Întrebare:  Părinte, de ce în majoritatea mănăstirilor ruseşti Utrenia se săvârşeşte de fiecare dată seara, unită cu Vecernia? Care este explicaţia liturgică a acestei tradiţii şi cât de corectă este ea?

Răspunsul meu l-am expus într-un mic studiu (PDF), în care am explicat mai pe larg anomalia săvârşirii Utreniei seara, a pravilei comune şi a altor rânduieli specifice mănăstirilor (iar paţial şi parohiilor) din Biserica Ortodoxă Rusă. În acest scurt studiu n-am putut să nu scriu şi despre anomalia săvârşirii Vecerniei dimineaţa, dar unele aspecte le-am tratat mai superficial, încercând să fiu cât mai aproape de întrebare. Discuţiile le putem continua la comentarii. 

De mai multe ori am fost întrebat de ce unii preoţi folosesc copia pentru vindecarea bolnavilor şi de ce Molitfelnicul conţine o astfel de rânduială neclară şi fără careva explicaţii. Am încercat să formulez un scurt răspuns la această întrebare devenită deja dureroasă pentru Biserică. 

Practic vorbind, copia[1] reprezintă un cuţit în formă de suliţă care se foloseşte la tăierea prescurii (pâinii), care în cadrul Liturghiei este sfinţită şi se preface în Trupul lui Hristos. După sfinţirea pâinii euharistice, aceeaşi copie este folosită pentru a tăia în părticele mici Sfântul Trup spre a fi împărtăşit clericilor şi credincioşilor. Acest obiect liturgic simbolizează suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul când era pe Cruce (Ioan 19:34). În afară de această utilitate practico-simbolică, copia nu este folosită în alte scopuri şi doar la modul indirect se poate vorbi despre o sfinţenie intrinsecă a ei.

Totuşi, Molitfelnicul conţine o rânduială de folosire a copiei spre vindecarea bolnavilor[2], fără însă să explice cum se foloseşte acest obiect liturgic şi când se citesc acele tropare, care amintesc de patima Domnului, dar nu reprezintă rugăciuni pentru bolnavi. Chiar această lacună a dus la diferite practici greşite răspândite în Rusia, România, dar mai ales în Republica Moldova. Sunt mai mulţi preoţi, deveniţi de fapt şarlatani, care propun „diagnosticări” şi „vindecări” cu copia. Cică ei, umblând cu copia pe suprafaţa corpului omului, simt nu ştiu ce… Prostii! Alţii au chiar copii (suliţe) de rezervă, care pe rând „sunt puse la încărcat” pe Sfânta Masă. Minciună şi magie! Aşa ceva nu există şi nici nu poate exista, iar aceşti popi-magicieni trebuie chemaţi să se corecteze, iar dacă continuă – să fie caterisiţi[3] (pentru că fenomenul începe să capete proporţii, iar ierarhia, satisfăcută de împărţirea banilor, tace). Mă bucur că cei mai mulţi preoţi nu recurg la astfel de şiretlicuri, ci preferă să trăiască mai greu material, numai să nu-şi păteze preoţia sau să contamineze Ortodoxia cu tendinţe păgâne.

Deci ce reprezintă acea rânduială cu copia? Răspunsul îl găsim în cartea lui S. Bulgakov destinată explicării diferitor probleme de slujire preoţească[4] şi în „Skrijali”[5]. Aceste tâlcuiri arată că după Proscomidie, înainte de Liturghie, preotul rostind acele tropare din Molitfelnic, afundă copia într-un vas cu apă (nesfinţită anterior) şi o binecuvântează. După ce bolnavul se împărtăşeşte la Liturghie (!), preotul îi dă şi acea apă binecuvântată cu care bolnavul, acasă, se şterge pe frunte şi în locurile dureroase[6] sau o bea. Mai multe despre această rânduială nu ştim.

Nu exclud ca practica să fi apărut încă la Catedrala „Sfânta Sofia” din Constantinopol, unde în anul 614 a fost adusă suliţa (copia) cu care a fost împuns Mântuitorul şi care, în scurt timp, a devenit un obiect de mare evlavie, folosit şi în procesiuni religioase. În sec. IX-X, aşa cum arată Tipicul Catedralei „Sfânta Sofia”, închinarea la Sfânta Suliţă înlocuia închinarea la bucata din Sfânta Cruce prezentă în aceeaşi catedrală.[7] În prezent armenii sunt cei care pretind că deţin această suliţă/copie şi o folosesc la amestecarea „Sfântul Mir”, atunci când acesta se pregăteşte şi se fierbe. Deci nu-i exclus ca încă în Constantinopol Sfânta Suliţă să fi fost folosită şi cu rol taumaturgic, dar bineînţeles nu aşa cum o fac unii astăzi.

Se mai ştie că prin sec. XVI-XVII, la Moscova, exista obiceiul de a sfinţi o agheasmă specială folosind nici crucea şi nici copia, ci unul din cuiele cu care a fost pironit Hristos şi care se afla în capitala rusă. În aceeaşi perioadă se folosea, tot cu rol de agheasmă pentru bolnavi, apa cu care erau spălate Sfintele Moaşte din Kremlin în Vinerea Mare.[8] Deci toate aceste mărturii istorice vorbesc despre folosirea unei ape sfinţite / binecuvântate prin atingerea de o anumită relicvă şi nu despre folosirea relicvei ca atare. Iată de ce, şi rânduiala la care ne referim, nu poate implica folosirea copiei pentru a fi atinsă de trupul omului, căci aceasta ar însemna şi un fel de desacralizare a ei, ci sfinţirea unei aghesme speciale pentru bolnavi („inferioară” aghesmei obişnuite).

Personal consider că această rânduială „a copiei” ar trebui exclusă din Molitfelnic pentru că, alături de alte rânduieli asemănătoare, aceasta favorizează percepţiile magice despre vindecare, uitându-se că orice vindecare vine de la Dumnezeu prin Biserică şi pe măsura credinţei omului, nu a banilor plătiţi în buzunarele şarlatanilor „făcători de minuni”. Mulţi dintre „creştini”, în loc să se spovedească şi să se împărtăşească mai des, preferă tot felul de „soluţii cu efect automat şi imediat”, fără să-şi pună problema schimbării vieţii. Preoţii însă ar trebui să stârpească orice tendinţă de acest fel, iar ierarhia să stopeze apariţia magicienilor în haine de preoţi…

Sper ca şi această scurtă explicaţie să contribuie la aceasta, iar în cele din urmă, rânduiala din Molitfelnic să fie exclusă sau, cel puţin explicată. Eu sunt pentru excluderea ei, pentru că o văd ca un alt „duşman” al spovedaniei şi împărtăşaniei. Să nu uităm că diavolul ne poate „revela” orice, numai pocăinţă şi unire cu Hristos nu.  

În vara anului 2010, în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, basarabeanca Monica Grama a susţinut o teză de master despre istoria rânduielilor de tundere în schima monahală.

Şi astăzi lucrarea rămâne a fi unică în spaţiul românesc, iar cel mai important capitol al lucrării a fost publicat şi în revista “Altarul Reîntregirii” nr. 2/2011, pp. 169-204.

Cu acordul autorului, după anumite corectări şi îmbunătăţiri făcute de noi, acest studiu istorico-liturgic este publicat şi pe acest site (în PDF) şi poate fi citat doar cu menţionarea autorului şi a acestei surse electronice.

La începutul acestui an (2012), după câţiva ani de aşteptare[1], Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române a scos o nouă ediţie a Liturghierului. Mai mulţi preoţi şi studenţi teologi au vrut să afle ce părere am eu despre această ediţie şi modificările făcute de Comisia Liturgică (din 2 oameni!) de pe lângă Sfântul Sinod al BOR.

Nu mi-am propus şi nici nu cred că voi ajunge să fac o recenzie detaliată a acestei ediţii, dar am constat următoarele:   

1.    Editorii de cărţi liturgice de la Bucureşti şi „şefii” lor, după numeroase gafe şi critici pe deplin meritate, au înţeles că trebuie să plece urechea şi la cele spuse de alţii (care din anumite motive n-au făcut şi nici nu vor face parte vreodată din comisiile oficiale de pe lângă Sinod). Din acest punct de vedere, Liturghierul din 2012 este o mare reuşită şi dă speranţe pentru ediţii şi mai bune. Cu toate acestea, ediţia de faţă rămâne a fi una intermediară; una de lucru, dacă vreţi.

2.    Era mult mai bine dacă textul era supus unei „dezbateri publice” pentru găsirea unor formulări mai potrivite în cazul textelor problematice. BOR însă nu s-a maturizat până într-atât, fiind obişnuită să surprindă prin textele tăinuite, ţinute ani de-a rândul prin sertare zăvorâte, apoi impuse ca literă de lege. Ca şi la ediţia din 2008, se contată aceeaşi lipsă de consens şi colaborare cu toţi ierarhii BOR şi cu toţi profesorii de liturgică din ţară.

3.    O altă problemă a ediţiei Liturghierului (dar şi a Molitfelnicului) este că BOR nu ştie cărei tradiţii liturgice aparţine. Dacă-şi închipuie că ţine de tradiţia liturgică greacă, se amăgeşte amarnic, pentru că Liturghierul şi Molitfelnicul românesc, recunoaştem noi sau nu, au fost traduse după cele slavoneşti, nu după cele greceşti. În acest fel BOR moşteneşte nu doar cuvinte slavoneşti, ci şi întreg textul slavon, care e puţin diferit de cel grecesc. Doar anumite gesturi liturgice şi muzica psaltică (cântată numai în jumătate de Românie) sunt de tradiţie greacă; textele însă sunt aproape 100% după ediţiile slavoneşti, fenomenul având şi aspecte negative, dar şi pozitive. Unii liturgişti chiar se îndoiesc că Liturghia românească a fost vreodată tradusă de la zero după textul grecesc, cu ignorarea vechilor traduceri din slavonă. Or nouă anume acest lucru ne lipseşte: o nouă traducere din greacă (de la zero), şi nu diortosiri cosmetice interminabile, bazate pe nişte cunoştinţe superficiale de limbă greacă. Dacă am încredinţa o nouă traducere a Liturghiei unor clasicişti laici, care nu ştiu textul românesc actual, sunt convins că am obţine un text care ne-ar face să înţelegem mai bine impasul în care ne aflăm.

4.    Cele mai problematice texte din Liturghier deja le-am analizat în cartea despre Liturghie[2], precum şi în alte studii şi articole, inclusiv pe internet. O mai bună sistematizare şi analiză a acestora vom încerca să o facem în noua ediţie a cărţii, programată să apară la sfârşitul acestui an. Acum nu are rost să revin la ele, mai ales că, din acest punct de vedere, ediţia actuală a făcut (tocmai/doar) jumătate de pas înainte. Totuşi voi atrage atenţia asupra unui termen care în ediţiile precedente era tradus mai bine, iar acum a fost tradus prost de tot. Este vorba despre cuvântul grecesc λατρεία, care literar înseamnă adorare, iar în limbajul nostru liturgic (adeseori încremenit) a fost tradus prin slujbă sau închinare[3]. Editorii de acum însă, au înlocuit cuvântul slujbă (λατρεία) prin slujire[4] (διακονία), pervertind grav sensul textului. Altfel spus, prin această modificare, editorii au coborât Liturghia de la slujba Mariei la slujirea Martei. E bine măcar că adjectivul însoţitor λογικήν a fost tradus corect, prin „cuvântătoare”. Ideal însă ar fi ca την λογικήν λατρείαν să fie tradus prin adorare/slujbă cuvântătoare.  

5.    Deşi Cuvântul înainte anunţă că ediţia a evitat arhaismele, Liturghierul abundă de cuvinte care puteau fi uşor înlocuite. Dacă în Basarabia (rusificată) toată lumea zice „pierdea” şi nu „dveră”, „mărturisire” şi nu „spovedanie”, „rugăciune” şi nu „molitvă/moliftă”, nu-i clar de ce România (foarte latină şi europenizată[5]) continuă să se bâlbâie cu termeni pe care nu numai că nu-i înţelege, dar nici nu ştie să-i pronunţe. Oare este atât de greu să spunem „Intrarea Mică / Mare”? La ce bun slavonescul „Vohod” care, în mod greşit, este înţeles ca ieşire şi nu ca intrare? De ce a fost lăsat cuvântul slovă în „Rugăciunea din spatele amvonului” la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite[6]? La Bucureşti acest cuvânt nu este arhaism?!

6.    Deşi unele indicaţii tipiconale au fost corectate şi formulate mult mai clar, punerea între paranteze a unor variante alternative de text constituie cea mai mare gafă a acestei ediţii de Liturghier. Sunt convins că cei mai mulţi preoţi nu vor şti ce să aleagă, iar alţii, „mai săraci cu duhul”, vor citi ambele variante. Temerile PF Daniel privind trecerea bruscă la noile variante de text, exprimată în Cuvântul înainte, sunt îndreptăţite, iar Patriarhul încă o dată a dat dovadă de maturitate şi prudenţă. Problema însă rămâne nerezolvată şi niciodată nu va fi depăşită dacă propunerile de modificare a textelor liturgice vor veni doar pe calea cărţilor (indirect) impuse preoţilor. Eu înţeleg, de exemplu, că la moment nu-i uşor să scoţi Troparul Ceasului al III-lea din textul epiclezei, chiar dacă acesta a fost introdus abuziv şi nejustificat, iar înlăturarea lui nici n-ar fi percepută de simplii credincioşi. Problema însă nu este în incapacitatea preoţilor de a înţelege anumite lucruri, căci majoritatea lor absolută au cel puţin facultatea terminată şi sunt relativ bine pregătiţi (tot pin contribuţia istorică a actualului Patriarh). Şi atunci, cu multă ruşine, trebuie să recunoaştem că problema este în Facultăţile de Teologie din România unde, în majoritatea cazurilor, Liturgica se predă la un nivel destul de slab (sub nivelul celorlalte discipline). Nu se face nici istoria slujbelor şi nici nu se lucrează pe text, ci se spun poveşti şi se perpetuează obiceiuri.  

7.    Capitolul cu lămuriri privind modificările operate este cam slăbuţ, dar însăşi ideea unui astfel de capitol mi se pare foarte bună şi inspirată (nu de sus, ci din unele ediţii greceşti). Îmi place şi faptul că s-au dat trimiterile biblice la unele textele liturgice, aceasta fiind o lecţie în plus pentru preoţi, dar şi un material didactic pentru catehezele liturgice pe care unii preoţi (cu adevărat preoţi) le organizează în parohiile lor. Corectând şi ruşinoasa greşeală de la ectenia cererilor în Liturghia Darurilor Înaintesfinţite[7] şi ţinând cont de ce mai spun şi alţii, cred că BOR ar putea scoate în 2-3 ani o ediţie istorică a Liturghierului, cerându-şi iertare pentru banii încasaţi din urma ediţiilor anterioare.

De tine se bucura

Imnul "De Tine se bucură" pe gl. 1, cântat de grupul psaltic "Stavropoleos" din Bucureşti.

Cântare specifică Liturghiei Sf. Vasile cel Mare, care se săvârşete de 10 ori pe an,
inclusiv în primele 5 duminici ale Postului Mare. 

Mai sus aveţi icoana rusească intitulată la fel: "De Tine se bucură…"

Recent (februarie 2012), la Editura „Deisis” din Sibiu, a apărut o nouă carte intitulată: „De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului — integrala comentariilor liturgice bizantine (studii Şi texte)”. Volumul de aproape 500 de pagini aparţine neobositului editor şi comentator de texte patristice, diaconul Ioan Ică jr., profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Lucrarea conţine comentariile lui Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Gherman al Constantinopolului, Nicolae de Andida, Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului. Aceste texte patristice sunt prefaţate de un studiu introductiv foarte amplu şi exhaustiv (cum n-a mai văzut teologia românească) şi de câte o introducere separată la fiecare din aceste tâlcuiri.  

Fiind absorbit de subiect şi mai ales de modul de tratare, eu am citit şi „creionat ” deja această carte, trimisă cu amabilitate de autor. Mi-a plăcut foarte mult. Un pasionat de liturgică (mai ales dacă nu are şi alte obligaţii), o citeşte „dintr-o răsuflare”… Este ceva inedit pentru liturgica şi patrologia românească şi consider că acest volum trebuie să devină bibliografie obligatorie pentru orice student la teologie, dar mai ales pentru cei care vor sau deja slujesc la Sfântul Altar. Bucuria mare însă va fi dacă ea va reuşi să surprindă şi pe credincioşii de rând care, la început, se pot speria de volumul cărţii şi de abordarea riguros ştiinţifică, dar dacă vor avea dorinţa şi răbdarea de a o parcurge integral, vor afla şi marea bucurie de a înţelege mult mai multe despre Liturghia Ortodoxă.

Detalii despre carte găsiţi pe saitul Editurii Deisis.

Lectură plăcută! M-aş bucura să discutăm şi să analizăm împreună această minunată carte. 

Întrebare:  Părinte, vă rog să explicaţi de ce sfinţim icoanele, crucile, dar şi casele, maşinile şi alte lucruri? După rugăciunile de sfinţire toate obiectele au aceeaşi sfinţenie? Şi de ce unele icoane sunt făcătoare de minuni, iar altele nu? 

Răspunsul l-am ataşat în acest fişier. 

Părinte Petru, vă rog să ne explicaţi care este sensul slujbei Litiei şi când ar trebui săvârşită ea? Care sunt diferenţele în rânduiala românească sau cea rusească? Ne puteţi propune un text al rugăciunii „Mântuieşte poporul Tău…” cu sfinţii pe care ar fi mai bine să-i pomenim?

Sporadic deja am răspuns la aceste întrebări pe forum, dar şi în cursul despre Agripnia monahală. Acum voi încerca să sistematizez un răspuns mai amplu, propunându-vă şi o variantă de text al slujbei Litiei şi binecuvântării pâinilor. Răspunsul este mai mult pentru clerici şi teologi, dar sper să fie înţeles şi de simplii credincioşi. 

Clericilor şi credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română le dedic încă un studiu, pe o temă înrudită, pe care l-am intitulat: Artosul pascal şi pâinea numită "paşti" (PDF). 

Părinte Petru, ştiu că în cartea sfinţiei voastre despre Liturghie aveţi un capitol despre troparul Ceasului III în epicleză, dar cartea nu o mai găsesc prin librării şi v-aş ruga să puneţi pe net măcar acest capitol, care mi se pare important. Poate în procesul de editare a unui nou Liturghier de către Patriarhie se va lua în calcul şi cercetarea sfinţiei voastre şi vom avea un Liturghier mai bun, fără elemente în plus sau minus. Vă mulţumesc!

Cartea „Liturghia ortodoxă: istorie şi actualitate” (Ed. Sophia, 2008) într-adevăr s-a epuizat, dar la anul viitor va ieşi probabil ediţia a II-a, la care deja lucrez. Nu am de făcut prea multe retractări, dar vreau să o completez cu unele capitole noi şi să îmbunătăţesc traducerea textului Liturghiei.

La rugămintea Dvstră pun pe blog capitolul despre interpolarea troparului Ceasului al III-lea în textul epiclezei (PDF), deşi nu cred ca publicarea lui va influenţa în vreun fel Comisia liturgică de la Bucureşti în abordarea acestei probleme. Din câte ştiu, anumite propuneri de-ale mele au fost deja luate în seamă (indiferent că am fost sau nu citat; deja ţine de onestitatea lor). Problemele „spinoase” vor rămâne însă în ceaţă încă mult timp, pentru că patriarhul şi alţi teologi din preajmă acţionează cu prudenţă atunci când e vorba de unele modificări mai radicale. În principiu au dreptate, însă nu ştiu de ce se uită că introducerea unor elemente greşite s-a făcut pe furiş, de nişte călugări copişti cu o pregătire teologică îndoielnică, iar un ditamai Sfânt Sinod se teme chiar şi atunci când are autoritatea supremă, iar lucrurile sunt foarte clare. Nu intră însă în competenţa mea să mă pronunţ asupra acestor aspecte. Să ne rugăm să avem în sfârşit o ediţie bună a Liturghierului, în editarea căruia sunt dispus să mă implic cu toată dăruirea. 

Rugăciunea este respiraţia şi hrana sufletului fără de care omul, creat de Dumnezeu şi spre comuniunea cu El, nu poate trăi. Necesitatea rugăciunii este simţită mai ales în momentele grele ale vieţii, şi Dumnezeu răspunde nevoilor noastre, dacă cerem cu credinţă şi nădejde. Ar fi însă mai corect ca fiecare creştin să se roage permanent – şi la bine şi la rău – mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate.

Rugăciunea creştinului nu trebuie să fie niciodată formală sau grăbită, ci fiecare cuvânt trebuie rostit rar şi pătrunzător, ca mintea şi inima să reuşească să intre în acest dialog tainic cu Dumnezeu. O condiţie importantă pentru rugăciune este ca omul să fie împăcat cu toţi şi să-şi recunoască starea de păcătoşenie în faţa lui Dumnezeu, pentru care să ceară iertare şi milă de la El.

Rugăciunea poate decurge mai bine şi mai cu folos dacă şi condiţiile exterioare sunt favorabile. Este important ca fiecare creştin să aibă un ungheraş cu icoane (preferabil orientat spre răsărit) şi acolo să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară; în caz de nevoie însă, ne putem ruga oriunde şi oricum, chiar şi fără icoane. De asemenea este bine ca în faţa icoanelor să aprindem o lumânare sau o candelă, iar sunetele şi gălăgia exterioară, atât cât ne stă în putinţă, să le înlăturăm sau să nu le băgăm în seamă, pentru a ne putea aduna mintea şi a o concentra doar la rugăciune.  

Un alt aspect la care trebuie să ne oprim se referă la înseşi cuvintele rugăciunii. În principiu, lui Dumnezeu ne putem ruga cu orice cuvinte şi în orice limbă, numai că în rugăciunile improvizate ale creştinilor (mai ales ale celor mai „îndepărtaţi de Biserică”) se pot strecura multe greşeli care pot face rugăciunea greşită şi „ineficientă”. De aceea Biserica recomandă anumite rugăciuni concrete: fie de inspiraţie biblică – cum sunt Psalmii sau „Tatăl nostru…”, fie rugăciuni scrise de anumiţi Sfinţi, care prin viaţa lor au bine-plăcut lui Dumnezeu, devenind pentru noi modele duhovniceşti demne de urmat. Iată de ce Biserica reeditează la nesfârşit diferite cărţi de rugăciuni, pentru ca creştinii să se roage „corect” şi „suficient”, urmând exemplu Sfinţilor. Astfel de cărţi cu rugăciuni trebuie să existe în fiecare casă, dar ele trebuie şi folosite în fiecare zi de membrii familiei şi nu pur şi simplu „ţinute la icoane”. Nu ne este de nici un folos dacă avem una sau mai multe cărţi de rugăciuni în casă, dar nu ne rugăm din ele; ba chiar ne osândim, căci avem toate posibilităţile şi mijloacele de a ne ruga, dar nu vrem să o facem. Iar Dumnezeu ne va judeca nu doar după fapte, ci şi după gânduri, intenţii şi mai ales după posibilităţile noastre de a face o faptă sau alta.

Pentru a fi de folos creştinilor, am hotărât şi noi să edităm această carte de rugăciuni mai întâi în format electronic, iar la timpul rânduit de Dumnezeu o vom şi tipări, dar nu ne-am limitat la retipărirea conţinutului după alte cărţi, ci am făcut şi unele îmbunătăţiri demult aşteptate. Trebuie să se ştie că majoritatea rugăciunilor Bisericii Ortodoxe au fost scrise în limba greacă veche, de aceea, pentru a tipări un text bine tradus şi adecvat limbajului omului contemporan (pentru a fi pe înţelesul acestuia), a trebuit să verificăm fiecare rugăciune după textul grecesc, dar şi după traducerile slavone ale diferitelor rugăciuni. În unele locuri a trebuit să facem unele schimbări mai radicale, în altele – unele aproape neobservate. Au rămas şi multe locuri unde am fi dorit să intervenim, dar pentru că oamenii prea mult s-au obişnuit cu o anumită variantă a textului şi de cele mai multe ori o repetă din inerţie fără să-i intereseze sensul şi corectitudinea textului, am considerat oportun să lăsăm vechile variante de traducere.

În ce priveşte conţinutul cărţii, precizăm că din ea au fost scoase toate prevederile legate de prezenţa preotului la aceste rugăciuni, lăsând strict ceea ce ţine de rugăciunea de acasă a credincioşilor de rând. Majoritatea cărţilor de rugăciuni pur şi simplu duceau în eroare pe creştini cu acele prevederi, deşi se ştie foarte bine că prezenţa preotului la rugăciunile obişnuite ale creştinilor este o excepţie extrem de rară.

Alte modificări făcute la anumite rugăciuni sau rânduieli au şi ele diferite explicaţii şi argumente întemeiate, pe care nu le putem enumera şi explica aici, dar ele nu trebuie să provoace nedumeriri sau nelinişte, chiar dacă anumite texte sau exprimări nu sunt conforme cu obişnuinţele noastre. Până la urmă este vorba de obişnuinţe…

Vă punem deci la dispoziţie această carte de rugăciuni, pe care puteţi să o printaţi şi, sperăm, o veţi folosi spre folosul şi întărirea duhovnicească a dumneavoastră şi a întregii Biserici Ortodoxe, din care cu toţii facem parte.

DESCĂRCAŢI CARTEA ÎN FORMAT PDF (aranjare 2 pagini /1 foaie, pentru comoditate)

Acum cartea e disponibilă şi "formatul broşură" (pentru printare)

Cuprinsul:

Rugăciunile dimineţii
Rugăciunile meselor
Rugăciunile de seară
Rugăciuni pentru diferite trebuinţe
Rânduială înainte de spovedanie
Pavecerniţa Mică
Canon de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos (altul decât cel din Ceaslov)
Paraclisul Maicii Domnului
Canonul către Îngerul păzitor
Rânduiala Sfintei Împărtăşiri
Rugăciunile de mulţumire  după dumnezeiasca împărtăşire
Rânduiala ceasului pascal