PENTRU O TEOLOGIE GÂNDITĂ ŞI TRĂITĂ

În prezent, partea Liturghiei numită „a catehumenilor” se încheie cu o Ectenie pentru aceştia (Rugaţi‑vă cei chemaţi Domnului…) şi o Rugăciune de plecare a capetelor lor. Pre­zen­ţa acestor elemente în formularea Liturghiei nu ne poate lăsa indife­renţi acum, când în Biserică nu mai există disciplina catehumenatului şi chiar catehumenii înşişi nu sunt prezenţi la slujbă. Tocmai de aceea considerăm oportună abordarea aces­tei probleme, pentru a nu lăsa impresia că Liturghia ţine (sau menţine) în corpul ei texte lipsite de sens şi de actualitate. În primul rând trebuie să menţionăm că atât Ectenia, cât şi Ru­găciunea pentru catehumeni, de‑a lungul timpului, au fost per­cepute diferit, şi astăzi ele nu mai corespund sensului primar.

În secolele al II‑lea–al VI‑lea, de când avem cele mai im­portante mărturii despre disciplina catehumenatului[1], observăm că cererile şi ru­găciunile pentru catehumeni precedau cererile şi rugăciunile pentru energumeni şi penitenţi. La aceste trei ca­te­gorii princi­pale, spre sfârşitul Postului Mare se adăuga şi Ec­te­nia pentru o categorie mai avansată de catehumeni, a „celor către luminare” – Ectenie prezentă şi astăzi în Liturghia Da­ru­rilor mai înainte Sfinţite, iar în tradiţia manuscrisă veche şi în Liturghia Sfântului Va­sile cel Mare, probabil pe motivul slu­ji­rii ei mai dese în Postul Mare[2]. Dintre toate acestea, aşa cum am văzut în capitolul pre­cedent, Ectenia şi Rugăciunea pentru penitenţi au devenit parte indivizibilă şi aproape neobservabilă a Liturghiei pro­priu‑zise, iar cele pentru energumeni au dis­pă­rut de tot (Bise­rica alcătuind pentru aceştia rânduieli speciale, ce se oficiază în particular). Au rămas deci numai Ecteniile şi Rugăciunile pentru catehumeni şi fotizomeni/„cei către lu­mi­nare” (vezi mai jos). Prezenţa lor nu trebuie însă privită ca ceva de la sine înţeles. De aceea vom încerca să analizăm în con­ti­nuare problema catehumenatului, depăşind astfel simpla în­tre­bare dacă trebuie sau nu să menţinem Ectenia pentru ca­te­hu­meni în textul Litur­ghiei.

Cuvântul catehumen – κατηχούμενος, înrudit cu κατήχις – cateheză, catehism, provine de la verbul κατηχέω, care în­seam­nă „a auzi cuvântarea cuiva”, iar în sens creştin înseamnă a învăţa credinţa de la cineva. Cu acest sens întâlnim termenul în Fapte 21:21 şi apoi în toată tradiţia primară a Bisericii. Sla­vii au folosit pentru noţiunea de catehumen ter­menul оглашенные, iar pentru cateheză – оглашение, de la огласить = „a spune cu voce tare”. Observăm deci că sin­tag­ma cei chemaţi, folosită în Liturghierul românesc, nu numai că nu exprimă corect ideea de „pregătire prin învăţătură”, ci chiar induce în eroare, făcându‑ne să considerăm „catehumenii” ca fiind „cei chemaţi la credinţă” – ceea ce nu este corect. Biserica nu a numit nici­o­dată catehumeni pe cei care, pur şi simplu, se află în afara ei. De aceea, părerea unor teologi ca Ale­xandr Schmemann şi al­ţii, precum că Ectenia şi Rugă­ciu­nea pentru catehumeni este ex­presia liturgică a chemării de bază a Bise­ricii, şi anume – Biserica în misiunea ei, [...] în­drep­tată spre lume cu scopul de a o întoarce spre Hristos[3], nu este deloc fundamentată, ceea ce vom şi demonstra. Pentru aceasta este nevoie de a şti mai exact ce a reprezentat pentru Biserică instituţia catehumenatului.

Tradiţia Bisericii numeşte catehumeni pe cei care deja şi‑au exprimat dorinţa de a primi Botezul şi se pregătesc în acest scop prin învăţătură şi anumite rituri liturgice. Altfel spus, nu se puteau numi catehumeni cei care nu erau prezenţi la aceste lecţii de catehizare şi mai ales la prima parte a Liturghiei, la care Biserica se ruga ca Domnul să‑i miluiască pe dânşii; să‑i înveţe cuvântul adevărului; să le descopere Evanghelia drep­tă­ţii;[4] să‑i unească cu Sfânta… Biserică şi să‑i învredni­cească pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua (adică de Botez)[5].

Pentru a fi mai expliciţi, considerăm necesar să prezentăm următoarele detalii legate de problema abordată:

a) În trecut existau două categorii de catehumeni: a) ascul­tătorii (ἀκροώμενοι – audientis) sau cei nedesăvârşiţi (ἀτελειότεροι – imperfectiones); şi b) cei către luminare (οἱ πρὸς τὸ φώτισμα / φωτιζόμενοι  – competentes) sau cei desă­vârşiţi (τελειότεροι – perfectiones)[6]. Nu de puţine ori, pen­tru am­be­le categorii se folosea termenul general de catehu­meni. Uneori, chiar şi specialiştii au făcut anumite confuzii, neştiind să dis­tin­gă când era vorba despre prima treaptă şi când despre a doua. În cele din urmă, ştiinţa liturgică a ajuns la nişte con­clu­zii general acceptate.

b) Se ştie clar că a doua categorie de catehumeni, adică „cei pentru luminare”, trebuia să se înscrie în lista celor care do­reau să se boteze la Paştele din acel an, în cazul în care tre­cuseră cu bine prima perioadă de catehumenat, care putea dura chiar câţiva ani. Această înscriere se făcea în primele două săptă­mâni ale Postului Mare (Canonul 45 Laodiceea), în prezenţa părinţilor sau vecinilor candidatului, care dădeau mărturie des­pre viaţa lui[7]. În a treia duminică din Post li se dădea răs­pun­sul dacă erau sau nu acceptaţi pentru acel an; apoi ei se în­chi­nau la Sfânta Cruce (duminică, luni, miercuri şi vineri în săp­tă­mâna a IV‑a Postului Mare)[8] şi începeau un proces didac­tic foarte intens, care culmina cu învăţarea Simbolului de Cre­din­ţă. Tot începând cu săptămâna a IV‑a, mai exact de miercuri, se spuneau pentru această categorie o Ectenie şi o Ru­găciune aparte. În fiecare zi de joi a Postului Mare (de fapt numai în săp­tămânile: V, VI şi VII), ei trebuiau să se prezinte în faţa epis­copului sau preotului, pentru a prezenta ceea ce au învăţat pe parcursul săptămânii (cf. Canonul 46 Laodiceea), urmând ca în Vinerea Patimilor să fie citite exorcismele şi le­pădările – aceas­ta încheind practic catehumenatul lor.[9] Dacă respectivii can­didaţi proveneau din anumite grupări eretice sau mai ales din­tre păgâni, ei trebuiau să se lepede în public şi de în­vă­ţă­tu­rile greşite ale acestora. În Sâmbăta Mare sau chiar în noaptea de Paşti, toţi candidaţii înscrişi pe listă pentru acel an erau botezaţi, şi timp de o săptămână erau numiţi luminaţi (φωτισμένος): atât în sens spiritual, dar şi pentru că trebuiau să poarte timp de opt zile haina albă de la Botez[10], după care erau şterşi cu buretele (de urmele Sfântului Mir) şi dezbrăcaţi de haina albă. După aceea, încă o perioadă anumită, ei erau numiţi neo­fiţi (νεόφυτος) şi nu puteau să avanseze foarte curând în trepte clericale (cf. I Timotei 3:6; şi mai multe Canoane).

c) Cât priveşte prima categorie de catehumeni – cea care ne interesează pe noi în acest capitol – lucrurile sunt mai compli­cate. În primul rând menţionăm că în această treaptă erau pri­miţi atât oameni maturi, atunci când aceştia se decideau să de­vină creştini şi cereau Botezul, cât şi copiii, atunci când ho­tărau acest lucru părinţii. Şi unii şi alţii erau primiţi în treapta cate­humenilor în pronaosul bisericii, fiind binecuvântaţi cu semnul Sfintei Cruci, apoi erau duşi către Altar. Această pri­mi­re în catehumenat se mai numea şi îmbisericire (de la ἐκκλησιάσαι – „a în‑biserici”; n→m = îmbisericire)[11]. În tradiţia bizantină, la copii acest rit era oficiat în două etape: I) la 8 zile, când li se dădea numele de creştin (devenind astfel creştin înainte de bo­tez – vezi şi mai jos), precum şi un prenume civil[12]; şi II) la 40 de zile, când (odată cu intrarea mamei lor în biserică) aceştia erau consacraţi şi duşi în Altar, indiferent de sex: fetele erau trecute doar prin Altar, iar cu băieţii se înconjura de trei ori Sfânta Masă.[13] După acest rit, urma o perioadă de câţiva ani de catehumenat, adică de învăţătură, fără a grăbi botezul decât în cazuri excepţionale. Chiar şi copiii erau lăsaţi nebotezaţi până la 3 ani, iar uneori şi până la 6‑7 ani. În această perioadă, cei maturi, dar mai ales copiii, erau consideraţi creştini nebotezaţi (ἀβάπτιστον χριστιανόν), fără a se pune la îndoială „şansele de mântuire” ale celor ce nu reuşeau din motive obiective să se boteze[14] (chiar dacă aceasta contravine oarecum textului de la Ioan 3:5[15]). Biserica îi îndemna pe candidaţi să nu amâne botezul, dar, în acelaşi timp, acesta nu era admis înainte de 40 de zile de la naştere decât pentru pericol de moarte,[16] iar în cazul în care se ajungea la nevoia unui botez de urgenţă, iar mai apoi neofitul se făcea sănătos, „îmbisericirea” lui nu se mai făcea[17], ci doar era chemat să în­veţe dogmele creştine: dacă era matur – învăţa personal, iar dacă era prunc – prin naş.

d) Cei ce se aflau în această treaptă a catehumenatului (adică cea de jos) erau chemaţi să asiste la prima parte a Li­turghiei şi în mod special la lecturile biblice şi la predică (omi­lie). După aceasta se rosteau pentru ei o Ectenie specială şi două rugăciuni obişnuite (dispărute astăzi[18]) şi încă o rugă­ciu­ne de plecare a capetelor, după care, fiecare catehumen trecea pe sub mâna episcopului şi lua binecuvântare, apoi era obligat să pă­răsească biserica, uşile ei fiind după aceasta în­chise şi pă­zite. La fel se întâmpla şi cu cei din a doua categorie a ca­te­humenatului, numai că pentru ei erau o ectenie şi o ru­gă­ci­u­ne în plus, spre sfârşitul Postului Mare, aşa cum am menţio­nat.

 Din toate aceste date, observăm următoarele:

1. Catehumenii, indiferent de categoria lor, erau primiţi printr‑un anumit rit liturgic în treapta respectivă şi aveau anu­mite obligaţii faţă de Biserică.

2. Ambele trepte îşi exprimau liber dorinţa fermă de a primi botezul. În acest fel, catehumenii, chiar dacă erau nebotezaţi, erau superiori atât ereticilor, cât şi păgânilor şi nu puteau fi confundaţi cu aceştia.

3. Statutul de catehumen presupunea în primul rând o pre­gătire teoretică, dar şi practică pentru botez. Însuşi termenul de „catehumen” înseamnă „cel ce ascultă învăţătura”, iar Litur­ghia (ne referim la textul grecesc) foloseşte anume acest ter­men în Ectenia pentru ei. Deci Biserica se roagă la Liturghie nu pentru păgâni, eretici sau schismatici, care ar putea sau ar fi bine să ajungă membri ai ei, ci pentru cei care şi‑au exprimat do­rinţa de a se boteza, frecventează biserica şi învaţă dogmele ei.

4. Constatăm că astăzi (şi tocmai de aceea am folosit mai sus preponderent verbele la timpul trecut), deşi avem ritul de îmbisericire a pruncilor la 40 de zile după naştere, nimic sau aproape nimic din cele expuse mai sus privind disciplina ca­te­hu­menatului nu este valabil. Mai direct spus, în comunită­ţile „tra­diţional ortodoxe” nu avem catehumeni, iar pentru creştinii deja botezaţi (care chiar dacă nu cunosc învăţătura Bi­sericii) nu ne putem ruga cu cuvintele pe care le avem în Li­turghie: ca Dom­nul… să le descopere Evanghelia dreptăţii; să‑i unească cu Sfânta… Biserică şi să‑i învrednicească pe dânşii, la vre­mea potrivită, de baia naşterii celei de a doua (adică de Botez).

5. În cazul celor maturi care vor să se boteze, şi astăzi se pot aplica toate regulile vechi cu privire la catehumenat. Ele se şi aplică într‑o anumită măsură, mai ales în comunităţile unde creştinii ortodocşi sunt în minoritate şi numărul celor convertiţi este mai mare (spre deosebire de mediile preponderent orto­doxe, unde majoritatea se botează de mici). În acest caz, cate­humenii trebuie să asiste la prima parte a Liturghie, iar, după Ectenia şi rugăciunea pentru ei, să părăsească biserica.

Abia acum ne apropiem de fapt de problema pe care ne‑am pus‑o la începutul acestui excurs: Este nevoie de a rosti Ec­te­nia şi Rugăciunea pentru catehumeni atunci când nu avem aseme­nea persoane în biserică sau nu? Sau haideţi să punem între­barea mai delicat: Putem suprima Ectenia şi Rugăciunea pentru catehumeni atunci când (concret) în biserica respectivă nu este nici un catehumen; sau aceste elemente trebuie rostite indife­rent de situaţie?

Şi aici propun un mic studiu de caz.

În general, Biserica, în rugăciunile ei, nu foloseşte expresii ce nu corespund realităţii sau sunt lipsite de sens. Mai ales în Ectenii, Biserica a ştiut să adapteze textul în conformitate cu realităţile timpului, dar şi cu realitatea fiecărei slujbe în parte. De exemplu, atunci când ţara era condusă de rege (împărat, domn, ţar), cererile Ecteniilor erau adaptate în funcţie de titlul monarhului, iar atunci când a dispărut monarhia, cererea a fost modificată totalmente. La fel şi în cazul diferenţelor de for­mulare a cererilor în parohii şi mănăstiri. La mănăstire tot tim­pul va fi o cerere în plus pentru stareţ/stareţă, iar alte cereri vor fi de asemenea reformulate. Acolo unde este vreo şcoală teo­lo­gică, se va pune tot timpul şi o cerere specială pentru pro­fesori şi elevi/studenţi. De asemenea, Liturghierul indică, la sfârşitul Ecteniei mari şi întreite, posibilitatea de a adăuga şi alte cereri, care se vor pune strict după necesităţile comunităţii (secetă, boa­lă, cutremur etc.). Deci Ecteniile nu sunt nişte li­tere moarte care se rostesc în cadrul slujbei, indiferent de rea­lităţile gene­rale sau concrete ale Bisericii. Să vedem însă dacă tot aşa stau lucrurile şi cu Ectenia catehumenilor.

Aşa cum am văzut mai sus, Biserica a re­nunţat încă de tim­puriu la Ecteniile şi rugăciunile pentru energumeni şi penitenţi, din cauză că se schimbaseră într‑o anumită măsură rea­lităţile timpului. Aceasta se întâmpla şi în perioada în care forma şi con­ţinutul Liturghiei încă nu erau definitivate şi gene­ralizate, ad­miţându‑se încă unele improvizaţii regionale sau personale. Tocmai de aceea excluderea lor din Liturghie s‑a făcut foarte uşor şi aproape pe neobservate. Nu cunoaştem vreo împotrivire a cuiva legată de suprimarea acestor elemente.

Ecteniile şi rugăciunile pentru prima şi a doua categorie de catehumeni au fost însă păstrate în textul Liturghiei pentru că însăşi disciplina catehumenatului nu dispăruse definitiv, chiar da­că ea nu mai era ca altădată. Prin secolele al VIII‑lea–al XII‑lea, atunci când Bizanţul, apoi Rusia făceau misiuni de creş­ti­nare masivă în Europa, catehumenatul a fost chiar re­stabilit şi bi­neînţeles Ec­teniile pentru catehumeni erau actuale. Este im­portant însă să remarcăm că acestea se întâmplau deja în epoca de încheiere a dezvoltării formulei liturgice şi aşa s‑a ajuns că textele de bază, după care au fost multiplicate ma­nu­scrisele şi au fost fă­cute primele tipărituri ale Liturghiei, con­ţi­neau şi Ec­te­niile pentru catehumeni şi fotizomeni. În realitate însă aceste Ecte­nii şi rugăciuni, aşa cum vom arăta mai jos, se spuneau doar atunci când în biserică erau prezente persoane din prima sau a doua categorie a catehumenatului, şi nu de fiecare dată.

Episcopul Iacov al Edesei (640‑708), referindu‑se probabil la Liturghia Sfântului Iacov, scria unui oarecare presbiter Toma: Părinţii noştri ne‑au lăsat nouă următoarele: după c­itirea Cărţilor Sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, trebuie citite trei rugăciuni. Prima – pentru catehumeni, când dia­co­nul ex­clamă „Cei chemaţi apropiaţi‑vă!”, adică să se apropie sub mâna episcopului sau a preotului şi primind binecuvântare să iasă. După aceea trebuie să se zică rugăciunea pentru ener­gumeni (posedaţi), care la exclamaţia diaconului „cei pose­daţi, apropiaţi‑vă!” vin sub mâna episcopului sau a preotului şi, fiind învăţaţi, pleacă. De asemenea şi a treia rugăciune, care se face pentru cei ce se pocăiesc (penitenţi), care după conce­dierea de către diacon pleacă. Dar toate acestea nu se mai folosesc în Biserică, deşi diaconii, pe alocuri, mai spun ceea ce se spunea cândva după vechea rânduială.[19] Pentru a fi şi mai expliciţi, aducem şi alte date.

În Liturghia Sfântului Iacov, în secolele al X‑lea–al XI‑lea sau poate şi mai înainte, Ecteniile şi rugăciunile pentru toate trei categoriile (catehu­meni, energumeni şi penitenţi) dispar în bloc. Două codice ale acestei Liturghii: Mesina (secolul al X‑lea) şi Rossano (secolul al XI‑lea) nu mai conţin decât o ex­cla­maţie plasată după ecfonisul: „Ca sub stăpânirea Ta…”. Tex­tul acesteia este foarte grăitor: Ni­meni din catehumeni, dacă sunt, nimeni din cei neiniţiaţi, ni­meni din posedaţi, ce nu sunt în legătură cu noi [să nu rămână – n.n.]. Recunoaşteţi‑i pe ceilalţi. Uşile![20] De asemenea, şi în Liturghia alexandrină a Sfântului Marcu (tot în Codexul Rossano), rugăciunile pentru catehumeni, energumeni şi penitenţi lipsesc şi doar înainte de „Noi, care pe Heruvimi…”, diaconul spune: Uitaţi‑vă ca ni­meni dintre catehumeni [să nu fie printre noi (?) – n.n.].[21] Şi mai interesant este că şi cel mai vechi text al Liturghiei aflat în Ro­mânia (secolul al XIV‑lea) este tot fără rugăciunea pentru ca­tehumeni.[22] Deci tendinţa în aceste Liturghii (tot ortodoxe), cel puţin după ma­nuscrisele menţionate mai sus, este foarte clară: nu mai exista nici un motiv pentru a rosti Ectenii şi ru­găciuni nici pen­tru energumeni şi penitenţi, dar nici pentru ca­tehumeni, care, pur şi simplu, nu mai existau, aşa cum ştia Biserica că au existat ei mai înainte. Şi apoi trebuie să mai menţionăm că în acea perioadă, atât Liturghia Sfântului Iacov, cât şi cea a Sfân­tului Marcu se săvârşeau în zone ocupate de arabi musulmani. Dar pentru că Biserica Ortodoxă nu avea nici o şansă să facă aco­lo misiune de catehizare, nici Ecteniile pentru un eventual grup de catehumeni nu aveau rost.

Cu totul alta era însă situaţia în Bizanţ şi în Rusia re­cent creş­tinată. Aici puterea politică se afla în mâna unor mo­narhi ortodocşi şi acest lucru a favorizat o misiune de anver­gură. Tocmai de aceea Liturghiile bizantine, pe bună dreptate, aveau nevoie de Ecteniile şi rugăciunile pentru catehumeni şi foti­zo­meni – aşa cum am menţionat şi ceva mai sus. Dar le foloseau pentru că aveau nevoie, nu pentru că aşa au fost moştenite. Pu­tem să fim absolut siguri că dacă în Liturghia Sfântului Iacov, care e mult mai conservatoare prin caracterul ei, aceste Ectenii au dispărut sau cel puţin nu se puneau când nu era nevoie, apoi cu atât mai mult bizantinii aveau probabil destul discernământ ca să ştie să pună sau să suprime Ectenia şi Rugăciunea pentru catehumeni, în caz că astfel de persoane nu erau prezente în Biserică.

În consecinţă, şi noi astăzi putem să spunem foarte direct, şi fără teama de a încălca vreo dogmă sau canon, că de cele mai multe ori, nu că am putea, dar chiar ar trebui să sărim peste Ectenia şi Rugăciunea pentru catehumeni, numiţi în româneşte (puţin impropriu) „cei chemaţi”. Noi nu avem catehumeni în bi­serică (şi aici se are în vedere un locaş concret)! Iar atunci când vom avea, dar aşa cum a înţeles şi a practicat Bi­serica în ve­chime această disciplină a catehumenatului, atunci va trebui să punem şi acea Ectenie şi Rugăciune pentru catehu­meni, iar la momentul potrivit să‑i concediem şi să nu le per­mitem să asiste mai departe la slujbă.

Grecii deja de mai mult timp nu spun Ectenia şi Rugăciunea pentru catehumeni (chiar dacă ele sunt prezente în Ieratikon), iar în ultima vreme acest obicei a fost împrumutat şi de mulţi alţi ortodocşi, inclusiv de români. Ultimele ediţii ale Liturghie­rului românesc conţin o indicaţie pe care o redăm aici: La ne­voie, Ecteniile şi Rugăciunile pentru cei chemaţi… se pot sări. În acest caz, sfântul antimis urmează să fie desfăcut înainte de ecfonisul Ecteniei de după citirea Sfintei Evanghelii. Iar după ecfonis, diaconul sau preotul începe Ectenia Mică. Şi preotul citeşte în taină rugăciunile întâi şi a doua pentru credin­cioşi.[23] Observăm că indicaţia este clară ca sens, chiar dacă pu­­ţin defectuoasă ca formulare. Deci, în mod oficial, B.O.R. su­primă „la nevoie” Ectenia şi Rugăciunea pentru catehumeni (şi nu‑i clar de ce le aminteşte la plural), dar această suprimare este văzută doar ca o excepţie de la regulă şi nu ca ceva logic şi corect, deşi în practică tot mai des aşa se înţelege.

Bineînţeles, au fost şi vor mai fi şi persoane care, uneori născocind şi forţând tot felul de interpretări şi argumente, in­sistă pe menţinerea acestor elemente în textul Liturghiei, chiar şi atunci când în biserică mai că nu sunt nici credincioşi, nu mai zic de catehumeni. Nu le vom deranja ignoranţa şi ne­do­rinţa de a intra în esenţa subiectului, că oricum vor ră­mâne pe aceleaşi poziţii. Iar celor care încearcă să înţe­leagă rostul fie­că­rui element liturgic, sperăm ca acest studiu să le explice rostul Ecteniei şi Rugăciunii pentru catehumeni, pre­cum şi posi­bi­li­ta­tea sau chiar necesitatea de a nu rosti această Ectenie şi Ru­gă­ciune atunci când nu avem în biserică catehumeni (reali, nu închipuiţi sau potenţiali).