Highslide for Wordpress Plugin

Iarăşi despre Sinodul Panortodox. De unde vine blocajul?

bizant-athosAşa cum e şi firesc, toată lumea ortodoxă este acum în aşteptarea unui deznodământ în legătură cu Sinodul Panortodox, programat să aibă loc pe insula Creta în perioada 16/18-27 iunie. Deja patru Biserici Autocefale (Patriarhiile Antiohiei, Moscovei, Bulgariei şi Georgiei; Biserica Serbiei încă nu este hotărâtă) au anunţat că nu vor participa la acest Sinod. Şi să nu uităm că aceste cinci Biserici alcătuiesc aproximativ 80-85% din numărul de creştini ortodocşi din lume. În afară de Biserica Ortodoxă Română (cu aproximativ 18 milioane de ortodocşi) şi Biserica Elladei (cu aproximativ 10 milioane de ortodocşi), restul Bisericilor dispuse să participe sunt foarte mici. Dar problema pe care vreau să o pun în discuţie este alta… 

Cunoaştem cu toţii care sunt temele puse în discuţie şi că, cele mai multe probleme le ridică Regulamentul de organizare a Sinodului şi documentul despre relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine (adică cu catolicii, protestanţii, monofiziţii ş.a.). Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că asupra acestor documente niciodată nu a existat un consens panortodox, iar încercarea de a muşamaliza acest lucru s-a făcut doar pentru a forţa convocarea Sinodului, crezând că în acest fel se va reuşi şi forţarea consensului (prin cedarea unora). Acest lucru nu a reuşit, iar principala cauză, după părerea mea, este anume în regulament. Acesta încearcă să-i oblige pe actori la un echilibru, dar fără să rezolve problemele esenţiale legate de sinodalitate. În acelaşi timp, la un astfel de Sinod trebuie invitaţi toţi ierarhii ortodocşi canonici (deşi este clar că nu toţi vor putea să vină) şi fiecare să aibă câte un vot. Încercarea de a face Sinodul controlabil şi previzibil a făcut ca el să moară înainte să se fi născut. Un Sinod Panortodox trebuie să fie o platformă de dezbateri, de cunoaştere reciprocă, de spontanietate şi originalitate, dar nu o şezătoare cu selfie. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să revizuim limitele şi aplicabilitatea „consensului unanim”, care trebuie să rămână valabil doar în cazul hotărârilor dogmatice, dar nicidecum nu este aplicabil atunci când vorbim despre canoane şi jurisdicţii, unde consensul nu duce decât la blocaj.

Probabil nimeni nu şi-a închipuit că totul va fi atât de complicat, dar experienţa ultimilor ani pregătitori ne obligă să revizuim întreaga concepţie despre Sfântul şi Marele Sinod Panortodox. Deşi pare ruşinos şi incredibil, dar cred că un eventual Sinod ar trebui organizat în trei sesiuni diferite, pornind de la dezbaterea temei care niciodată n-a existat pe agendă, şi anume: „Relaţiile inter-ortodoxe; conceptul de sinodalitate, egalitate şi primat”. Fără a rezolva această problemă, nu poţi rezolva nimic altceva. Deci, viziunea mea asupra etapelor Sinodului este următoarea:

1. La prima sesiune să se discute următoarele subiecte: „Relaţiile inter-ortodoxe; conceptul de sinodalitate, egalitate şi primat”; şi „Organizarea şi recunoașterea unor noi Biserici Autocefale (în special în diaspora)”. Cele două documente să fie votate nu prin consens, căci el niciodată nu va fi atins (şi nu trebuie să ne amăgim în acest sens), ci prin majoritate simplă de voturi (50% + 1), exprimate de fiecare episcop în parte (independent de votul propriului patriarh), iar hotărârile să fie obligatorii pentru toţi.

Aici slavii şi românii vor avea ocazia să-i anunţe pe greci că Bizanţul a căzut (căci ei nici până acum se pare că nu ştiu asta, după spusa memorabilă a lui A. Schmemann), iar organizarea şi funcţionarea sinodalităţii panortodoxe va putea fi reevaluată prin prisma unor principii mai realiste şi mai flexibile, fără a atenta la esenţa eclesiologiei ortodoxe.

2. La a doua sesiune a Sinodului, care va putea fi organizată după 6-12 luni (recunosc, sună mult prea optimist!), şi la care vor participa deja nu 14, ci poate vreo 18-20 de Biserici Autocefale, să fie discutate toate problemele canonice şi liturgice care frământă Biserica Ortodoxă astăzi. Aici deja hotărârile trebuie luate prin majoritate absolută (de 2/3) şi, de asemenea, să fie obligatorii pentru toţi.

3. Abia la a treia sesiune se poate discuta despre relaţia ortodocşilor cu ceilalţi creştini sau cu celelalte religii. Şi, în această privinţă, cred că toţi ortodocşii trebuie să ajungă la o poziţie comună, adică eventualele hotărâri să fie luate prin consens. Însă discutând doar despre relaţia cu alţii, fără a avea nici o relaţie între noi şi fără a rezolva ce ne doare în primul rând pe noi (şi, apropo, nici măcar nu-i clar cine suntem aceşti „noi”?), mi se pare absurd şi fără sens. Cred că aici s-a greşit cel mai mult…

În concluzie, vreau să spun că parțial au dreptate şi cei care-şi doresc organizarea Sinodului şi cei care nu-şi doresc. Bineînţeles, Sinodul se organizează tocmai pentru a rezolva problemele şi nu doar pentru a arăta o falsă unitate. Dar, în condiţiile în care nu s-a formulat nici o bază canonică pentru a rezolva problemele inter-ortodoxe, Qatarul va rămâne o problemă bilaterală între Antiohia şi Ierusalim, Estonia şi Ucraina vor rămâne o problemă bilaterală dintre Moscova şi Constantinopol, Mitropolia Basarabiei va rămâne o problemă bilaterală dintre Moscova şi Bucureşti, iar Timocul dintre Bucureşti şi Belgrad. Nu există (şi nici nu se doreşte să existe) vreun mecanism care prin vot panortodox să hotărască aceste probleme, trecând peste interesele înguste ale unuia sau altuia. Va da vreodată Moscova autocefalie Ucrainei sau Belgradul Macedoniei? Iar dacă le vor da, va recunoaşte oare Constantinopolul aceste autocefalii (deşi nicăieri nu scrie că ar fi nevoie de recunoaşterea lor)? Sau cum să recunoască Constantinopolul autocefalia Bisericii Americane (OCA), din moment ce singurele eparhii vii (adică cu venituri pentru Fanar) pe care le mai are sunt anume în SUA? Şi atunci ce aşteptăm? Nu putem să ne aşteptăm la nimic!

Avem nevoie de oameni duhovniceşti şi pragmatici. Fără oameni duhovniceşti, hotărârile dogmatice vor fi bănuite de erezie, iar hotărârile liturgice şi canonice nu vor avea nici o autoritate în faţa preoţilor şi a poporului. Acum nu mai avem împărat cu armată, care să impună dogmele şi canoanele despre care unii sau alţii au reuşit să-l convingă că ar fi adevărate. Avem o altă situaţie, care necesită o altă abordare, iar fără o implicare a oamenilor duhovniceşti, orice schimbare, fie ea şi bună, nu va fi acceptată. Iată în 1923, într-un context asemănător cu cel pe care-l vom avea în Creta peste câteva zile, nişte oameni cu reputaţie duhovnicească foarte îndoielnică au decis schimbarea calendarului, iar în 1924 acesta a fost impus şi în România. Dacă România n-ar fi avut rege cu jandarmerie, nimeni nu era să primească calendarul nou, chiar dacă în sine el nu este greşit. Despre aceasta e suficient să citim scrisorile lui Nae Ionescu sau presa anilor ’30, mai ales din Basarabia. După 1944, odată cu venirea comunismului, un singur om, părintele Cleopa de la Sihăstria, a reuşit să convingă poporul despre „adevărul noului calendar” atât cât n-a reuşit regele cu toată armata lui. Şi asta nu pentru că lumea ar fi înţeles prea multe despre calendar, ci pentru că părintele Cleopa reprezenta o autoritate duhovnicească!

Evident, pe lângă viaţa duhovnicească, ierarhii trebuie să fie şi oameni pragmatici şi curajoşi, pentru a putea depăşi clişeele şi bizantinismele amorfe. Astăzi nu mai avem împărat care să organizeze şi să legitimeze un Sinod, iar încercarea patriarhului turc de a lua locul împăratului este pe cât de comică, pe atât şi de ineficientă. Vrem noi să recunoaştem sau nu, dar la moment e nevoie de un mecanism modern, ca să schimbe din temelie unele principii, pentru că prea mult trăim cu trecutul. Organizăm sinoade şi vorbim despre întâietăți de parcă nici n-am şti că de 1300 de ani trei patriarhii (Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul) au rămas doar pe hârtie, iar de aproape 600 de ani de ani, patriarhia capitalei imperiului (care continuă să se creadă prima, deşi nu mai există nici imperiul şi nici capitala), a rămas şi ea fără credincioşi şi doar cu ierarhi onorifici. La moment, Antiohia şi Constantinopolul se bazează pe diaspora (care ar trebui să devină autocefală), Ierusalimul pe pelerinii ruşi şi români, iar Alexandria pe misiunea în centrul Africii, sponsorizată de greci. Dar în vechile lor teritorii, din păcate, toate aceste 4 patriarhii sunt aproape moarte. Cum se reflectă această situaţie în canoanele noastre? În nici un fel…

Iată de ce, la moment, e mai bine să nu avem nici un fel de sinod, până nu va veni altă generaţie de oameni, care să gândească problemele Bisericii nu doar prin prisma trecutului (care artificial este asociat cu Tradiţia Bisericii), ci şi prin prisma funcționalității reale în prezent şi viitor.

P.S. Se zice că un episcop anglican care a trecut la catolicism a fost întrebat de ce nu a ales Ortodoxia. Iar acesta a răspuns: “S-ar putea că ortodocşii să aibă dreptate, dar la ei demult timp nu se mai întâmplă nimic…”!