Mitropolitul Nicolae al Mesoghiei – Cuvânt la hirotonia în episcop

Biserica Mitropolitană a Atenei, 30 Aprilie, 2004

Cuvânt la hirotonie a părintelui Nicolae Hadzinikolau

Preafericirea Voastră, Înalt Preasfinţiţilor şi de Dumnezeu iubiţilor sfinţi arhierei, mult cinstitelor autorităţi ale societăţii noastre, stimaţi părinţi, iubiţii mei fraţi,

Cu simţăminte de adâncă strâmtorare lăuntrică mă aflu printre Dumneavoastră în această clipă, în faţa propriei conștiințe şi, în deosebi, înaintea Sfintei şi Dumnezeieștii Treimi.

În această clipă, mă simt gol de cinstea arătată şi de strălucirea evenimentelor, străin de bucuria şi atmosfera praznicului. Disting doar greutatea hotărârii Dumneavoastră, mărimea aşteptărilor Bisericii, neputinţa şi, în paralel, obligaţia mea de a valorifica evenimentul şi necunoscuta, dar sfânta voie a lui Dumnezeu.

De aceea, în locul darului vostru de astăzi, permiteţi-mi să nu înşir gânduri şi vise, ci să-mi exprim adâncimea dilemelor mele interioare şi să depun sincera mea mărturisire.

Trebuie să mărturisesc dificultatea pe care o am înlăuntrul meu în aceste zile. Simt cum drama chemării mele personale, cea care m-a transfigurat din om de ştiinţă în preot şi monah, s-a demitizat deja, fără să înţeleg cum. Ţinta absolutului s-a alterat de către microbul cedării şi de îndreptăţirea compromisului interior. 

Neajunsurile mele

Sunt conştient că am mari slăbiciuni pentru apostolia pentru care mă hărăziţi; simt că ceea ce-mi încredinţaţi mă depăşeşte. Nu sunt nici cel pe care vi-l închipuiţi, nici cel pe care îl auziţi. Sunt un om exclusivist, am o greutate interioară să mă pun de acord, nu pot să cobor principiile mele sau să-mi îngustez orizontul perspectivelor mele. Mă tem că un astfel de caracter nu se potriveşte cu slujirea episcopului. Însă apostolia aceasta, cel puţin după cum o cunosc, nici nu mă entuziasmează. Încerc să potrivesc imaginea mea în peisajul slujirii arhiereşti şi mă văd desfigurat. Iertaţi-mă că în public voi exprima exact ceea ce simt.

Cum să schimb dulcele sunet al înţelesului de „părinte” cu titlul dur al „stăpânului”? Cum să jertfesc chemarea caldă a lui „părinte” în vijelia apelativelor superlative? Cum, odată ce nu am salariu şi avere, acum să aştept cecul lunar? Cum, odată ce am învăţat să admir veşmintele simple care amintesc de preoţii din Apocalipsă, acum să mă identific cu înfăţişarea luxoasă care face trimitere la viaţa împăraţilor bizantini? Cum, odată ce mă înduioșează scăunelul de rugăciune, acum să urc pe tronul puterii şi al cinstei? Ar trebui să mărturisesc că mă simt şi nepregătit.

Nici vedenie în acest sens până acum nu am avut, nici cunoştinţă despre slujirea episcopală nu deţin. Arhieria, din câte înţeleg, este preoţia desăvârşită şi deplină, dar pentru mine era ceva foarte mare ce nu putea încăpea prin strâmtorile intereselor mele sau să se proiecteze la nivelul perspectivelor mele miope. Era ceva ce mai mult admiram decât îmi doream. Ceva foarte mare înăuntrul meu, dar pentru alţii, decât o ţintă pentru mine, ceva la care, chiar de meditam şi pierdeam timp cu ea, nu aş fi înţeles-o. Mărturisesc că îmi asum o responsabilitate enormă, disproporţional de mare faţă de cinstea arătată, fiind însă conştient că sunt total nepregătit. Îmi pare rău într-adevăr că poporul Aticei de Est, al Mesoghiei şi Lavreoticii ar putea să plătească preţul zăpăcelii mele şi al eventualului meu acord negândit.

Dar şi mult lăudatele mele capacităţi şi harisme, nu cred că constituie o calitate, ci mai degrabă un neajuns, deoarece îndepărtează nădejdea „semnului” şi intervenţiei divine din slujirea mea. Să reuşească unul deştept, capabil şi învăţat nu frapează. Dar ca să reuşească un om simplu şi neînsemnat în sfânta lucrare a apostoliei lui, aceasta Îl descoperă pe Dumnezeu. 

Şi teologic sunt sărac. Cum să-mi asum o slujire care are ca cel mai important element teologia trăită? Nici tipul, nici cunoştinţele mele, nici viaţa, nici orientarea mea, nici simţirea, nici voinţa mea nu par să conlucreze cu perspectiva arhieriei. Acesta a fost motivul pentru care întotdeauna evitam să fiu de acord cu o astfel de evoluţie în viaţa mea. Presiunea acestor gânduri mă conduce spre concluzia descurajatoare că nu mai există [oameni] vrednici, nu mai există în zilele noastre sau poate există, dar Biserica nu-i recunoaşte sau îi vede, dar nu-i vrea. Numai astfel s-ar fi putut să se ajungă la alegerea mea, la recunoaşterea dură a lipsei tragice de persoane. Şi acum? Acum caut singurul şi unicul „semn” al consimţământului meu şi nu-l găsesc; un singur motiv al acordului meu, şi nu există, o logică a faptelor mele şi nu o recunosc. Mă smintesc de mine însumi. Odată ce înţeleg că Biserica noastră preferă modestia şi refuzul meu, de ce m-am amăgit şi încuviinţez [acest lucru]?

Singurul lucru care îmi rămâne este să cer în public iertare de la Domnul şi de la Biserica Lui pentru păcatul acceptului meu.

Pe de altă parte însă, uşurinţa refuzurilor mele pot să reprezinte o capcană a unei false smerenii sau, în cel mai bun caz, o expresie a idioritmiei, a fricii sau a unei nepermise îndrăzneli provocatoare. Preafericirea Voastră cunoaşteţi că am refuzat înscrierea mea în catalogul celor aleşi spre arhierie, cu patru ani înainte, pe când eram la Sfântul Munte.

[Trecerea din Patriarhia Constantinopolului în Arhiepiscopia Athenei]

[Până acum[1]] inima mea, ca să ajungă la supracerescul Jertfelnic, trecea pe la tronul Contantinopolului. Această zilnică şi continuă pomenire a numelui patriarhului nu a fost pentru mine o formalitate, o faptă de politeţe, ceva obligatoriu şi mecanic, ci o cauză clară care mi-a creat o puternică şi indestructibilă legătură liturgică cu el, o astfel de legătură care n-ar putea în nici un mod să se clatine, chiar dacă m-aş afla cândva într-o Biserică care nu ar presupune pomenirea lui, chiar dacă aş fi simţit o anumită diferenţiere interioară cu el, chiar dacă m-ar fi scandalizat fapte concrete sau opţiunile lui. În orice situaţie aş prefera să accept că eu greşesc, decât Patriarhia noastră. Prin legătura liturgică cu ea am înţeles caracterul mărturisitor al drumului ei de-a lungul timpului, unitatea pe care o creează caracterul ei ecumenic, necesitatea eclesiologică a existenţei ei. Este atât de mare, [pentru] că puterea pe care o are nu şi-o revendică. Patriarhiei Ecumenice îi datorăm mărturia istorică că Biserica noastră este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.” Patriarhia noastră alcătuieşte o parte a ipostasului nostru, atât ca greci, cât şi ca ortodocşi. Are o istorie a cărei sânge trece prin inima fiecăruia dintre noi. Sprijină neamul nu în sens naţionalist, ci duhovniceşte. A trecut prin prigoane şi martirii îndelungate, mai mult poate decât altă Biserică, şi până astăzi rămâne în picioare. Dumnezeu a ţinut-o. Este cel mai bun dar al Lui pentru noi. Calea ei constituie o minune care de secole hrăneşte credinţa. Ecumenicitatea ei la fel. Şi astăzi ea alcătuieşte cel mai sigur, cel mai garantat, cel mai adeverit prin experienţă şi încercat, cel mai adevărat răspuns ortodox la provocarea globalizării societăţilor şi a pericolului „vaticanizării” Bisericilor noastre. Cu cât mai Ecumenică este Patriarhia noastră, cu cât mai în afară de măsurile politice şi de concepţiile noastre, cu atât mai sinodală devine Biserica noastră, cu atât mai înăuntrul credinţei şi în însăşi ipostasul nostru descoperim slava ei în Hristos. Patriarhia noastră este ecumenică ca să-i îmbrăţişeze pe toţi, ca să-i unească pe toţi şi pe toate.

Aceste trăiri pe care le am pentru Patriarhia Ecumenică, le depun în această clipă ca mărturisire, ca pe o mărturie adeverită şi ca pe cel mai bun dar al meu, odată ce de acum înainte, jertfa mea liturgică trece va prin mult iubita mea Biserică a Greciei. În îmbrăţişarea ei, în atmosfera ei duhovnicească, eu şi cei mai mulţi dintre noi ne-am născut şi am crescut în Hristos. A ei tradiţie am gustat, persoanelor ei datorăm recunoştinţa, pe ea o simţim ca mamă a noastră. Ea şi mie mi-a dat harul preoţiei. Şi acum Sinodul ei m-a ales. Al ei arhiepiscop şi ierarhi în această clipă îşi asumă responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu ca să-mi încredinţeze harul arhieriei. Inima mea deja este chemată să trăiască taina unităţii. Cele două biserici sunt una. Este chemată să treacă de la raţionalismul pătimaş al lui „a aparţine”, la logica duhovnicească a lui „a împărtăşi”; de la îngustimea de inimă a drepturilor, a răzbunărilor, a protestelor, a înţelegerilor şi neînţelegerilor, la luminata experienţă a [cuvintelor:] „ca toţi să fie una” şi a binecuvântării: „în cinste unii altora daţi-vă întâietate.” Îmi este imposibil în această clipă, pe fondul jertfei Domnului, a îngăduinţei şi deşertării Lui tainice, a învăţăturii şi vieţii Bisericii noastre, în atmosfera durerii, setei şi necazurilor semenilor noştri să primesc această onoare pentru mine de a fi reprezentant al Dumneavoastră în această perioadă deosebit de critică pentru Biserica noastră. Mai devreme, am refuzat insistenta Dumneavoastră propunere de a fi ales episcop, cu pericolul de fi judecat că dispreţuiesc preoţia (ἰερωςύνη). Şi cu două luni în urmă, când am aflat de încurcătura pe care o produce persoana mea în toată evoluţia problemei bisericeşti, v-am propus iarăşi, în scris, ştergerea numelui meu din renumitul catalog.

Totuşi, în această clipă, în faţa mea stă hotărârea Dumneavoastră care aşteaptă concretizarea ei imediată. Toate îmi arată că alegerea mea pentru Mitropolia Mesoghiei şi Lavreoticii nu are nici o legătură cu alegerile mele şi, în astfel de condiţii, hirotonia mea nu reprezintă în nici un fel cinste, ci o curată peripeţie şi poate o grea încercare – lucru care sexclude orice drept de a mă lepăda de crucea mea şi ar face din eventualul meu refuz un păcat mai mare decât smeritul, fără nici o logică, acord al meu. Aceasta este singura mea circumstanţă atenuantă.

Experienţa preoţiei

Bineînţeles există „harul lui Dumnezeu care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte.” Odată ce astfel a rânduit Dumnezeu, va fi ceva şi cu situaţia mea. Provizia mea nu este, desigur, capacitatea mea pentru asceza arhieriei, ci este experienţa de până acum a preoţiei. Dintru aceasta îmi trag nădejdea mea. Am iubit-o ca pe nimic altceva. Mi-a vorbit mai mult decât orice pe pământ. Am îmbrăţişat sfântul jertfelnic şi zilnic sărut mult epitrahilul meu. M-a orbit cu lumina ei atât de mult şi mi-a vorbit atât de adânc, încât niciodată n-am zărit pe cerul aspiraţiilor mele altceva în plus. Preoţia este deplinătatea şi scopul meu. Dumnezeu, prin experienţa ei, m-a inundat cu minuni. Numai ceva foarte impresionant şi unic ar trebui să-mi schimbe calea. Am văzut minuni. Am trăit binecuvântări. Am crezut cu toate celulele fiinţei mele. Pot să spun, Preafericite, în mijlocul poporului şi înaintea lui Dumnezeu, că simt bucuria Lui „deplină în ea”.

 Dacă aceasta este identitatea mea liturgică, există şi cea pastorală. După exemplul ocrotitorului meu, Sfântului Nicolae, am încercat toţi aceşti ani să îmbrăţişez durerea fraţilor mei, să compătimesc în vreme de necaz, să îngrijesc rănile păcatului, să primesc căutările, îndoielile, tulburarea interioară pe care o naşte percepţia greşită al unui Dumnezeu care iubeşte să lipsească, să fie neatent, să se învecineze mai mult cu fantezia decât cu realitatea. Trebuie să Vă încredinţez că epitrahilul meu este zdrenţuit de folosire. Acesta este alt motiv care îndreptăţea orice refuz interior de a părăsi sufletele pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu, fiind promovat la slujirea episcopală. Singura mea mângâiere este apropierea geografică cu aceşti oameni, cu care am împărţit problemele, bucuriile, căutarea şi nevoia de Dumnezeu.

Să-mi fie permis în acest moment să fac o mică referire la identitatea mea liturgică. Până acum, am fost probabil singurul cleric din bazinul Aticei, care zilnic la slujbe, timp de 15 ani, am pomenit venerabilul nume al Patriarhului Ecumenic, iar în paralel slujeam, din funcţie responsabilă, Biserica Greciei, reprezentând în acelaşi timp şi monahismul aghioritic.

Viaţa monahală şi iubitoare de sărăcie (φιλόπτωχη)

De aceea, şi în timp ce devin episcop, conştient aleg ca model de viaţă pe cea a monahului: a celui ce a înlocuit gândul cu rugăciunea, visele cu jertfa, argumentele cu îndelunga răbdare. Cu acest ţel am pornit, cu acelaşi vreau să-mi plătesc datoria mea pământească, cu această moştenire doresc să călătoresc pe calea veşniciei mele. Din acest motiv, îmi exprim în public dorinţa mea – şi către autorităţile noastre politice – să nu mă trataţi ca pe un înalt funcţionar public cu salariu lunar şi daruri de sărbători şi vacanţe de vară, cu prezenţe la cine, recepţii, parade, inaugurări. Cuvinte precum: ”salariu”, „pensie”, „proprietate”, „asigurare de viaţă”, „vacanţe”, „prietenii personale”, „distincţii onorifice”, şi altele care n-au nici o legătură cu viaţa monahală, aş vrea să rămână străine de vocabularul vieţii mele personale. În inima mea răsună convingerea că preotul trebuie să fie cel mai sărac dintre credincioşi, iar episcopul cel mai sărac dintre preoţi. Prima nu o voi impune nimănui. A doua însă, reprezintă pentru mine o situaţie de neconceput şi principiu de neîncălcat al vieţii. Nu aş vrea să fiu plătit, ci numai să mă cheltui, nici să mă asigur la bănci (τράπεζες) pământeşti, ci numai la Sfânta Masă (τράπεζα)[2], nici să mă odihnesc departe de chinurile şi luptele turmei mele în frumoasele colţuri ale acestei lumi, ci să mă odihnesc în răcoarea cuptorului încercărilor noastre ale tuturor. Viaţa pe care mi-o doresc, să nu amintească de grandoarea hirotoniei mele în episcop, ci de simplitatea şi căutarea profunzimii tainice a tunderii mele în monahism.

Cu toată revărsarea de recunoştinţă pe care o simt faţă de voi toţi, permiteţi-mi la încheiere să nu mulţumesc cu gura şi să nu menţionez verbal pe nimeni.

Nu aş vrea să risc să transform taina hotărârii Sfântului Sinod într-un rezultat al unor alegeri pământeşti şi să întinez nemăsurata sfinţenie a acestor clipe cu aprecieri ale politeţii lumeşti şi cu maniere alese. Voi evita deci, orice menţiune referitoare la viaţa mea de până acum, la credinciosul popor care peste puţin îşi va lua responsabilitatea să confirme hotărârea Sfântului Sinod, la unii care au crezut în alegerea mea, la părinţi, la fraţii şi rudeniile mele, la părinţii duhovniceşti şi stareţii mei, la îndrăgita mea familie duhovnicească de la Metocul Înălţării, încă şi la Dumneavoastră, Preafericirea Voastră, care, în condiţii atât de delicate şi dificile, riscaţi prin hirotonia mea.

Mă voi îndestula doar să-mi exprim recunoştinţa tainică pentru prezenţa Dumneavoastră liturgică, deoarece voi toţi, episcopi şi clerici, monahi şi laici, vă asumaţi responsabilitatea să determinaţi voia lui Dumnezeu în viaţa mea[3].

Şi voi invoca rugăciunea fericitului Mitropolit al Dryinupolei, Sebastian, din mâinile căruia am primit harul preoţiei şi inspiraţia anevoioasei mărturisiri, a vieţii conştiincioase şi imaculate, şi a eroicei mărturii (μαρτυρία), după cum şi rugăciunea mult respectatului şi bunului păstor al acestei Eparhii de Dumnezeu mântuite, a fostului Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticei, domnul Agathonic, exemplul, prezenţa, buna-cuviinţă şi superioritatea căruia, reprezintă pe de o parte un neşovăielnic povăţuitor în calea mea, pe de altă parte însă, mă însărcinează cu datoria foarte grea de a-i răsplăti cu sinceră cinste şi adâncă recunoştinţă.

Recunoştinţa mea se va îndrepta doar către Dumnezeul Treimic, care încă o dată îmi arată o cale şi o direcţie contrară cu voia opţiunilor mele conştiente, Cel care rânduieşte să conducă la o hirotonie episcopală ce se face în astfel de împrejurări, încât din prima clipă să se răspândească aroma tăgăduirii faţă de persoana mea, mireasma crucii mele, tămâia nevoii de rugăciune în locul celei de praznic.

În această clipă nu cer urările Voastre obşteşti [κοινωνικές]. Cer rugăciunile Voastre. Nu aş fi vrut ca hirotonia mea să se încheie cu aplauze. Aş prefera ca noua mea viaţă să înceapă cu strigăte de invocare. Cer rugăciunile ocrotitorului meu, Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, ale Sfântului Nectarie al Pentapolei, ale Sfântului Pantelimon, ale Sfântului Arsenie Capadocianul – moaştele căruia le port la pieptul meu, ale Sfântului Simon Izvorâtorul de Mir şi ale Sfintei Maria Magdalena.

Cu puţine zile înainte de a părăsi cele lumeşti l-am vizitat pe fericitul părinte Porfirie. După o destăinuire completă a sinelui meu, a fost cuprins de o agonie puternică, de o mare nelinişte şi pentru destul timp, transpirat, îmi repeta cum că voi suferi mult în viaţa mea. După puţine clipe de tăcere cu plâns, agonia lui s-a schimbat în dulceaţă şi nădejde, şi în sfârşit m-a îmbrăţişat şi mi-a dat binecuvântarea sa. Aşteptarea crucii a constituit axa vieţii mele. Am hotărât pe de o parte să încredinţez responsabilitatea pentru viitorul meu exclusiv lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu mă lepăd niciodată de crucea mea.

În această clipă cred că începe urcuşul meu, cu convingerea că alegerea mea nu constituie o încununare, ci o încercare, căci cinstea o pot refuza, nu însă şi crucea mea, căci voia lui Dumnezeu nu se exprimă prin părerile mele, ci se face cunoscută prin hotărârile Dumneavoastră.

 Preafericite, Înaltpreasfinţiţilor Sfinţi arhierei, iubiţilor împreună-preoţi (συμπρεσβύτεροι), cinstiţi diaconi, credinciosule popor al lui Dumnezeu, în judecata, în voia şi conştiinţa voastră îmi predau viitorul şi viaţa mea.

„Eu nu m-am împotrivit şi nici nu am vorbit împotrivă” (LXX/Isaia 50:5), dar a nu vorbi împotrivă, înseamnă nici măcar să mă întreb.

„Doamne, fă-mă orice vrei şi cum vrei, de vreau sau chiar de nu vreau.”

„Lui se cuvine toată cinstea, închinarea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.”

© Traducere din limba greacă şi note de www.teologie.net