credincioşii aşteaptă ceva nou, iar dacă preotul repetă aceeaşi predică, cuvântul riscă să devină deranjant şi plictisitor pentru credincioși.

3.   Unele pericope la Sărbătorile Sfinților nu sunt selectate corect. De exemplu la orice cuvioasă se pune pasajul cu femeia păcătoasă (Luca VII), urmând indicația pentru ziua de prăznuire a Cuv. Maria Egipteanca (Duminica V-a a Postului Mare). Dar nu toate cuvioasele au trecut prin experiența ei, fiind inițial desfrânate (Sf. Parascheva, de exemplu), pentru că cele mai multe au fost fecioare. De asemenea, la Sărbătorile Maicii Domnului, avem o pericopă foarte prost selectată: se începe cu Luca 10:38-42, apoi se sare la cap. 11:27, dar aici e o mare contradicție. Se descrie situația din casa Martei şi Mariei (unde era un număr restrâns de persoane sau poate chiar numai ele două) şi dintr-o dată, fără nici o legătură cu subiectul: "o femeie din popor a zis…". Păi de unde a apărut aceea „femeie din popor”? Sau poate acceptăm comentariile naive precum că aceasta ar fi fost o slugă a celor două surori? Nu ţine! Şi mă mir de ce ierarhii BOR nu abordează asta în Sinod! Ruşii au început să discute despre adaptarea acestei pericope, dar n-au ajuns încă la o părere unanimă. Dar lipsa de iniţiativă sau poate chiar teama de a discuta astfel de lucruri, justifică adaptarea "cu de la sine putere" a textului sau chiar a întregului sistem de lecturi biblice, făcută de unii preoţi.

4.   Cred că apare întrebarea ce pot sau ce trebuie să facă preoţii de parohie? Bineînţeles, fără o decizie sinodală sau chiar pan-ortodoxă (deşi teoretic ea nu ar fi necesară, fiind suficientă binecuvântarea episcopului locului), modificări serioase ale actualului sistem de pericope nu putem face. Putem însă, chiar fără aprobări suplimentare, să adăugăm la Evanghelia duminicii o a doua pericopă, la alegere, preferabil din cursul săptămânii care a trecut sau care urmează (asta dacă în acea zi nu sunt deja 2 Evanghelii), iar predica să fie ținută pe una din evanghelii, la alegerea preotului, aşa încât să se evite repetarea lor în cursul anului şi chiar pe parcursul a 2-3 ani. La sărbătorile unor Sfinți, preotul poate pune o altă pericopă care să fie mai potrivită cu viaţa Sfântului respectiv.

5.    Dacă tot suntem la acest subiect, aş dori să abordez şi două probleme de practică liturgică legate de citirile biblice. Le expun foarte pe scurt:

a) cădirea de la Apostol trebuie să se facă în timp ce se cântă „Aliluia” (cu stihuri, pe larg), pentru că ea este de fapt cădirea pregătitoare pentru Evanghelie şi se făcea doar în jurul Sfintei Mese, înainte de a lua Evangheliarul, neavând nicio legătură cu Apostolul. În prezent însă, unii zăngănesc clopoţeii cădelniţei atât de tare, încât Apostolul nici nu este auzit, ca să nu mai zic de faptul că majoritatea preoţilor nu explică niciodată cele citite din Apostol;

b) citirea Apostolului şi a Evangheliei trebuie făcută cu faţa spre credincioşi, nu spre Altar (a se vedea şi poza de mai sus). Citeţul sau diaconul trebuie să stea cu faţa spre altar doar când cere binecuvântare spre citire, iar când zice „Din Epistola…” sau „Din Sfânta Evanghelie…” trebuie să se întoarcă neapărat spre popor, pentru că lor le este adresat Cuvântul. Mă bucur că unii ierarhi din BOR, în frunte cu Patriarhul, au început să practice acest lucru (deocamdată doar la Evanghelie), dar rămâne ca „reforma” să fie dusă până la capăt. La acest capitol, Biserica Rusă este încă departe…

6.   Citirea Evangheliei şi a celorlalte fragmente biblice nu este doar un ritual şi, chiar dacă sunt citite sub formă de rugăciune, nu sunt totuşi rugăciune (în sensul clasic al cuvântului). Este cazul să dezvoltăm mai mult partea didactică a Liturghiei, pentru că lecturile biblice şi predica sunt o împărtăşire raţională din Cuvântul Hristos, iar Sfinţii Părinţi consideră aceasta ca o pregătire obligatorie pentru împărtășirea euharistică din Acelaşi Cuvânt Hristos. Din păcate însă, Liturghia a devenit un spectacol fără niciun fel de împărtăşire, iar aceasta se datorează superficialităţii şi formalizării slujbelor noastre.

 Dacă mai sunt întrebări sau nelămuriri, le putem discuta la comentarii.

În data de 7 iunie 2011, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, în colaborare cu Mitropolia Ardealului, a organizat un simpozion teologic dedicat Tainei Botezului. În cadrul simpozionului au fost prezentate mai multe referate, după care au avut loc scurte dezbateri la fiecare subiect. 

Până la finele acestui an omagial, referatele vor apărea într-un volum special dedicat Botezului.

Iată temele referatelor de la acest simpozion: 

1.       ÎPS Laurenţiu Streza, Slujba baptismală şi simbolismul ei în Biserica Ortodoxă.

2.      Ierom. dr. Petru Pruteanu, Câteva probleme liturgice legate de slujba Botezului şi riturile adiacente, abordate din perspectivă istorică.  (PDF)

3.      Arhid. dr. Ioan Ică jr., Despre Mirungere şi Botez în Moldova anului 1785 – stareţul Paisie Velicikovski în dialog epistolar cu eruditul ieromonah Dorotheos Vulismas.

4.      Pr. Lect. dr. Lucian Fărcaşiu, Săvârşirea Botezului prin întreita afundare. Mărturii biblice, patristice, canonice, liturgice şi consideraţii pastorale.

5.      Pr. Conf. dr. Daniel Benga, O introducere în ethosul baptismal sirian din secolul al III-lea.

6.      Pr. Nicolae Moşoiu, Darul filiaţiei adoptive prin Botez, conform textului de la Romani 8:15.

7.      Pr. Prof. dr. Vasile Mihoc, Naşterea de Sus – har şi poruncă, după Noul Testament.

8.     Daniel Mihoc, Elemente baptismale în Apocalipsa Sfântului Ioan.

9.      Pr. Prof. dr. Mihai Himcinschi, Botez şi misiune.

10.  Pr. Conf. dr. Dumitru Vanca, Practica liturgică a primirii în Biserica Ortodoxă: evaluări şi perspective.

11.   Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Cateheza – parte integrantă a Tainei Sfântului Botez.

12.  Prof. dr. Sebastian Moldovan, Viața ca botez. Schiță de fenomenologie.

13.  Ciprian Torotzkai, „Apa vieții”: semnificația teologico-mistică a utilizării apei în ritualul Botezului și al Euharistiei

14.  Conf. dr. Ciprian Streza, A fi şi a trăi în Hristos: de la prezenţa tainică (μυστικῶς) la experierea harului baptismal prin lucrarea poruncilor (ἐνεργῶς) - o viziune filocalică.