Highslide for Wordpress Plugin

Curiozităţi canonice despre diaconi şi monahi

SfStefan

Multe lucruri interesante întâlnim prin Canoanele Bisericii. Recitind recent Canoanele Sinodului Trulan, numit şi „Qunisext” (Constantinopol – anul 692), două lucruri mi-au sărit în ochi:

I.       Canonul 16 Trulan, tâlcuind textul de la Fapte 6:1-6 şi aducând în sprijin comentariile Sf. Ioan Gură de Aur, spune foarte clar: „noi, potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre servirea la trebuinţele meselor”. Mai jos Părinţii de la Sinod adaugă: „cei şapte diaconi nu trebuie socotiţi ca slujitori la taine, ci lor li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti ale celor adunaţi atunci”

Înţeleg foarte bine că icoanele nu reprezintă realitatea istorică şi subiectivă, dar nici nu pot fi cu totul străine de aceasta. Aşadar, apare întrebarea de ce icoanele noastre îl reprezintă pe Sf. Mucenic Ştefan cu orar (cu cădelniţă în mână – folosită la creştini din sec. IV şi chiar mânecuţe –intrate în uzul diaconilor după sec. XV), când „cugetul sobornicesc” al Bisericii spune clar că el nu a fost diacon în sensul diaconilor liturghisitori de astăzi? De ce Catehismul BOR (numit şi „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”), atunci când vorbeşte despre treapta clericală a diaconilor (paragraful 283) face trimitere la textul de la Fapte 6:1-6? Nu cumva Sinodul BOR reinterpretează hotărârile unui Sinod Ecumenic? Dacă cei şapte diaconi din Fapte nu aveau o slujire liturgică, ceea ce este aproape evident pentru cultul creştinilor de atunci, când diaconii au devenit „slujitori ai tainelor”? Menţionarea diaconilor alături de episcopi şi presviteri (vezi Clement Romanul (†98), Ignatie Teoforul (†107) ş.a.) se referă la nişte „slujitori de mese” sau totuşi la „slujitori ai tainelor”? Dacă sincer, nu am răspunsuri clare la aceste întrebări, pentru că mărturiile istorice sunt foarte sumbre.

Chiar dacă am admite teza neoprotestantă despre transferul de prerogative: episcop => arhiereu, presviter => iereu/preot, diacon social => diacon liturghisitor, acest lucru s-a întâmplat probabil tot în secolul apostolic, mai spre sfârşit, şi nimeni niciodată n-a considerat acest eventual transfer (nedescris în Biblie) drept o inovaţie sau o practică contrară Bibliei. O reformă a clerului în secolele III-IV, aşa cum afirmă neoprotestanţii (bazându-se doar pe evoluţia termenilor), cu siguranţă ar fi fost menţionată în istorie şi ar fi avut destui opozanţi. Or, Biserica, atât în Răsărit, cât şi în Apus, nu cunoaşte urmele vreunei „reforme clericale” şi din totdeauna a văzut în episcop nu doar un „supraveghetor al comunităţii”, ci şi pe „mai-marele preoţilor” (adică arhi-iereu) şi nici în presviter un simplu „bătrân al adunării”, ci pe preotul care săvârşea jertfa euharistică. La fel trebuie să fi fost şi cu diaconii care, mai degrabă, aveau această dublă slujire – şi socială, şi liturgică – numai că în funcţie de regiune şi perioadă, accentele s-au transferat iremediabil de la prima slujire spre a doua. Şi episcopii, conform canoanelor şi rugăciunilor de hirotonie, trebuie să se manifeste mai mult ca învăţători şi păzitori ai dreptei credinţe, nu ca actori principali ai ceremoniilor liturgice sau ca administratori de instituţii. Dar şi aici observăm exagerarea în timp a anumitor prerogative, lăsându-se în umbră altele, care cândva erau considera determinante pentru slujirea episcopală.

II.      Canonul 42 Trulan spune: „Orânduim ca cei numiţi pustnici, care sunt îmbrăcaţi în negru şi, purtând plete, cutreieră cetăţile petrecând printre bărbaţi din lume şi printre femei, şi defăimând astfel făgăduinţa lor proprie, dacă tunzându-şi pletele aleg să primească schima (chipul) celorlalţi monahi, aceştia să fie aşezaţi în mănăstire şi să se numere printre fraţi. Iar de nu ar alege aceasta, să fie goniţi din cetăţi şi să locuiască pustiurile de la care li se trage şi numele”.

vasileDin canon observăm că purtau plete doar pustnicii, care de fapt nu aveau schima monahală, iar monahii, chiar şi la sfârşitul secolului al VII-lea, umblau cu părul scurt, aşa cum îi vedem, în icoane pe Sf. Vasile cel Mare, Efrem Sirul şi pe alţi monahi din vechime (deşi "icoanele" realiste din sec. 18-19 îi pictează deja cu păr lung). Pustinicii purtau părul lung şi pentru faptul că nu-l puteau tunde şi nici nu-l spălau. A purta părul lung şi a avea o preocupare în plus cu îngrijirea lui e deja un nonsens, care poate deveni şi păcat. 

1-13977-2-270-400-11

Canoanele 21 şi 33 Trulan vorbesc chiar de o tunsoare distinctivă a clericilor, astfel devenind clar de ce se face tundere la hirotesie în citeţ. Această tundere nu era una simbolică şi invizibilă, ci era de fapt tunderea specifică clericilor, care era un semn distinctiv al tuturor clericilor, dar nu-i clar dacă şi a monahilor, pentru că monahii nu fac parte din cler! 

sf-ioan-gura-deaur-2

Se obişnuia ca această tundere să fie în formă de coroană, aşa cum îi vedem în icoane pe Sf. Ioan Gură de Aur (deşi acesta era chel şi spân) şi pe Sf. Grigore Palama (la aproape un mileniu diferenţă unul de altul).

11_noiembrie_14-grigorie_palama

Iar purtarea pletelor la monahi şi preoţi este un obicei de prin secolele XVI-XVII. Despre argumentele moderne, precum că părul lung al monahilor ar avea legătură cu nazireii Vechiului Testament, canoanele şi rânduielile monahale nu amintesc nimic, iar Apostolul Pavel chiar interzice părul lung la bărbaţi (I Corinteni 11:14). Şi chiar dacă am accepta acest argument cu nazireii, nu-i clar cum l-am putea aplica la preoţii căsătoriţi, care la ruşi şi mai ales la greci de asemenea poartă păr lung?

Mai apare nedumerirea legată de slujba tunderii în monahism, când la prima întrebare adresată candidatului: „De ce ai venit, frate, căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă învoire?”, candidatul este pus să răspundă: „Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte”! E drept că Molitfelnicul BOR din 2013 pune în paranteze o traducere mai corectă: „viaţă de nevoinţă (βίον της ασκήσεως)”, dar generaţii întregi de monahi români au jurat că doresc să fie anume pustnici, şi asta din cauza traducerii proaste a acestui text, care nu admitea alte forme de monahism decât pustnicia. Acum însă mulţi vieţuiesc prin oraşe sau prin palate episcopale, încălcând un jurământ inventat de traducătorii Molitfelnicului românesc…

7 comentarii la „Curiozităţi canonice despre diaconi şi monahi”

  1. Robert Taft spune pe undeva ca, Sf. Vasile Cel Mare si altii din vremea lui, nu erau monahi, ci un fel de celibatari…
    Am vazut o poză de a sf. Nicodim Aghioritul, in care era cu parul mai scurt, taiat undeva la nivelul gatului.

    • În timpul Sf. Vasile cel Mare, cei care se retrăgeau sau vieţuiau în feciorie erau numiţi “asceţi”. Însuşi Sf. Vasile nu foloseşte cuvântul “monah” în scrierile sale, iar cei care i-au tradus tratatele şi le-au numit în româneşte “Regulile monahale” pur şi simplu au trişat. 

      Apropo, şi gheronda Emilianos Simonopetritul considera că monahii trebuie să fie tunşi. Ca dovadă, monahii de la Simonopetra au părul destul de scurt şi doar mimează că-şi strâng un mic coc, pentru a nu fi luaţi pe sus de ceilalţi monahi aghioriţi. 

  2. Dar in legatura cu barba monahilor si a clericilor, cum sta treaba ?
    Exista prevederi canonice de a nu se tunde vreodata ?

    La Sf. Vasile si la alti sfinti se vede ca erau tunsi, dar barba era cat mai lunga.

    • Nu există prevederi canonice despre barbă. 

      De obicei se consideră că prevederile din VT rămân valabile: Iezechil 44:20 – despre păr, şi Levitic 21:5 – despre barbă. 

      Totuşi, consider că la călutări barba trebuie să fie mai lungă, iar la preoţii căsătoriţi mai scurtă, dar să fie totuşi. 

  3. In legatura cu tonsura clericala, as dori sa vin cu o precizare. Potrivit vechilor randuieli latine, care au fost valabile pana la CV2, intrarea in cler se facea prin tundere si prin inscrierea in catalogul clerical. Chiar daca candidatul nu primea atunci nicio treapta, el era socotit totusi intre clericii inferiori. in multe din Vietile sfintilor parinti citim ca “au fost numarati inte clerici” ceea ce banuiesc ca presupunea in prealabil tunderea.
    Aceasta tonsura in forma de coroana, se pastreaza pana astazi, in Occident, la membrii unora dintre ordinele monahale mai conservatoare. Tonsura in forma de coroana, era cunoscuta drept Tonsura Petri – tonsura lui Petru, iar daca era intrerupta in fata purta denumirea de Tonsura Pauli – tonsura lui Pavel.
    Episcopul hagiograf Jacob de Voragina spune in lucrarea sa Legenda de Aur ca Sfintii Apostoli au fost tunsi astfel de catre pagani, in bataie de joc dar ca aceste tonsuri au devenit slava clericilor.

  4. Legat de ce spuneţi în final, legat de slujba tunderii în monahism, e vorba acolo de o problemă de dată mai recentă, care se lămureşte uşor studiind istoria limbii române. Astfel, termenii «pustnic/pustnicesc» (adică vieţuitor în pustie, eremit) a ajuns să formeze prin secolul XIX un dublet lexical, confundându-se, prin corupere, cu «postnic/postnicesc» (adică postitor, ascet). Avem în traducerile nemţene, de pildă, formele «Marco Postnic» pentru Marcu Ascetul, sau «Ioan Postnicul» pentru Patriarhul Ioan Postitorul. Forma aceasta de la rânduiala tunderii vine din cauza folosirii ca text de bază la vremea respectivă a textului slavon, care traduce «tis askiseos» cu «postnicestvo». Formula din Molitvelnicul 2013 e deci cea fidelă originalului, însă mă întreb cum va fi receptată această schimbare în mănăstirile noastre. O tâlcuire a făgăduinţelor de la călugărie se găseşte, pentru cei interesaţi, în cartea Arhimandritului Sofronie Saharov «Temeiurile nevoinţei ortodoxe».

Comentariile sunt închise.