În priveşte conţinutul rugăciunilor creştine, cunoaştem rugăciuni exclusiv biblice (Psalmii, Prochimenele, Paremiile, Apostolul, Evanghelia, Imnul Maicii Domnului, „Acum slobozeşte…” etc.), dar cele mai multe sunt rugăciuni combinate în care, pe lângă un citat sau o idee biblică, Biserica a compus textul ei propriu, în vederea explicării, concretizării şi aprofundării pasajului biblic respectiv. Astfel avem rugăciunea Ceasului I: Hristoase, Lumina cea adevărată…, care preia ideea de la Ioan 1:9, sau „Rugăciunea de după Amvon”, care preia pasajul de la Iacov 1:17, ş.a. Prin urmare, rugăciunea creştină este profund ancorată în Biblie, mai ales că cele 7 Laude bisericeşti sunt constituite în specia din Psalmi.
Rugăciunea a fost definită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca „vorbire adresată lui Dumnezeu”, „convorbire cu Dumnezeu” şi „înălţarea minţii către Dumnezeu”. Ea este, prin urmare, actul esenţial al vieţii religioase prin care credinciosul intră în legătură cu Dumnezeu.
O formă de rugăciune foarte cunoscută şi mult întrebuinţată în cult este cântarea bisericească, care după originea sa poate fi de asemenea: scripturistică şi nescripturistică. Dintre cântările scripturistice, cel mai des folosite sunt Psalmii care în trecutul Bisericii erau cântaţi fie responsoric, fie antifonic.
a) Cântarea responsorică era folosită foarte mult în Biserica veche, în special în sec. III-IV, ea fiind moştenită din tradiţia iudaică; cântăreţul principal (solistul) dădea tonul, începea şi conducea efectiv cântarea, executând el însuşi versetele din textul psalmilor, iar credincioşii din biserică se uneau cu el, acompaniindu-l prin anumite refrene sau răspunsuri scurte, numite ipacoi (υπακοη), ca de ex.: Aliluia (Lăudaţi pe Domnul); Auz-mă, Doamne! (la Ps. 140), ş.a. Aşa se cântau, de exemplu, Psalmii 134 şi 135 („Lăudaţi numele Domnului…” şi „Lăudaţi pe Domnul că este bun…”) întrebuinţaţi până azi în cultul ortodox ca Polieleu la Utrenia sărbătorilor importante; după fiecare verset al primului dintre aceşti doi psalmi se repeta refrenul „Aliluia!”, iar la al doilea, „Că în veac este mila Lui”.
b) Psalmodierea sau Cântarea antifonică (αντίφωνος sau alternativă) consta în executarea întregului Psalm de către toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două cete, grupe sau coruri, care cântau alternativ versetele sau stihurile Psalmilor: deoparte cântau vocile groase (bărbăteşti), de alta cele subţiri (ale femeilor şi ale copiilor). La sfârşitul psalmului, ambele coruri se uneau şi cântau în comun un final sau un refren, care putea fi ori un verset din Psalm (cum se repetă de exemplu azi versetele 23 şi 25 la sfârşitul psalmului 103 de la Vecernie), ori o formulă doxologică (de ex.: Aliluia), ori o formulă imnologică nouă, de felul doxologiei de azi („Slavă Tatălui şi Fiului…”).
Totuşi, astăzi puţini Psalmi se mai rostesc în întregime. Din ei au rămas însă câte un verset ca de exemplu: „Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale…” (Ps. 118:12), care se cântă între troparele de la Binecuvântările Învierii. În trecut, în acel moment se cânta tot Psalmul. Frânturi din Psalmi mai avem astăzi înainte de citirea Apostolului şi a Evangheliei când cântăm Prochimenul (προκείμενος, aşezat înainte). Astăzi ele trebuie cântate maiestuos pe unul din cele opt glasuri, având pe lângă ele încă un stih (sau mai multe, în cazul Prochimenelor mari, praznicale). La Vecernia din VinereaPatimilor, Prochimenul nu se cântă, în semn de întristare pentru patimile Domnului.
În afară de Psalmi, cultul ortodox mai întrebuinţează şi alte cântări biblice importante atât din Vechiul Testament, cât şi din cel Nou. Astfel, dinVechiul Testament avem următoarele texte:
1) Cântarea de mulţumire a lui Moise şi a surorii sale Miriam după trecerea Israeliţilor prin Marea Roşie şi izbăvirea din robia Egiptului (Ieşire 15,l-19): „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit…”.
2) Cântarea lui Moise, prin care el mustră pe poporul său că se dăduse la idolatrie, în pustia Sinai: „Ia aminte, cerule şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele !…” (Deuteronom 32).
3) Cântarea de mulţumire a Sfintei Ana, mama lui Samuil, când aceasta a născut pe fiul său, după rugăciune îndelungată (I Regi 2,l-10): „Bucura-tu-S-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu…”.
4) Cântarea proorocului Avacuum, cu conţinut mesianic: „Doamne, auzit-am de faima Ta…” (Avacuum 3,2-13).
5) Cântarea proorocului Isaia (Isaia 26,9-17): „Sufletul meu te-a dorit în vreme de noapte…”.
6) Rugăciunea proorocului Iona, când se afla în pântecele chitului din mare: „Strigat-am către Domnul în strâmtoarea mea…” (Iona 2,3-10).
7) Cântarea celor trei tineri evrei aruncaţi în cuptorul cu foc din Babilon: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preamărit este numele Tău în veci…” (Daniil 3,24-90, fragmentul necanonic).
În Noul Testament avem:
1) Cântarea de mulţumire şi proorocire a lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, când i s-a deschis limba şi a pus numele fiului său: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său…” (Luca 1,67-79).
2) Cântarea de slăvire a Sfintei Fecioare Măria, după ce primise de la înger vestea că dintr-însa se va naşte Mesia: „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul…” (Luca 1,46-54).
3) Rugăciunea dreptului Simeon, când a primit la Templu, în braţele sale, pe Pruncul dumnezeiesc: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…” (Luca 2,29-32).
Toate aceste cântări biblice (afară de rugăciunea dreptului Simeon) au fost întrebuinţate în cult în forma în care le găsim în locurile respective din cărţile Sfintei Scripturi; astfel, ele se citesc împreună cu Canoanele de la Utrenie, în zilele de rând din Postul Mare, precum se arată în învăţătura din Psaltire şi din Triod, luni în prima săptămână din Post, iar cântarea Sfintei Fecioare se cântă totdeauna la Cântarea a noua de la Canoanele (Catavasiilor) din serviciul Utreniei de duminica şi din sărbătorile Sfinţilor. Totodată, Cântările biblice au servit şi ca modele sau izvoare de inspiraţie pentru alcătuirea cântărilor din Canoanele imnografice, precum se va arăta ceva mai departe.
Tot imne trebuie să fi fost şi unele fragmente cu structură poetică din Noul Testament cum sun textele de la I Tim. 3,16; Efeseni 5,14; Rom. 13,11-12; Apoc. 4,11 şi 5,12, ş.a.
Cele mai vechi imne creştine deosebite de cele biblice sunt Doxologia Treimică: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Amin şi Doxologia Mare: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…, care are ca început textul de la Luca 2:14. Ceea ce a dus la apariţia unui mare număr de imne creştine a fost apariţia ereziilor când creştinii, în special episcopii şi preoţii compuneau poezii sau imne (chiar şi fără rimă) care erauuşor de memorat şi pentru oamenii simpli şi care în forme concise rezumau o anumită dogmă.
Cunoaştem, de exemplu, că la începutul sec. al IV-lea, când tocmai apărea erezia celor care nu credeau în dumnezeirea Fiului, chiar înainte de Arie, Sf. Sfinţit Mucenic Antinoghen († 311), episcopul Sevastiei, a compus imnul „Φως ιλαρον – Lumină lină” ; în timpul luptelor împotriva erezie nestoriene, Sf. Chirii al Alexandriei († 444) a compus imnul Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…; iar în plină luptă împotriva monofiziţilor şi origeniştilor din sec. al V-lea, binecredinciosul împărat Iustinian I (527-565) a alcătuit imnul Unule Născut…. Cu timpul, poezia creştină apologetică (de apărare a credinţei) a cunoscut o dezvoltare foarte fructuoasă sub diferite forme ale ei: tropare, stihiri, canoane ş.a.
1) Cea mai veche, mai mică şi simplă formă (unitate) a poeziei imnografice întrebuinţate în cultul ortodox este troparul (το τροπαριον), de la oτροπος = mod, fel, chip, pentru că proslăveşte felul vieţii sfinţilor sau de la τροπαιον = trofeu, biruinţă, pentru că proslăveşte biruinţa sfinţilor asupra diavolului sau asupra patimilor. La început, cele mai multe tropare aveau rimă, dar prin traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă, această formă poetică nu s-a mai putut păstra, ci a trebuit să fie sacrificată în interesul cuprinsului (fondului), care a fost redat în proză.
Astăzi, denumirea de tropar se dă numai acelor compoziţii imnografice izolate care înfăţişează pe scurt icoana vieţii unui Sfânt sau importanţa unui eveniment. Tot tropare sunt de fapt şi acele compoziţii imnografice în formă de versuri sau strofe, grupate în serie, care în cărţile noastre de ritual poartă astăzi denumirea de stihiri şi care se cântă la Vecernie (la Doamne strigat-am, la Stihoavnă), la Utrenie (la Toată suflarea şi la Stihoavnă), la Liturghie (la Fericiri), sau în rânduiala unora dintre Sfintele Taine şi ierurgii. Ele se numesc aşa atât pentru că la origine sunt de fapt (ca structură externă) versuri sau strofe, cât si pentru că ele sunt precedate de câte un stih sau verset din Psalmi, care se cântă recitativ (irmologic) şi care reprezintă de fapt resturi din psalmii ce se cântau odinioară în întregime şi care au fost înlocuiţi cu timpul sau dislocaţi de stihirile (troparele) mai noi, ale poeziei imnografice intrate în cult. După conţinutul sau subiectul lor, aceste stihiri (tropare în serie) sunt de mai multe feluri: stihiri ale învierii, stihiri ale Crucii şi învierii, stihiri ale Născătoarei de Dumnezeu (Bogorodicine), stihiri ale Crucii şi Născătoarei (pentru Miercuri şi Vineri); stihiri ale Sfinţilor martiri sau martirice (mucenicine);stihiri dogmatice pe opt glasuri; stihiri (tropare) ale Sfintei Treimi (Triadicale sau Troicinice); stihiri de pocăinţă şi umilinţă; stihirile morţilor, ş.a.
Cei mai cunoscuţi şi productivi autori de tropare şi stihiri sunt Anatolie imnograful, din sec. V (probabil patriarhul Constantinopolului (†452, adversar al ereticului Eutihie), Roman Metodul (Dulce-cântăreţul) din sec. VI, Vizantie, Andrei Pyrrus (Persul), ş.a.
Tot tropare sau stihiri izolate (singuratice) sunt şi acele scurte unităţi imnografice (mai ales din Mineie) care se numesc idiomele(cântare cu melodie proprie, însăşi-glăsuitoare sau samoglasnică), automele (strofă cu melodie proprie, dar care serveşte ca model pentru altele) şipodobii (sau prosomii care se cântă după o melodie asemănătoare cu textul automelei indicate). O altă Stihiră izolată este şi cea numită Ipacoi (υπακοή), care înseamnă subascultător şi prin care avem în vedere acele tropare izolate care se citesc înainte de Antifoanele Utreniei sau în unele cazuri, după Cântarea a III-a. Substantivul ipicoi se tălmăceşte ascultător, adică ascultare supusă şi se cântă în zilele duminicilor şi la sărbătorile dumnezeieşti şi ale Crucii, care a venit să îndrepte neascultarea lui Adam. Aceste tropare mai arată şi ascultarea Mironosiţelor care din ascultare, îndată au părăsit întristarea şi au primit bucuria.
Tot tropare izolate sunt şi Luminândele (Svetilnele sau φωταγωγικων) care se cântă înainte de Laude. Ele se numesc aşa, fie pentru că se cântau odinioară când începea să se lumineze de ziuă, fie pentru faptul că în ele se vorbeşte despre Hristos – Lumina lumii şi care luminează şi pe Sfinţii Lui. Pentru cele 11 luminânde ale învierii se mai foloseşte denumirea de Exapostilarii (εξαποστέλλω = a trimite) pentru că în ele se vorbeşte de multe ori despre trimiterea Apostolilor la propovăduire. Aceste 11 luminânde ale învierii, alcătuite în sec. X de împăratul Constantin VII Porfirogenetul, sunt dublate de alte 11 stihiri care rezumă conţinutul Evangheliilor citite la Utreniile Duminicilor. Ele se mai numesc Eotinale ( de la εωθινος = de dimineaţă) sauVoscresne (αναστάσιμα, ale Învierii). Acestea sunt alcătuite de împăratul bizantin Leon Filozoful (sec. IX-X), tatăl lui Constantin VII. O altfel de strofă poetică izolată este astăzi condacul, care figurează în Mineie, Octoih şi Triod, după cântarea a treia, sau a şasea a Canoanelor şi care se cântă la Liturghie, după troparele de la Vohodul mic, precum şi în rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecerniţă, Miezonoptică). Termenul condac (κοντάκιον) e derivat, probabil, de la substantivul κοντος-ου = băţ, bastonaş pe care se înfăşurau vechile manuscrise de pergament în formă de sul şi pe care erau scrise aceste imne, la început destul de lungi. Condacul de astăzi, nu e însă decât un rest din condacele de odinioară care erau nişte compoziţii poetice mai mari, un fel de poeme imnografice, compuse fiecare din câte 18-24 de strofe sau tropare, având fiecare între 20-30 de versuri. Strofele erau legate între ele printr-un acrostih, în fruntea vechilor condace, figura totdeauna o strofa poetică izolată, mai scurtă, numită κουκούλιον = o proadă sau antestrofa care nu făcea parte nici din gama acrostihului şi nici din strofele condacului propriu-zis, ne având nimic comun cu ele, decât glasul (melodia) şi refrenul. Aceasta este strofa care se păstrează până astăzi sub denumirea de condac.
Tot un rest din vechile condace de odinioară, este şi strofa pe care o. găsim azi imediat după condac, sub numele de icos (οικος = casă, locuinţă), denumire simbolică dată locului (imnului) în care găsim descrisă pe scurt viaţa unui Sfânt sau descrierea unui eveniment important din istoria mântuirii neamului omenesc. Ea e prima strofă propriu-zisă a condacelor de odinioară. Astăzi icosul de cele mai multe ori se citeşte. Cel mai mare alcătuitor de condace a fost Sf. Roman Molodul, care a compus şi vestitul condac Fecioara astăzi…, din care noi avem doar o mică parte. Se pare că tot el (saupatriarhului Serghie al Constantinopolului – †638) a compus şi Imnul Acatist al Maicii Domnului, singurul condac care se păstrează astăzi în întregime. Datorită faptului că acest mare condac era cântat din picioare, fără a şedea jos (chiar dacă este foarte lung), el a fost numit cu timpul acatist (ακατιζω = a nu şedea, (se ascultă) stând în picioare). Astăzi, după modelul acestui acatist, s-au mai compus şi altele, dar nu de aceeaşi valoare dogmatică şi poetică.
O creaţie imnografică mai complexă este Canonul (κανον = regulă, normă), care este o compunere de mai multe cântări care formează împreună un întreg. Numele de canon l-a luat de la regula după care părţile lui componente se adună într-un tot. Canonul complet e format din nouă ode (cântări, pesne); în cazuri speciale, el poate fi însă şi numai de trei ode sau două.
În formarea canoanelor imnografice au intrat cele 9 imne (ode) biblice care au fost reproduse textual sau în interpretare alegorică de către poeţii imnografi creştini. Denumirea de canon arată că aceste părţi componente (odele şi strofele) se supun unor norme sau reguli determinate în ceea ce priveşte atât forma (structura) cât şi legătura dintre ele. Ca fond sunt de asemenea legate printr-o temă unitară: preaslăvirea învierii sau a oricărui alt eveniment din viaţa Mântuitorului ori a Sfintei Fecioare ori a diferiţilor sfinţi. De aceea şi troparele, canoanele pot fi: ale învierii, ale Crucii, ale Maicii Domnului etc.
Părţile componente ale Canonului au o semnificaţie simbolică: Cele nouă ode (pesne) simbolizează cele nouă cete îngereşti care slăvesc pe Dumnezeu şi sunt imitate de Biserica pământească şi ea împărţită tot în atâtea categorii ierarhice (cete): arhierei, preoţi, diaconi; ipodiaconi, citeţi, cântăreţi; clerici inferiori, monahi şi mireni (credincioşii laici). Cele nouă ode sau cântări ale fiecărui canon se împart în trei grupe de câte trei cântări spre lauda Sfintei Treimi.
Cea mai mare parte din imensul număr de canoane a fost încadrată în slujba Utreniei, în care Canoanele (citite ori cântate) se intercalează după ecfonisul „Cu mila şi îndurările…” (în zilele de rând, îndată după Ps. 50) şi înainte de Svetilnă. Găsim însă canoane în rânduiala Pavecerniţei (în perioada Triodului şi Penticostarului), a Miezo-nopticii de duminică şi a unora dintre Sf. Taine (Maslul) şi ierurgii (ca înmormântarea); la Liturghie se întrebuinţează numai cântarea a III-a şi a VI-a din Canoane, la Antifonul al treilea. Canoanele alcătuiesc cea mai strălucită expresie poetică din cultul ortodox a legăturii dintre Vechiul şi Noul Testament.
Prima strofă de la fiecare dintre cele nouă cântări se numeşte irmos. Irmosul serveşte ca model pentru celelalte stihiri sau strofe ale odei, cărora le dă atât melodia cât şi numărul de versuri şi silabe din care se compun.
Unele canoane sunt formate numai din două ode şi se numesc diode sau din trei (triode, tricântări) sau patru (tetraode, patrucântări). Aceste canoane se află în cartea Triodului şi se cântă la slujbele din Postul Mare. La canoanele de nouă cântări (complete) de obicei cântarea (oda) a doua este înlăturată din cărţile de slujbă, deoarece avea un caracter sumbru (pesimist), fiind făcută după modelul blestemului lui Moise care a ameninţat pe evrei în pustie dacă vor călca Legea Domnului. Canonul complet (cu oda a II-a) s-a păstrat în Triod la slujbele din Postul Mare.
Catavasiile sunt un fel de rezumat sau extras al canoanelor din care fac parte. Fiecare praznic împărătesc îşi are Catavasiile lui, formate din irmoasele odelor din Canonul sărbătorii respective. Unele din duminicile Triodului precum şi zilele din Săptămâna Patimilor au de asemenea Catavasii proprii.
Catavasia (καταβασια = coborâre) vine de la faptul că în vechime, ori în unele mănăstiri şi azi, cântăreţii celor două strane, după ce cântau troparele din oda Canonului, coborau din strane şi veneau în mijlocul bisericii unde cântau împreună irmosul adică troparul de la început. La cele 9 cântări ale canoanelor se cântă catavasii în toate duminicile de peste an, la sărbătorile împărăteşti, ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor cu Polieleu şi Doxologie Mare. Aceste Catavasii se cântă după o anumită rânduială, în funcţie de perioada anului în care ne aflăm.
Cei mai mari alcătuitori de canoane au fost Sf. Andrei Criteanul, Sf. Ioan Damaschin, care a scris Canoanele învierii pe cele opt glasuri şi Canonul Paştilor, Sf. Teodor Studitul şi fratele său Iosif, arhiepiscopul Constantinopolului, care împreună au scris Canoanele Triodului, iar Sf. Iosif şi pe cele din Octoih, care se găsesc în zilele de rând.
Alţi imnografi importanţi pe care ia avut Biserica din Răsărit sunt: Sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Sf. Cosma de Maiuma, Cuviosul Ioan Monahul de la care avem mai multe Canoane şi chiar Canonul către Sf. înger Păzitor, Nichifor Calist ş.a.
Bibliografie generală:
1. Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ediţia 1993
2. Mihail Skabalanovici, Толковый Типикон. Объяснительное изложение Типикона с историческим введением (Tipikonul comentat. O prezentarelămuritoare asupra Tipikonului cu introducere istorică), Moscova, 1995, vol. I, pp.365-372; 457-464.
3. Macarios Simonopetritul, Triodul Explicat, Ed. Deisis, Sibiu 2000
4. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Ed. IBMBOR, Buc. 1997.
