Scopul urmărit de noua lege
Joi, 21 martie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat în primă lectură proiectul Legii privind protecţia specială a copiilor în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi. În mediile creştine deja s-a afirmat, că proiectul Legii este un atac în adresa instituţiei familiei și că va institui un mecanism de privatizare a copiilor.
Ca să înțelegem ce propune și ce aduce nou proiectul Legii, trebuie să facem o comparație cu legislația existentă. Lucrul acesta este cu atât mai necesar, dacă luăm în calcul calitatea – nici pe departe cea mai reușită – a proiectului Legii, care cere explicații pe seama normelor actuale din Cod familiei. Dacă Codul familiei are un limbaj decent și clar și nu creează dificultăți de interpretare, atunci proiectul Legii este scris cu o neglijență care sare în ochi. Această neglijență începe chiar de la denumire. Proiectul definește trei categorii de copii afectați: copii în situație de risc, copii separați de părinți și copii abandonați. Denumirea însă ar sugera că proiectul Legii se referă doar la primele două categorii (copii în situaţie de risc şi copiilor separaţi de părinţi), dar nu și la a treia categorie.
Dar neglijențele nu se opresc aici. Ele continuă cu expresii defectuoase (cum ar fi „copilul referitor la care se constată”, „prin intermediul căreia evaluează necesităţile copilului şi ale familiei lui în colaborare cu ei”, „soluţionării cazurilor copiilor” etc.), nerespectarea normelor elementare de tehnică legislativă (îmbinarea mai multor idei într-un singur alineat), sintagme juridice cu un sens neclar („persoană aflată în poziţie de răspundere”, „persoană aflată în poziţie de putere”, „persoană aflată în relaţie de încredere cu copilul” etc.) și încheind cu o stilistică greoaie și un mod încâlcit de expunere a gândurilor. Toate ele creează numeroase întrebări, la care proiectul Legii nu oferă răspunsuri.
S-ar pretinde, că scopul proiectul Legii este protejarea drepturilor copilului. În realitate, proiectul Legii protejează copiii de … părinți. Apărarea copiilor de părinți este de înțeles dacă ne referim la crime, decăderea din drepturile părintești sau alte cazuri similare. Vom vedea în cele ce urmează, că proiectul Legii extinde aceste cazuri până la absurd, astfel încât, dacă o așa lege se adoptă, apoi toți copiii – dar absolut toți fără excepție – trebuie „protejați” și separați de propriii părinți.
În proiectul Legii vom observa un interes aparte pentru luarea (separarea, sechestrarea – numiți-o cum doriți) copiilor de la părinți și plasamentul acestora în afara propriilor familii. Există diferite situații în care copiii trebuie luați sub supraveghere și îngrijire. Dar nu orice supraveghere a unor familii nereușite duce la separarea copiilor de părinți. O problemă de familie poate fi conciliată, părinților le poate fi oferit suport din partea statului pentru aplanarea problemelor, părinților le pot fi impuse anumite condiționări etc. Este curios că proiectul Legii nu pomenește deloc asemenea situații – se creează impresia că ele nici nu sunt admise – însă revine cu o obsesie suspectă anume asupra fenomenului de „luare a copilului de la părinți” și „plasament al copilului”.
Normele actuale sunt rezonabile
Protejarea drepturilor copiilor nu este un concept nou în legislația moldovenească. Un astfel de concept este prevăzut și reglementat de Codul familiei, care formează temelia juridică de protecție a copilului. Codul întrunește următoarele norme care vizează în mod direct drepturile copiilor:
- Relaţiile familiale se bazează pe următoarele principii: 1. prioritatea educaţiei copilului în familie de către părinți și 2. inadmisibilitate a amestecului deliberat în relaţiile familiale (art.3 și art.60 (2) din Cod).
- Copilul care a împlinit 10 ani este în drept de a-și exprima opinia în privința problemelor ce țin de familie, iar ceilalți sunt obligați să ia în considerație opinia copilului (art. 54).
- Părinții sunt în drept, dar și obligați, de a educa copii conform propriilor convingeri (art.60 (1)).
- Decăderea din drepturile părintești se face exclusiv în cazurile stabilite de Codul familiei (art.67 și 68).
- Copilul poate fi separat de părinți numai în cazul în care părinții sunt decăzuți din drepturile lor părintești și doar în temeiul deciziei instanței de judecată (art.69 (2), art.71 (1) și (3)).
- Trebuie luate toate măsurile necesare pentru depistarea din timp a situaţiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinţi (art.112/1).
Dacă sintetizăm reglementările de mai sus, vom deduce următoarele două elemente principale (ele sunt de o importanță primordială, dacă avem în vedere normele propuse de proiectul Legii):
- părinții au prioritate în educația copilului; respectiv, părinții sunt în drept să educe copii conform propriilor convingeri;
- separarea copiilor de părinți se va face numai în cazul decăderii părinților din drepturile sale și doar în temeiul deciziei instanței de judecată.
În opinia noastră prevederile de mai sus sunt rezonabile și capabile să protejeze drepturilor copiilor. Proiectul Legii însă are o altă opinie. Chiar în nota la proiectul Legii se menționează că prevederile din Codul familiei „sunt depășite”. Proiectul Legii vrea să „depășească” Codul familiei prin introducerea unor noi norme, care afectează anume aceste două componente – prioritatea în educarea copilului de părinți și cazurile în care copilul poate fi separat de părinți. Proiectul Legii aduce o abordare absolut nouă în privința acestor două elemente și schimbă temelia pe care se construiește în prezent reglementarea relațiilor dintre părinți și copii.
„Interesul superior al copilului”
Așa cum menționam, actualul Cod al familiei prevede că părinții au prioritate în educarea copiilor. Părinții stabilesc acel mediu și profil educațional și cultural pe care îl consideră potrivit pentru copii săi. Părinții sunt în drept să-și educe copiii conform propriilor convingeri. Amestecului deliberat în relațiile familiale, implicit cele ce țin de educația copiilor și de formarea convingerilor acestora, nu este admis.
Proiectul Legii anulează acest raport dintre părinții și copii. Conform noii Legi, responsabilitatea de educare a copiilor de către părinți este doar unul din principiile în domeniul protecției copilului. Legea nu prevede că părinții au prioritate în educația copiilor și că îl educă conform convingerilor proprii. Doar că „au responsabilitatea”. Cine atunci stabilește limitele și convingerile în educația copilului? În această privință, proiectul Legii plasează pe prima poziție principiul „asigurării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului”.
Toate măsurile de protejare a copiilor, inclusiv cele care țin de educația copilului și separarea de părinți, va porni în mod prioritar de la așa-numitul „interes superior al copilului”. Ne vom întreba ce înseamnă această difuză noțiune de „interes superior al copilului”? Legea păstrează tăcerea la așa o întrebare.
Se pare că o noțiune a „interesului superior al copilului” nu există. Una din recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – cea care probabil a inspirat elaborarea proiectului Legii – spune că interesul superior al copilului pornește de la constatarea, că copilul „nu este o proprietate a părinților, ci o persoană cu necesități și drepturi distincte de cele a părinților” (nu e greu de observat că și această poziție este un derivat al ideii obsesive de a privi copilul ca ceva separat – sau care trebuie separat – de părinți).
Recomandarea aduce anumite explicații, dar totuși nu răspunde la întrebarea care este „interesul suprem al copilului” și cine decide acest lucru? Proiectul Legii stabilește așa un regim de reglementare, conform căruia, interesul suprem al copilului este decis de stat prin intermediul instituțiilor sale. Statul va decide care este interesul suprem al copilului, care, în mod evident, poate evolua în funcție de contextul politic, situația economică, nivelul corupției, relațiile cu alte state, interese de orice natură și orice alte considerente.
Este greșit să credem că cele discutate au o dimensiune teoretică sau filosofică. Din contra, atunci când statul sau funcționarii de stat vor decide că părinții nu acționează în „interesul suprem al copilului”, se va recurge la măsura cheie prevăzută de proiectul Legii – la sechestrarea copilului „neprotejat”. De altfel, în legislația actuală se regăsește acest „interes suprem al copilului”. Altceva este că el are un rol formal și lipsit de substanță, și doar proiectul Legii îl impune ca criteriu principal de evaluare la sechestrarea copiilor de la propriii părinți.
Sechestrarea copiilor de la părinți
Am menționat: separarea copiilor de părinți poate fi necesară în unele circumstanțe. Prima întrebarea care se impune este când trebuie efectuată o astfel de sechestrare. Codul familiei actual este clar și univoc în această privință. În prezent copii pot fi separați de părinți doar la decăderea părinților din drepturile părintești, în cazul în care părinții:
- se eschivează de la exercitarea obligațiilor părintești;
- refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituție curativă, educativă etc.;
- fac abuz de drepturile părintești;
- se comportă cu cruzime față de copil, aplicând violența sau atentând sexual;
- au un comportament amorală, care influențează negativ asupra copilului;
- suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
- au săvârșit infracțiuni premeditate contra vieții şi sănătății copiilor sau a soțului.
Spre deosebire de Codul familiei, proiectul Legii nu prevede cazurile exacte în care copii pot fi luați de la părinți. Conform logicii proiectului legii, sechestrarea copiilor ar urma să aibă loc „în cazul în care, în baza evaluărilor, se constată că menținerea copilului alături de părinți nu este posibilă sau contravine interesului superior al acestuia”. Care sunt aceste cazuri, când menținerea copilului nu este posibilă, care este interesul superior al copilului – proiectul Legii nu spune.
Unicul lucru palpabil al proiectului Legii este faptul, că sechestrarea se va face în baza unor evaluări. Printre criteriile de evaluările propuse de proiectul Legii se evidențiază cazurile de așa-zisa „neglijare a copilului”. Ele întrunesc un șir foarte extins de situații. Spre exemplu, conform noii Legi se va consideră că părinții neglijează copii, dacă din meniul copilului lipsesc alimentele esențiale pentru dezvoltare, copilul are mese neregulate, îmbrăcămintea și încălțămintea copilului este de mărime necorespunzătoare, nu sunt respectate normele generale de igienă, copilului i se interzice frecventarea activităților extrașcolare, părinții nu manifestă atenție față de copil sa multe alte condiții de acest fel.
Fără să exagerăm, presupunem că în categoria acestei noțiuni se încadrează toate familiile din Moldova. Orice copil, în diferite circumstanțe și cu diferite periodicități, trebuie considerat ca fiind neglijat în temeiul noțiunii propuse de proiectul Legii. Orice copil, mai devreme sau mai târziu, va lua masa neregulat, va purta haine de o mărime mai mică sau mai mare sau nu își va spăla mâinile la timp sau nu va corespunde altor condiții de „neglijare”.
Aplicarea noțiunii de „neglijare a copilului” este cu atât mai periculoasă și străină situației actuale, dacă luăm în considerației nivelul de sărăcie și starea economică precară în care ne aflăm. Se știe că în Moldova numeroase familii obțin venituri semnificativ mai mici decât minimul necesar de existență. În majoritatea localităților din Republica Moldova lipsesc sisteme de canalizare și aprovizionare cu apă. În aceste condiții, mesele neregulate, îmbrăcămintea și încălțămintea necorespunzătoare, nerespectarea normelor de igienă etc. sunt o realitate pentru majoritatea familiilor din Republica Moldova – nu din cauza neglijenței, ci din imposibilitatea de a acoperi costurile unor așa beneficii. În condițiile în care statul nu asigură populația cu astfel de utilități elementare, cum ar fi rețele de aprovizionare cu apă și canalizare, în condițiile în care nu este asigurată o situație economică care ar permite un nivel de trai decent, este o obrăznicie și teroare să penalizezi părinții și să le sechestrezi copiii pentru că aceștia poartă „îmbrăcăminte și încălțăminte de mărime necorespunzătoare”.
A doua întrebare firească este cine ia decizia de separare a copiilor de părinți. În situația actuală, Codul familiei stabilește că luarea copilului de la părinți se va face în temeiul deciziei instanței de judecată. Proiectul Legii stabilește că decizia privind plasamentul copiilor, și respectiv, luarea copiilor de la părinți, se va face nu de instanța de judecată, ci în temeiul dispoziției autorităților tutelare.
Este adevărat, că în comparație cu dispoziția autorității tutelare, luarea unei decizii de instanța de judecată presupune o procedură mai complexă și mai „birocratică”. Însă în cazul de față o astfel de procedură „birocratică” se impune: totuși, este vorba despre un caz ieșit din comun – de luare a copilului de la proprii părinți. Prin formalitățile și normele procesuale pe care le implică, procesul judiciar oferă garanții mai mari, că situația va fi examinată detaliat și obiectiv. Procesul judiciar presupune prezența părinților ca parte a procesului, posibilitatea atragerii unui avocat, dreptul părinților de a-și expune punctul de vedere și a aduce probe, obligația autorităților tutelare de a dovedi că luarea copilului de la părinți într-adevăr e necesară, respectarea unei proceduri anumite de formare a documentației (întocmirea procesului-verbal al ședințelor, structura deciziilor judiciare) etc. Toate aceste elemente vor lipsi în cazul în care sechestrarea copiilor de la părinți va fi efectuată, așa cum propune proiectul Legii, prin dispoziția autorității tutelare.
Pe acest fondal, este lesne să presupunem – și vom avea perfectă dreptate – că în proiectul Legii nu se regăsesc alte 2 principii din Codul familiei: inadmisibilitatea amestecului deliberat în relațiile familiale și obligația de a lua în considerație opinia copilului mai mare de 10 ani. Autoritățile tutelare vor admite, la propria discreție, amestecul în relațiile familiale și vor ignora opinia copilului.
În spiritul „toleranței” și „drepturilor omului”
Este remarcabil că nota informativă care însoțește proiectul Legii prevede, că după adoptarea acestei Legi, vor fi promovate modificări și completări la Codul contravențional și Codul penal. Se pare că proiectul Legii copiază stilul și abordările Legii privind asigurarea egalității – nu este suficient să se introducă niște norme neproporționale și străine realităților din Moldova, dar se mai și includ sancționări draconice, care ajung până la aplicarea unor amenzi usturătoare și privarea de libertate.
Autorii proiectului Legii, ghidați probabil de același spirt al „toleranței” și „drepturilor omului”, urmează să propună completarea Codul contravențional și Codului penal cu sancțiuni și pedepse pentru… părinți. Nu va fi suficientă sechestrarea copiilor de la părinți – părinții ar urma să fie întemnițați. Inclusiv în cazurile în care îmbrăcămintea și încălțămintea copilului este de mărime necorespunzătoare.
Și astfel, urmărind un obscur „interes superior al copilului”, proiectul Legii vine să realizeze ideea că „copilul nu este proprietate a părinților”, dar care în esență se rezumă la sechestrarea copiilor de la părinți și trecerea acestora în … proprietatea statului.
Centrul ortodox de sociologie "Aletheia"
P.S. Pe internet există o mulţime de materiale despre efectele nefaste ale aşa-numitei "justiţii juvenile" în diferitele ţări ale lumii. Informaţi-vă şi luaţi atitudine, dacă vreţi să vă păstraţi copiii.
