Highslide for Wordpress Plugin
Meniu Închide

Imnul Acatist al Maicii Domnului. O nouă traducere versificată

Vă propunem o nouă traducere a Imnului Acatist al Născătoarei-de-Dumnezeu (în format PDF) – ediţia 2016. 

După cum se ştie, acest imn este cântat în biserici în sâmbăta Săptămânii a V-a a Postului Mare, iar în unele mănăstiri şi chiar în casele multor creştini, acesta este citit zilnic sau, cel puţin, săptămânal. În originalul grecesc imnul este în formă versificată, ceea ce înlesneşte memorarea textului de către foarte mulţi credincioşi şi mai ales de către monahi, dar traducerile româneşti de până acum arareori şi-au propus să redea acest farmec al textului versificat. Traducerea de faţă, pe lângă exactitatea teologică şi filologică a textului, şi-a propus să redea, atât cât a fost posibil, o minimă rimă şi metrică, care să sublinieze caracterul poetic al originalului grecesc.

Mai jos redăm şi capitolul părintelui Makarios Simonopetritul despre Imnul Acatist, preluat din cartea sa „Triodul explicat”, care a fost tradusă şi editată de diaconul prof. Ioan Ică jr. Precizăm că textul de mai jos reprezintă o prescurtare şi o redactare suplimentară a studiului realizat de marele teolog athonit. 

_____________________

 Sinaxarul din Sâmbăta a V-a a Postului Mare atribuie originea sărbătorii Acatistului eliberării miraculoase a Constantinopolului de atacul conjugat al persanilor şi avarilor pe 7 august 626. În timp ce împăratul Heraclie era atunci cu armata sa departe în Orient, patriarhul Serghie a făcut procesiuni pe zidurile capitalei cu relicvele Crucii, cu icoana „nefăcută de mâna” a lui Hristos şi veşmântul Maicii Domnului. El a încurajat tot poporul în lupta şi a organizat rugăciuni de implorare a Născătoarei-de-Dumnezeu. 

Râvna locuitorilor a fost atât de intensă, încât au reuşit să respingă inamicul, permiţând astfel răsturnarea delicatei situaţii în care se găseau bizantinii şi sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea sa meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi. În semn de mulţumire, întreg poporul capitalei şi-a petrecut noaptea victoriei fără a se aşeza (akáthistos), cântând un imn în biserica Fecioarei de la Vlaherne. Ziua de 7 august a rămas de atunci o zi de comemorare solemnă a „ajutorului pe care ni l-a dat Hristos împotriva vrăjmaşilor ce ne împresurau pe pământ şi pe mare”.

După transferul comemorării iniţiale de pe 7 august în sâmbăta Săptămânii a V-a, sinaxarele au adăugat şi memoria altor asedii ale Constantinopolului din anii 677, 717-718 şi 860, făcând astfel din Acatist imnul prin excelenta al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnului, cum declara limpede faimosul său "proimion" „Apărătoarei Doamne" (devenit condacul I).

Să remarcăm faptul că simbolismul militar şi patriotic e destul de frecvent în imnografia bizantină, îndeosebi cu referire la Născătoarea-de-Dumnezeu (Theotokos). Acest lucru îşi trage evident originea din întrepătrunderea intima existentă între Biserica şi statul bizantin, precum şi din dedicarea cetăţii imperiale Fecioarei, astfel încât toate evenimentele fericite ale istoriei politice erau atribuite mijlocirii sale.

Acest simbolism militar îşi păstrează intacta valoarea şi atunci când e transpus în planul personal al luptei fiecărui creştin împotriva patimilor şi a demonilor. Eliberarea „cetăţii” reprezintă în acest caz eliberarea omului de tirania patimilor, putând fi astfel aplicat tot timpul Postului Mare.

Spiritualitatea liturgică a asimilat aceste elemente istorice, cum sunt episoadele unor asedii barbare sau cutremure de pământ, pentru a face din ele elemente permanente ale vieţii ortodoxe, chiar şi după dispariţia statului bizantin şi a uitării motivelor precise care au dus la stabilirea lor. Aceste elemente nu sunt simple supravieţuiri ale unor comemorări care n-ar fi avut valoare decât pentru locuitorii Constantinopolului, ci au dobândit o valoare transistorică şi universală, putând fi de acum supuse aceluiaşi tip de transpunere duhovniceasca (anagogica) ca şi faptele istorice ale Scripturii. Acatistul e extrem de revelator în aceasta privinţă.

Prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului cântată împreună cu Acatistul a fost transferată la începutul secolului al VIII-lea, de pe 7 august pe 25 martie, de către patriarhul Gherman în virtutea legăturii intime a acestui imn cu Buna-Vestire. Dar cum cel mai adeseori Buna-Vestire cade intr-o zi de post, în secolul IX, patriarhul Metodie (842-847) sau, după alte surse, patriarhul Fotie (858-886), a deplasat încă o data aceasta prăznuire a Acatistului într-o sâmbătă de la sfârşitul Postului Mare.

Aceasta însă pare sa se fi fixat destul de târziu în Săptămâna a V-a, fiindcă în redacţia sa din secolul IX, Typikon-ul Marii Biserici din Constantinopol lasă încă patriarhului libertatea de a fixa privegherea Născătoarei-de-Dumnezeu în Săptămâna a IV-a sau în Săptămâna a V-a. În unele manuscrise italo-greceşti, printre care Typikon-ul de la Messina (secolul XII), prăznuirea Acatistului nu este prescrisă pentru o zi de sâmbătă, trebuind să fie celebrată cu 5 zile înainte de Buna-Vestire sau, după alte documente, numai în ajunul ei, evidenţiind astfel limpede semnificaţia ei de înainte-prăznuire.

Diferitele etape ale fixării Acatistului evidenţiază în fond o ezitare datorată polarităţii semnificaţiei sale. El este în acelaşi timp un oficiu votiv pentru eliberarea cetăţii şi un imn centrat în principal pe Buna-Vestire. Este sigur că Acatistul exista cu mult înainte de victoria din anul 626 şi că el a fost cântat atunci pentru că era deja extrem de popular, probabil cu aceasta ocazie, sau ulterior, i s-a adăugat „proimion"-ul, pentru a explicita caracterul său votiv şi legătura Acatistului cu ocrotirea oraşului de către Născătoarea-de-Dumnezeu (Theotokos).

S-a scris mult despre originea imnului Acatist şi despre autorul său. Multa vreme sinaxarele i-au atribuit redactarea patriarhului Serghie însuşi, lui Gheorghe din Pisidia, secretarul său, sau chiar patriarhul Gherman, deşi acesta din urmă n-a făcut altceva decât să expliciteze şi mai mult legătura imnului cu Buna-Vestire.

Până nu demult savanţii moderni, bazaţi mai cu seama pe studierea stilului acestei capodopere, păreau sa fi ajuns la un consens în ce priveşte atribuirea imnului Acatist lui Roman Melodul: autorul principal al imnelor „kontakia” şi cel mai mare melod bizantin. În prezent însa, specialiştii inclină să împingă datarea compunerii lui chiar înainte de Roman Melodul.

Oricum ar sta lucrurile, acesta e într-adevăr o înflorire a poeziei liturgice, nici o alta compoziţie neegalând-o prin frumuseţe şi popularitate la creştinii ortodocşi până în zilele noastre. Acatistul e cântat în general împreună cu canonul lui Iosif Imnograful, care-i împrumută unele expresii şi îi este asemănător prin formă, amplificând salutarea îngerului („Bucura-te!") şi legând de ea expresii antinomice ce exprimă realizarea în Fecioara Maria a prefigurărilor Vechiului Testament şi caracterul neînţeles al întrupării. Aceasta particularitate stilistică a dus la denumirea populară a Acatistului, numit in Grecia „chairetismoi (bucurări)”.

Canonul este cântat împreună cu "irmoase" care nu sunt însa ale lui Iosif, ci poate ale lui Ioan Damaschinul; acestea au cunoscut un foarte mare succes in imnografia bizantina, fiindcă le regăsim adeseori sub forma de „catavasii".

Pe lângă Acatistul însuşi, slujba din sâmbăta Săptămânii a V-a a Postului Mare a preluat numeroase elemente din cea a Bunei-Vestiri. Vineri seara la Vecernie, după cele doua idiomele şi stihira Mucenicilor din Triod, se cântă şapte „prosomii" şi „Slava" de la Vecernia Mare a Bunei-Vestiri ca pregătire pentru Acatist, după care oficiul se derulează ca de obicei împreuna cu Liturghia Darurilor Înaintesfinţite.

Constatăm, aşadar, că pentru a putea da celebrării sâmbetei Săptămânii a V-a din Postul Mare întreaga sa strălucire, Acatistului şi Canonului sau li s-au adăugat piese imnografice ale praznicului din 25 martie pentru a completa astfel oficiul. Acest adaus a permis în acelaşi timp afirmarea clară a legăturii Acatistului cu praznicul Bunei-Vestiri şi proiectarea acestuia din urma în inima ciclului liturgic mobil.

Primei distincţii pe care am remarcat-o în Acatist între simbolismul militar al protecţiei Maicii Domnului şi evocarea teologiei întrupării, trebuie să-i adăugam o a doua. Imnul Acatist se împarte în doua părţi distincte: prima e o reprezentare dramatica a Evangheliei copilăriei; ea începe cu vizita îngerului şi tema Bunei-Vestiri (condacele 1, 2, 3), după care descrie vizita Elisabetei (icos 3), tulburarea lui Iosif (condac 4), vestirea Naşterii Domnului păstorilor (icos 4) şi magilor (condac 5, icos 6, condac 6), fuga în Egipt şi episodul (apocrif) al surpării idolilor (icos 6), terminându-se cu întâlnirea cu dreptului Simeon (condac 7).

Partea a doua (începând cu condacul 8) nu se mai desfăşoară în plan cronologic, ci dezvoltă o meditaţie asupra consecinţelor spirituale ale întrupării. Aceasta a doua dimensiune corespunde, sub o formă diferită, salutărilor (chairetismoi) propriu-zise care desfăşoară încă de la începutul imnului o serie de expresii antinomice a căror funcţie e aceea de a arăta ca în Logosul întrupat se frâng limitele raţiunii; „Bucura-te, cea care ai adunat lucruri potrivnice într-una [ai reconciliat contrariile]! Bucura-te ceea ce ai unit fecioria şi naşterea!”.

Începutul acestei a doua părţi a imnului Acatist sugerează tocmai motivul acestei lungi evocări a întrupării în timpul Postului Mare: "Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer; ca pentru aceasta Dumnezeu Cel Preaînalt pe pământ s-a arătat Om smerit, vrând sa tragă la înălţime pe cei ce-I strigă Lui: Aliluia!”

Cu ajutorul unor expresii de o îndrăzneală adeseori nemaiauzită, Maica Domnului e aici preamărită în principal ca instrument al întrupării lui Hristos şi ca auxiliar al înălţării şi îndumnezeirii naturii umane: „începutul recreării ei spirituale”.

Întruparea apare ca principiul fără de care n-ar putea exista viaţa duhovnicească, nici biruinţa asupra patimilor căci, în fond, fiecare creştin e chemat la realizarea mistică a întrupării în sine însuşi. Prin curăţirea, căinţa şi asceza practicate tocmai în timpul Postului Mare, el trebuie să imite, pe cât îi stă în putinţă, curăţia neprihănită a Fecioarei, pentru că după „Amin-ul" conlucrării voii sale cu Dumnezeu să Se nască în el Logosul.

Aceasta naştere a lui Hristos în sufletul – „fecioară" poate fi privită nu numai drept piscul vieţii duhovniceşti, dar şi drept obârşia ei. Fiindcă Botezul îl face pe Hristos să Se nască în neofit (cf. Galateni 2, 20), pentru ca acesta să trăiască în Hristos (cf. Coloseni 2, 3-4). Astfel, celebrarea Acatistului spre sfârşitul Postului Mare, când ne apropiem de perioada propriu-zis mistagogica şi dramatizată a Săptămânii Mari, sugerează că tocmai prin asceză, căinţă şi luptă putem regăsi fecioria dobândită la Botez, pentru ca prin Duhul Sfânt Hristos să Se nască, sa crească duhovniceşte în suflet şi în trup, şi să ajungă „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).

Să remarcăm de altfel ca intervenind chiar înaintea comemorării Răscumpărării în timpul Săptămânii Mari, această evocare duhovnicească a teologiei întrupării permite afirmarea o dată în plus a continuităţii şi armoniei Iconomiei divine. Aşa cum, cu prilejul Naşterii Domnului, se aminteşte faptul că aceasta conţine tainic în ea puterea învierii şi realizarea definitiva a mântuirii, tot aşa în ajunul celebrării Patimii e potrivită invocarea paradoxului nemaiauzit aflat la obârşia ei şi a faptului ca încă de la întrupare firea omeneasca asumata de Logosul era deja transfigurata şi îndumnezeită.

Jertfa şi moartea lui Hristos n-au fost în fond necesare decât pentru a manifesta transcendenţa fără limite a iubirii dumnezeieşti, care recapitulează în sine însăşi toate contrariile şi se „smereşte” atât cât vrea sa-şi înalţe creatura căzută.

Putem în sfârşit nota faptul că imnul Acatist şi Canonul lui Iosif legat de el folosesc din belşug prefigurările scripturistice, ca şi Canonul Mare (al Sf. Andrei Criteanul din joia Săptămânii a V-a). Dar, în timp ce în acesta din urmă figurile din Vechiul Testament erau legate de căinţă, în Acatist ele sunt prezentate mai degrabă drept profeţii ale întrupării. Maica Domnului e în acelaşi timp noul rai, scara lui Iacob, marea care l-a înghiţit pe faraonul spiritual, piatra din care a ţâşnit apa care i-a adăpat pe evrei în pustie şi stâlpul de foc care i-a călăuzit, pământul făgăduit şi mana, rugul aprins, lâna acoperită de rouă a lui Ghedeon, sfeşnicul, vasul cu mană şi adevăratul cort al mărturiei etc., în naşterea feciorelnică sunt recapitulate şi realizate toate figurile Legii şi ale Profeţilor, caci ea este realizarea Marii Taine a scopului mai înainte de veci al lui Dumnezeu cu privire la creaţia Sa.

Cele două celebrări speciale ale Săptămânii a V-a din Postul Mare dezvoltă, aşadar, două recapitulări distincte ale istoriei mântuirii: prima în planul pocăinţei, cea de-a doua în cel al întrupării. Şi una şi alta par solidare şi complementare, iar timpul „concentrat” al Postului Mare, care dezvoltă aceasta recapitulare la un nivel mai amplu, e afirmat atunci drept cadrul şi ocazia conlucrării între planul binevoitor al lui Dumnezeu prin întrupare şi răspunsul liber al omului prin căinţă şi asceză. Acatistul permite astfel retroactiv definirea întregii dimensiuni hristologice a spiritualităţii Triodului.

Notify of
Florin
Guest
Florin

draga Parinte ati citit versificarea Parintelui marturisitor Daniil Tudor?

p.Daniil
Guest
p.Daniil

parinte, condacul 13 in mod normal nu se repeta de 3 ori, decat partea de pana la paranteza; de ce ati mai specificat acea repetare la sfarsit?

p.Daniil
Guest
p.Daniil

Pai atunci ori una ori alta, nu? Altfel unii vor crede ca prima parte a condacului e de zis de 9 ori (3*3). Cred ca traditia greaca e mai buna in general (inclusiv in cazul de fata ) si asta ar trebui explicat ca lumea sa faca asa. Nu mai zic ca la noi (cel putin in Ardeal, nu stiu in rest), prin "de 3 ori" se intelege ca si "Aliluia" ce se canta ca raspuns sa se zica de cate 3 ori dupa ultimul condac…